Acum 55 de ani, în august 1964, o echipă de reporteri de la Der Spiegel a trecut Cortina de Fier pentru a explora, în statele-satelit ale URSS, comunismul gol-goluț. A ieșit un reportaj vrednic de săptămânalul german: documentat, consistent și bine scris de la un capăt la altul. Singurele lucruri pe care le-am putea imputa jurnaliștilor germani astăzi ar fi cele câteva accente ideologice. Dar era război, chiar dacă rece.

Politic, 1964 a fost un al destinderii, se vorbea de dezgheț, cu voie de la Moscova, și răzvrătiri mocnite în statele-satelit. La finele lui, însă, Nikita Hrușciov, urmașul lui Stalin, era înlăturat de la putere și înlocuit de un comunist mai vigilent: Brejnev. 1964 este și anul eliberării deținuților politici din România, dar și cel al arestării, mai la sud, a lui Nelson Mandela.

Alte repere: în 1964 începe nebunia Beatles, Jean Paul Sartre și Martin Luther King se aleg cu Nobelul, iar Eugen Ionesco devine membru al Academiei Franceze. Piesa sa Rinocerii este jucată, în probabil cea mai reușită punere în scenă din câte au existat, la Teatrul de Comedie din București.

Pentru o mai bună contextualizare și pentru a vă face călătoria în timp mai plăcută, am completat textul original cu hyperlinkuri. La final, găsiți și o listă cu statistici despre țările care fac subiectul reportajului.

Public acest text și cu alt scop decât popularizarea lui: aș vrea mă ajutați, dacă aveți indicii/informații, să dăm de (unii dintre) tinerii care apar pe coperta revistei. De exemplu, prin numerele de înmatriculare ale motocicletelor. Sau altfel. Poate iese o poveste frumoasă. Îmi puteți scrie pe: newsletter@savantgarde.ro

Foto: Der Spiegel, 34/1964: Tineri români pe motociclete (vehicule aflate în proprietate statului), în fața Casei Presei Libere din Piața Scânteii din București.

Național-comunismul: On the sunny side

Din valurile piscinei se ridică o domnișoară de vreo 20 de ani, cu unghii sidefii și buze ciclamén, purtând un bikini cu imprimeu de ocelot și coafură în stil Farah Diba. Se așează pe un șezlong, lângă un radio portabil, și își retușează, cu o mână exersată, conturul ochilor. Habar nu are că în seară acelei zile de vară, pe 21 iunie, poliția avea să dirijeze din elicoptere, în premieră, șiroaiele de mașini ce se întorceau din weekend spre oraș. Se întâmpla, nu între Travemünde și Hamburg, ci între lacul Balaton și Budapesta, în Republica Populară Ungară.

În drum spre slujba de dimineață de la Catedrala Sfântul Ioan, procurorul general al Statelor Unite, Robert Kennedy, fratele președintelui decedat, împreună cu soția lui, Ethel, mamă a opt copii, sunt înconjurați de 3000 de fani ai familiei Kennedy care cântă Trăiască o sută de ani. Mulțimea nu se oprește până când cei doi nu urcă pe capota unei limuzine pentru a ține un discurs ad-hoc. Se întâmpla vara acesta, nu în Irlanda, de unde provine familia Kennedy, ci, pe 28 iunie, la Varșovia, în Republica Populară Polonă.

Lumina difuză din tavan se stinge, iar cea unui reflector luminează fotografia poetului beatnic Allen Ginsberg, care, în poză, apare pe jumătate dezbrăcat. De pereți atârnă opere de artă grotești, realizate din sârmă ghimpată. Dintr-un difuzor se aud sunete metalice. Un beatnic în sandale și cu un tricou în dungi urcă pe scenă, își stinge tacticos țigara și, cu o voce răgușită, recită versuri de Ginsberg: „Cum s-a sinucis Maiakovski pentru a scăpa de Rusia.” Se întâmpla vara acesta, nu în boemul cartier Greenwich Village din New York, ci, pe 17 iunie, în crama Viola din Praga, în Cehoslovacia comunistă.

