We, The Little People. Jurnal de izolare: 23-28 martie
Luni, 23 martie 2020
La 9:30 au început copiii să se trezească. S-au gospodărit singuri cu micul dejun, fiecare pentru el, fără să ceară asistență. Noi ne-am băut cafelele lungi și leneșe în pat, citind și stând de vorbă ca niște adulți fără copii și fără pandemie. Pe la 12 am plecat la cumpărături și i-am lăsat ocupați: Filippa (6 ani) cânta la pian, Iacob (15) și Timon (11) citeau.
Am cumpărat iar merinde pentru 4-5 zile. A durat aproape o jumătate de oră să adun în coș tot ce aveam nevoie și asta din cauză că au schimbat ordinea rafturilor, iar asta mă tulbură de fiecare dată. Azi în mod special m-a frustrat până la lacrimi reașezarea asta a magazinului. Ăsta nu e un moment în care să le faci oamenilor așa ceva, Mega Image! Eu chiar mă bazam pe raftul ăla de băuturi de la ieșirea din magazin, să știi. Am în plan niște mâncăruri care nu pot să se întâmple fără rom, fără coniac. Of!
Când am ajuns acasă i-am găsit pe Iacob cântând la pian, pe Filippa desenând și pe Timon ascultând muzică. Am mâncat o superbă mămăligă cu brânză și smântână și ne-am văzut fiecare de ale lui până seara. Inițial am vrut să fac o cină simplă și delicioasă ca pentru adulți, dar copiii mici dădeau semne de plictiseală, așa că am făcut un comando de bucătari împreună cu ei. Am gătit ce au vrut ei, ce știu ei să facă și ce le place să mănânce: un cremșnit și o prăjitură de ciocolată cu nuci. M-am strecurat să fac și pateul de ficat de rață programat pentru adulți, cu ultimul shot dublu de whisky, în lipsă de coniac.
Filippa doarme tun, după ce azi a gătit, a cântat, a desenat, și a văzut Pinocchio. Vedem Shawshank Redemption cu Timon. E filmul preferat al lui Iacob și e curios să-l vadă și el. Plânge la un moment dat și-mi zice că i-a intrat ceva în ochi și de-aia are lacrimi pe obraji. E-n regulă, dragoste, toți oamenii normali la cap plâng la filme. Nu vrea să se culce, vrea să vorbim, să dezbatem, l-a preluat filmul compet. Iubesc să văd oameni intrând în povești, e la fel la orice vârstă.
Marți, 24 martie 2020
Ne-am trezit porcește la 11:00. Copiii erau deja prin casă la treburile lor. N-am citit știrile. Am pus la foc mic o mazăre cu morcovi și semințe de mărar și o supă săsească cu cartofi, afumătură și tarhon, preferata copiilor mici. Cu oalele sfârâind în bucătărie, Alex lucrând în living, Iacob exersând la pian și crivățul vuind pe la colțurile casei, am încolonat piticii și am curățat lună podelele și băile. S-au amuzat foarte bine cu proiectul ăsta al curățeniei în echipă. Mereu le place, nu numai în timpuri de izolare.
Și azi s-a citit, s-a mâncat de prânz, s-au băut cafele, s-a citit iar și s-a văzut un film foarte, foarte prost.
Încerc să-mi imaginez când se va termina. Încerc să-mi imaginez cum va fi lumea când se va termina. Oare, unde îmi voi bea prima cafea? De unde îmi voi cumpăra primele cărți? Unde vom ieși la prima masă gătită de alții, adică la ce restaurant? Jur că nu-mi e dor de nimic din toate astea, doar mă întreb cum va fi.
Se vorbește atâta de mult despre cât de solidari devin oamenii, despre cum se schimbă ei în bine! Nu pun asta la îndoială, dar zilele astea, vorbind la telefon și stând pe Facebook mai mult decât de obicei, descopăr cum se decantează în timpurile astea și urâțenia: la fel de perfect ca frumusețea. Clar, fără umbre, impecabil.
Izolarea și incertitudinea și însingurarea cred că ne dezgolesc într-un fel nou, devenim mai transparenți și mai simplu de descifrat pentru noi înșine și pentru ceilalți, ca niciodată până acum. Iar asta e superb, chiar și când e foarte urât ce descoperi. Așteptarea asta cu orizont infinit cred că te poate face mai luminos și mai cald sau poate activa fiara egoistă și temătoare din tine, care se hrănește cu optimism și empatie.
Miercuri, 25 martie 2020
Unele zile nu știu unde se duc. Descopăr binefacerile monotoniei. Dorm toți în jur și nu reușesc să-mi amintesc mare lucru din ziua de azi, în afară de visul cel mai drăguț din viața mea pe care l-am visat azi-noapte și de care râd și acum.
O sun pe Ana la Roma. E veselă ca de obicei și mă face să râd. Îmi povestește carantina lor și supărarea ei că la două zile îi vine rândul să gătească. Așteaptă cu răbdare să treacă tot. Ca noi toți. Îi e dor de părinți. Ca și mie, ca și lor de noi.
