SAVANTGARDE

„De multe ori nici nu scriu ca un istoric, ci mai degrabă ca un cetăraş, care, deși știe cântecul, improvizează în funcție de audiență.”

Mexicul prezintă mortalitatea cea mai ridicată din America Latină: conform unor surse, de 11%, și, în state din nord ale țării, chiar și de 20%. Suprarealism sau Apocalipsă?

Dar dacă e loc de o revelație extatică în momentul ăsta, aș alege-o pe asta: în ciuda reputației newyorkezilor, egoiștii, căcănarii și idioții locali sunt mult mai puțini decât am fi crezut.

Fața lumii s-a schimbat, suntem cu toții buimaci, îmbuibați cu cuptoare întregi de prăjituri, nu gândim prea limpede, am vrea să găsim lucrurile așa cum le-am lăsat. Dar încă nu ni s-a dezvăluit pe de-a-ntregul în ce fel de lume ne-am trezit.

Brusc am mare nevoie de niște plante. Pe terasă, în casă, peste tot. Îmi pun sandale cu toc și pornesc pe bicicletă să cumpăr plante. Mă mir și mă revolt de prețurile de la florăriile din cartier, apoi îmi amintesc unde locuiesc, dar tot revoltată rămân.

Polonius: „Nebun”, căci nu știu altfel cum să-i spun:/ Adevărata nebunie înseamnă doar să fii nebun. („Hamlet” – Actul II, Scena 2)

Ceea ce mie personal mi-a sărit în ochi în ultima vreme este numărul neașteptat de mare de italieni care au aplicat pentru joburi în agricultură și numărul tot mai mare de oameni care se duc să amaneteze obiecte prețioase, de regulă, încărcare cu istorie, dar şi cu emoţie.

Cadavre în pungi negre, depozitate pe holurile exterioare ale spitalului, și un camion frigorific care venise să le încarce și pe care stătea scris mesajul: „Nu e foarte rău pe aici”. Rămâi mască, ce mai!

Pe scurt, IMEDIAT după ce toate articolele sunt pe bandă, cel din față pune separatorul de plastic ca nu cumva să se încurce produsele. Am creat, cu siguranță, niște angoase celor din spatele nostru până ne-am prins că nu te joci cu separatorul. Distanțarea socială a schimbat, însă, cutumele.

Vin dintr-o țară în care căscatul gurii e sport național, așa că după ce mi-am ars repede entuziasmul țopăielii, m-am proptit în față la Fragola, gelateria italienească care te îngrașă numai privindu-i vitrina.

De săptămâna trecută, aici a reînceput să repornească economia. Singura teamă a specialiștilor este că un al doilea val de pandemie ar putea arunca țara în derizoriu și rata șomajului ar crește peste 15%. Evident, totul depinde și de redresarea economică a Statelor Unite.

Salariații care sînt trimiși să se cațere pe stînci, să se împuște cu bile de vopsea sau să ia parte la variate team-buildinguri sînt trimiși acum, din proprie voință, să salveze vieți, stînd acasă. Pe la gurile Dunării pare că avem opțiuni asemănătoare cu cele din 1892-93.

Dezbrăcat de un strat de clasă mijlocie, New York-ul ne forțează să îi vedem pe cei altminteri invizibili. Nu mai putem pretinde că sunt obstacole care ne obstrucționează vederea, că nu e mai nimeni pe stradă. Nici că suntem grăbiți: ca și ei, nu ne ducem nicăieri, nu suntem așteptați de nimeni.

7 milimetri pot salva situația.

Momentul îmi aduce aminte de acei canari captivi care, precauți, refuză să iasă, chiar dacă lași deschisă ușa coliviei, de parcă s-ar teme, oarecum, să se bucure de libertate.

Acum câteva zile, Silvia m-a întrebat cum funcționează imunitatea. În timpuri normale, orice conversație multisilabică între părinți și odrasla lor adolescentă intră automat la categoria „miracole”. Acum, momente ca acestea fac situația mult mai ușoară.

Nu mi-am mai văzut bunicile și pe mama de două luni. De ele îmi e dor. Mama stă în casă și se uită la știri, prea mult. E singură și se sperie des când aude că lumea se apropie de sfârșit. Mă sună și eu îi zic să se uite pe geam, că nu e chiar așa de rău. Se liniștește o vreme, dar nu prea mult.