Guvernul Statelor Unite acceptă să construiască unui alt stat două centrale nucleare cu o capacitate de 500 000 kw fiecare. Câteva săptămâni mai târziu, la 28 iulie, șeful statului francez, generalul Charles de Gaulle, îl primește pe premierul aceslui stat la Palatul Elysée. De Gaulle evocă „legătura de sânge” dintre cele două națiuni, vorbind de „noi, ca frați latini”. Oaspetele său zâmbește. Se întâmplat vara aceasta, iar fratele latin și beneficiarul centralelor nucleare nu e din Occident, ci din București. Îl cheamă Ion Gheorghe Maurer și este al 61-lea prim-ministru al Republicii Populare Române.

În această vară lungă și toridă, care a împins America în pragul războiului civil între negri și albi, în statele-satelit ale Uniunii Sovietice din spatele Cortinei de Fier se derulează o dramă nu atât de sângeroasă, dar cu nimic mai puțin dramatică: Blocul de Est se fărâmițează și se descompune; sucombă din interior și freamătă de tensiuni pentru rezolvarea cărora comunismul nu cunoaște nicio rețetă.

Profeția președintelui asasinat al Americii, John F. Kennedy, rostită de pe poziția celui mai important om de stat din Occident, că „încă în acest deceniu vom fi martori la destrămarea Blocului Răsăritean”, e cât se poate de plauzibilă.

Luna trecută, la Wilanów, lângă Varșovia, în castelul regal de odinioară, Nikita Hrușciov acceptă solicitările venite din partea statelelor-satelit: Kremlinul va renunța la dogmele din 1957 și 1960 referitoare la „supremația Uniunii Sovietice” și va recunoaște egalitatea în drepturi a tuturor partidelor comuniste.

„Nu mai există un bloc comunist, doar țări comuniste”, spune șeful statului francez, generalul de Gaulle. Național-comunismul s-a consolidat în toate statele-satelit. Țările comuniste sunt lipsite de influențe vest-europene, dar numai avanpostul chinezesc, Albania și regatul lui Ulbricht (referire la Republica Democrată Germană/RDG și Walter Ulbricht, șeful statului între 1960 și 1973 - n. trad.) mai sunt supuse Moscovei.

Teritoriul dintre Marea Baltică și Marea Neagră, cu o suprafață cât a Republicii Federale Germane (RFG) și Franța la un loc (aproape un milion de kilometri pătrați), este locuit de 120 de milioane de oameni. După cel de Al Doilea Război Mondial, tort acest spațiu geografic sudat într-un bloc monolitic sub focul plutoanelor de execuție, se rupe în bucăți.

Politic, schimbarea este reprezentată de o nouă generație de lideri: emigranții care s-au întors de la Moscova în țările lor aduși de trupele Armatei Roșii – Bierut în Polonia, Rákosi și Gerő în Ungaria, Anna Pauker în România, Dimitrov în Bulgaria, Široký în Cehoslovacia – sunt înlocuiți în lupta pentru putere de ex-partizanii care în timpul războiului au luptat în propria lor țară: Gomułka în Polonia, Kádár în Ungaria, Jivkov în Bulgaria, Gheorghiu-Dej în România și Lenart în Cehoslovacia.

Militar, Pactul de la Varșovia, echivalentul comunist al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, nu reprezintă mai mult pentru Moscova decât NATO, cu un de Gaulle nedigerabil, pentru Washington, adică o alianță cu răspunderi limitate.

Economic, ideea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) pentru crearea unei comunități economice est-europene, varianta estică a Comunității Economice Europene (CEE), a eșuat. Toate statele membre CAER au refuzat să îndeplinească sarcinile trasate de Moscova în momentul în care acestea riscau să dăuneze economiilor naționale.

Cultural, arta „realismului socialist” și-a dat obștescul sfârșit: scena culturală este dominată acum de suprarealiști, de ritmuri muzicale noi, de teatru absurd, de o arhitectură opusă clasicismului socialist, de Dürrenmatt și Tennessee Williams. Comuniștii din Europa de Est s-au văzut nevoiți să se împace și cu Biserica: sunetele clopotelor nu mai sunt interzise decât în Cehoslovacia; în Ungaria, în schimb, le poți auzi zi de zi, la orele amiezii, la radio. Ritmurile care însoțesc această schimbare istorică nu sunt nici doine populare, nici cântece revoluționare, nici marșuri militare. Sunt piese de jazz veritabil. Tinerii țărilor comuniste dansează azi pe ritmuri de twist, madison și hully-gully.