De fapt, azi m-a liniștit cel mai mult optimismul părinților noștri. Și încrederea cu care stau unul lângă celălalt. Au tot ce le trebuie, îmi repetă mereu. Nu se plâng, nu ne plâng.
Încep să mă întreb cum ar trebui să mă simt față de faptul că nu-mi fac multe griji, altele decât sănătatea noastră și curiozitatea despre viitorul lumii. Omnia mea mecum porto - alegerea asta de viață a fost salvatoare pentru momentul ăsta. E un mare noroc.
Joi, 26 martie 2020
Copiii mici au desenat ore întregi de dimineață. De când s-au trezit și până aproape de prânz. Iar ne-au lăsat să facem ce poftim cu dimineața. Iacob a citit, bombănind traducerea proastă a Conjurației imbecililor de la Polirom. I-am propus să-și cumpere originalul în engleză pentru Kindle, dar cică e prea complicat fiindcă i l-a pus sor-sa în chineză și nu are chef să-l meșterească acum. O citește așa, deși e foarte nefericit, atâta de nefericit cât poate fi orice adolescent. Infinit adică.
La prânz am gătit mușchiuleț de porc la cuptor. De câte ori gătesc asta mă gândesc la Asun pentru că de la ea am învățat rețeta asta cu muștar. Și gândindu-mă la Asun mi-am amintit petrecerea târzie de Sf. Ion la care am văzut-o ultima oară și ce mult m-am bucurat că petrecerea s-a ținut atâta de târziu după Sf. Ion și am ajuns și eu la ea. Și ce mișto a fost petrecerea aia și oare când om mai da și noi vreo petrecere? O petrecere mare, zgomotoasă, beată de muzică bună și mâncare bună și vin bun și glume bune?
Copiii încă respectă rutina de școală a trezitului și culcatului. De la 21:30 se face liniște și pace în casă. Mă culcușesc în pat cu o carte și un pahar de vin.
Vineri, 27 martie 2020
Azi am comandat multe flori. Ca să aduc ceva nou și viu în casă, ca să nu renunț la un obicei pe care îl iubeam, deși acum am doar jumate din ce era el odinioară: nu le mai culeg din grădini, nu mai umblu aiurea pe străzi și nu mi le mai aleg din locuri improbabile, doar le comand și le pun e masă. E bine și așa.
Am limitat la un minim nemaigândit conectarea cu noutățile. Prefer surse din zona științifică, sunt singurele pe care le pot digera, lângă inevitabilele infinite numărători: de morți, de bolnavi, de materiale lipsă etc. Altfel, mă arunc numai în lecturi fără legătură cu pandemia, carantina și panica.
Copiii vor pește și orez. Fac și salată bonus. Mă fofilez până mâine de clătitele pe care le poftesc și le cer cu priviri răsfățate și pofticioase și voci prefăcute.
Filippa mă roagă să vorbesc cu mama Carolinei să o primească la ea în atelier să picteze foarte mult „când se termină virsul Corona”. Îi spun că asta poate dura mult timp. Îmi zice că știe și se duce liniștită la treburile ei, la plușuri, LEGO, creioane colorate.
Își fac limonade cu paie de lemn și felii de lime cu care decorează paharele. Sunt în Hawaii și le place.
Văd Șapte ani în Tibet cu Timon. Și pe ăsta îl trăiește intens, chiar dacă nu este neapărat un film bun și nu se conectează complet cu povestea. Îl consumă relația intensă a oamenilor cu religia, dar nu o poate desființa până la capăt așa cum ar dori, pentru că îi place ideea de Dalai Lama și mai ales ce le spune el oamenilor.
Sâmbătă, 28 martie 2020
Au trecut deja 20 de zile! Din pură întâmplare, izolarea noastră a început timid, pe 8 martie. La început am ieșit cam la trei zile din casă, uneori și cu copiii. Ultima oară ei au ieșit din casă acum opt zile. A fost bună adaptarea asta treptată la situația nouă, au apucat să o înțeleagă și să o digere.
Am făcut loc în casă de birou și spațiu de lucru pentru Alex. S-au obișnuit ușor cu fiecare nouă schimbare, fără a se plânge, fără a bate din picior sau a strâmba din nas. Încă nu au întrebat cât va dura. Nouă ne e bine așa, dar îmi e teamă că va fi complicată adaptarea la viața activă fizic. Oare ne va fi greu să-i mai urnim în excursii, plimbări lungi, transpirație și efort al corpului?
Replantez diverși copăcei și diverse plante de apartament. Le pun în ghivece mai mari, le împrospătez pământul, le rearanjez în casă. Mă ajută toți copiii: le place și murdăria și lecția de botanică.
Nu scap de clătite. Le fac neutre, ca să pot să le umplu și cu nuci, și cu humus & salată, și cu magiun, și cu banane.
Alex iese cu băieții la alergat. Filippa pictează. Eu vorbesc cu Constantin în Suedia. Iar înțeleg de ce IKEA s-a inventat acolo și nu aici. Îmi povestește cât de tehnic, dar de uman se tratează acolo situația asta. Vrea să acorde titlul de „boul secolului” pentru oficialul român care dorește imunitate pentru achiziții și să-l lase presa în pace. Râdem amar.