Brusc am mare nevoie de niște plante. Pe terasă, în casă, peste tot. Îmi pun sandale cu toc și pornesc pe bicicletă să cumpăr plante. Mă mir și mă revolt de prețurile de la florăriile din cartier, apoi îmi amintesc unde locuiesc, dar tot revoltată rămân.

Cea mai mare realizare a acestei jumătăți de zi va rămâne faptul că m-am apucat să organizez o petrecere care nu știu cand și nici dacă se va ține. Dar aveam nevoie să-mi pun un reper în calendarul gol- pușcă. Am bătut un cui, viitorul are o ancoră.

Grădina e perfecta, bunicii sunt fericiți că au stat închiși săptămâna asta cu Filippa care i-a distrat grozav, cu mai tot ce spune și ce face pentru că e la vârsta aia cea mai liberă și mai deșteaptă din toată viața. Mergem desculți prin curte, chiar dacă iarba e udă și pământul e încă rece.

Zilele trec și nu știu unde se duc. Nici nu apuc bine să mă trezesc și se face întuneric și iar trebuie să dorm. Am ajuns să mă întreb serile dacă să mă culc îmbrăcată sau nu. Adică de ce nu? Cine o fi inventat schimbatul ăsta de haine în propria ta casă și de ce?

Îmi imaginez că vecinii noștri sunt și ei în curți, cu lumânări aprinse în mâini. Sunt toți bătrâni, departe unii de alții și cred că ieșind în noaptea asta din case cu lumânări în mâini sunt mai puțin singuri. E sfâșietor de emoționant.

Piticii preiau sufrageria și pictează. Pe masă, sub masă, peste tot. Îmi place cum se aruncă ei în câte o treabă cu orele și nu cer ajutor. Ăștia sunt făcuți pentru starea de urgență. Am sezația că doar ne întâlnim prin casă din când în când, ca niște prieteni de vârste foarte diferite.

Încerc să-mi imaginez când se va termina și cum va fi lumea când se va termina. Oare, unde îmi voi bea prima cafea? De unde îmi voi cumpăra primele cărți? Unde vom ieși la prima masă gătită de alții, adică la ce restaurant?