În fiecare seară, la Palatul Culturii din Varșovia, muzicieni cu chitări electronice și trupe de jazz atacă piese precum Somewhere over the rainbow. La miezul nopții, solista din Palatul Dansului din Budapesta cântă cu glas răgușit On the sunny side of the street. O oră mai târziu, în hotelul Lido din București (cu o piscină cu valuri artificiale) se aud acordurile din The Madison Time, iar la două noaptea, în barul hotelului Yalta din Praga, un virtuoz interpretează Never on Sunday.

În cluburile de jazz din Budapesta, concertele durează până zori, în timp ce la ștrandurile din București, vocea Caterinei Valente și a lui Vico Torriani răsună din nenumărate aparate de radio cu tranzistori. Numai în Praga sunt deja 50 de trupe replici ale The Beatles, grupuri de patru tipi cu chitare și frizură de ciupercă. În barul Lucerna, unde tinerii praghezi dansează twist, de la miezul nopții încolo miroase ca într-o sală de sport. Cea mai nouă Internațională a statelor-satelit, Let’s twist again, este interzisă doar în Bulgaria, unde Jivkov, șeful partidului, le permite deocamdată tovarășilor doar cha-cha-cha și boogie-woogie.

Regimul autoritar de la Moscova se duce pe Apa Sâmbetei în ritmuri de dans american. După ce, cu două decenii în urmă, au scăpat de ocupația germană ca să ajungă sclavii eliberatorilor sovietici, popoarele Europei de Est au început calvarul de robi ai revoluției internaționale: țările lor au fost transformate în antecamere militare ale Uniunii Sovietice; muncitorii au muncit ca supuși ai puternicilor zilei din îndepărtatul Kremlin; bulevardele purtau nume rusești, iar militarii primeau ordine de la generali ruși; copiii trebuiau să învețe rusa, iar artiștii să gândească rusește; când la Moscova ploua, guvernanții lor deschideau umbrelele…

Totuși, oricât de gros ar fi fost stratul de tencuială aplicat de ruși, oricât de numeroase ar fi fost trupele sovietice de ocupație și oricât de brutală și de sufocantă presiunea funcționarilor desemnați de la Moscova, după moartea tiranului Stalin, al cărui pumn de fier a ținut Blocul de Est unit, în popoarele și în liderii din Europa de Est s-a trezit din nou sentimentul național și conștiința istorică europeană. Și-au reamintit că aparțin unei sfere culturale din care Uniunea Sovietică nu a făcut niciodată parte. Pentru ei, până și Rusia Țaristă, cu toate relațiile internaționale pe care și le-a creat, a reprezentat o putere străină și amenințătoare.

Momentele remarcabile ale luptei pentru independența popoarelor din Europa de Est sunt, în același timp, momente ale mândriei naționale și tradiției europene. Eroul partizan din Iugoslavia, Tito, primul care, în 1948, și-a eliberat țara din robia sovietică, a fost și primul care a plantat sâmburele periculos al național-comunismului în Europa de Est.

Cinci ani mai târziu, a murit Stalin cel groaznic. Începea destalinizarea Uniunii Sovietice. În statele-satelit au căzut nu doar monumentele țarului roșu, ci și primele stele roșii iluminate de pe acoperișurile capitalelor. În toate aceste țări, ca, de altfel, și în Uniunea Sovietică, s-au deschis ușile închisorilor pentru victimele prigoanei staliniste. Chiar dacă țările au rămas în temnița comunistă, patriotismul lor, tolerat de Moscova, nu a permis dominația străină.

Când național-comunistul Poloniei, Władysław Gomułka a ieșit din închisoare, în aprilie 1956, a spus-o fără ocoliș: „rușii nu ne pot trata ca pe o a 16-a republică sovietică.” Două luni mai târziu, la Poznań, muncitorii polonezi ieșeau în stradă: „Nu mai vrem ocupație sovietică!” Gomułka a preluat puterea. După Iugoslavia, triumfa și a doua revoluție național-comunistp. Efectul dominoului a dus flacăra nemulțumirilor mai departe, în Ungaria.

În toamna anului 1956, revoluția de la Budapesta a fost îecată în sânge de tancurile sovietice. Miza: interesul politic mondial al URSS. Cu toate acestea, și în Ungaria a ajuns la putere, cu acordul Moscovei, un național-comunist. Ca să liniștească apele, Hrușciov l-a numit premier pe János Kádár, fost partizan și deținut politic pe vremea lui Stalin, dar care nu știa o boabă rusește.

Blocul de Est, cândva unitar, dădea semnele primelor breșe. A început apoi, bătălia pentru șefia revoluției socialiste mondiale între Moscova și Beijing. Numai că această luptă a titanilor a erodat dominanția Kremlinului asupra statelor-satelit.

În timp ce liderul stalinist al Albaniei, Enver Hodja, devine primul cetățean european al Beijingului, în Cehoslovacia, cândva națiune-ambasador a Europei, premierul Viliam Široký, fost emigrant, este înlocuit cu fostul partizan Jozef Lenart.

Mai puțin spectaculos decât Ungaria sau Polonia, dar poate că cu mai multă rigurozitate, scapă și România de tutela sovietică. Încă din perioada crizei din Cuba de acum doi ani, guvernul român a întrebat Washingtonul dacă ar fi de acord ca România să fie „țară neutră” în cazul unui război între sovietici și americani. În paralel, guvernul României a început să transforme țara într-un stat industrial modern cu sprijin financiar din Vest, ignorând directivele trasate clar de CAER. Românii au chemat 800 de ingineri din Europa de Vest și numai anul trecut au făcut achiziții de 1,6 miliarde de mărci, sumă cheltuită integral în Occident.

Trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul țării, iar în armata română epurarea anti-sovietică nu a iertat nici relațiile conjugale: orice ofițer român căsătorit după 1945 cu o rusoaică a trebuit fie să divorțeze, fie să își piardă postul. În paralel, lunile trecute au fost eliberați în jur de zece mii de deținuți politici.

Funcționarii români care răspund de cultură, nu mai văd etalonul literaturii în eroi intelectuali ruși, ci în Eugène Ionesco, avangardistul teatrului absurd din Paris (autorul piesei Rinocerii). În locul icoanelor stahanoviste, ei îl consideră pe sculptorul modernist Constantin Brâncuși (decedat la Paris, în 1957) un fiu destoinic al poporului.

„Nu există și nici nu vor exista partide-tată și partide-fiu, nici partide de rang superior sau inferior”, a amenințat Partidul Comunist Român în această primăvară, într-o declarație de 10 000 de cuvinte adresate Kremlinului. „Există doar o mare familie a partidelor comuniste ale muncitorilor.”

Cu obținerea acordului construcție a două centrale nucleare americane și cu vizita premierului Maurer la Palatul Elysée, primit de  generalul de Gaulle, românii au atins în această vară rezultate pe care nu le-a atins nici Polonia, nici Ungaria.

Rendezvous-ul român-francez arată o caracteristică esențială a aspirațiilor național-comuniste la independență, specifică tuturor statelor Europei de Est: ele provine din conștiința europeană a acestor țări, mai exact, invocă alianțele tradiționale din perioada interbelică.

România, căreia rușii i-au luat în ultimul război mondial Nordul Bucovinei și Basarabia, încercând astfel să o slăbească, a fost cândva aliata Franței și a făcut parte din Mica Antantă. Ea caută și astăzi ajutor și prietenie, în primul rând la Paris.

Pentru cei trei români care la sfârșitul lunii iulie au vizitat Franța, acest lucru era cât se poate de firesc: mama prim-ministrului Maurer este franțuzoaică, vicepremierul Gaston-Marin este căsătorit cu o franțuzoaică, iar ministrul afacerilor externe a studiat la Sorbona.

Polonia, în schimb, legată și ea, prin tradiție, cultural de Franța, este, ca mai totdeauna în istoria sa, victima relației de prieten-dușman cu vecinii ei extrem de puternici, Germania și Rusia, care au împărțit deja de patru ori țara între ele. Polonia este cea mai puternică, mai naționalistă și mai catolică dintre țările Europe de Est, dar și superioară cultural față de restul. Este singurul stat comunist care, grației unei Diaspore numeroase, are legături strânse cu America. Aceasta este, de fapt, și explicația vizitei soților Kennedy la Varșovia.

Neonorarea promisiunilor făcute în Al Doilea Război Mondial de către englezi și francezi i-a învățat pe polonezi să nu se mai bazeze pe sprijinul aliaților mai îndepărtați cât timp Rusia ține sub ocupație Polonia de Est, Polonia deținând, în compensație, teritorii estice ale Germaniei. Prinsă între eforturile de garantare a securității țării și accentele de ură, politica externă a național-comunismului polonez se concentrează pe doi actori proximi: Germania și Rusia.

Ungaria și Cehia, cândva părți ale Monarhiei Austro-Ungare și tributare tradițiilor habsburgice imposibil de ignorat, se simt atrase de modelul neutralității austriece, mai apropiat trecutului lor.

Dorința Ungariei pentru neutralitate, care nu are pretenții teritoriale față de URSS, așa cum are România, și nici nu trebuie să poarte grija vreunei răzbunări din partea Germaniei, cum se întâmplă în cazul Poloniei, este mult mai puternică, firesc, decât Cehiei, cel puțin cât timp Seebohm, lider în Regiunea Sudeților, este încă ministru federal. Proclamarea eșuată a neutralității Ungariei după model austriac, în sângeroasa toamnă a anului 1956, arată spiritul habsburgic al politicii externe național-comuniste din Ungaria.

Până și politica externă a Bulgariei, țara est-europeană cel mai puternic legată de URSS, se inspiră din istoria de sa dinainte de comunism: rușii au fost cei care, cu 80 de ani în urmă, au eliberat Bulgaria de dominația otomană, și, în 1947, i-au acordat Dobrogea, până atunci parte din teritoriul României. […]

Jivkov, care a ridicat mai mare stea sovietică, strălucind în Piața Lenin din Sofia, a vrut să cumpere, pe credit, uzine de laminare și fabrici de conserve pentru a continua industrializarea țării începută după război cu ajutorul Rusiei (în valoare de șapte miliarde de mărci). O țară cândva complet agricolă, Bulgaria are azi jumătate din populația activă angajată în industrie. De exemplu, la Sofia, 20 000 de muncitori construiesc combinatul siderurgic Kremikovci. Până în prezent, doar 17% din comerțul Bulgariei înseamnă schimburi comerciale cu Occidentul, planul este, însă, la fel ca în România, ca exporturile să se dubleze în viitor.

Beitz, managerul lui Krupp, avertizează prudent că apropierea statelor-satelit de Occident nu trebuie echivalată imediat cu o depărtarea de Moscova. Chiar și aașa, este evident că sfârșitul dominanței coloniale staliniste în Blocul de Est a început odată cu construirea unui commonwealth comunist de către state cu drepturi egale. Condițiile au fost create chiar de Nikita Hrușciov. După moartea lui Stalin, el a încercat să dea un nou impuls comunismului. Comunismul, însă, ca formă de organizare statală, nu mai era atractiv decât pentru țările subdezvoltate. În țările în curs de dezvoltare, însă, doctrina filosofică prăfuită a lui Karl Marx nu reprezintă mai mult decât o religie de rezervă. Stalin a rezolvat problema prin îngenunchierea tuturor supușilor comuniști într-un regim de teroare, din care nu mai exista scăpare. Hrușciov și tovarășii erau deciși să pună capăt acestei terori și au lichidat personificarea ei, pe șeful serviciilor secrete, Lavrenti Beria. Lui Hrușciov i-a fost totodată cât se poate clar că trebuie să reinventeze comunismul încercând să redea  oamenilor siguranța garantată de lege și demnitatea umană în imperiul sovietic.

Demnitatea umană înseamnă mai multă libertate pentru intelectuali și standarde de viață mai ridicate pentru mase. În Rusia, experimentul a reușit. Principiile comuniste au fost adaptate la spiritul vremii, care la nivel mondial înseamnă bunăstare și beneficii sau plăceri individuale. Pentru statele-satelit ale Europei de Est, însă, rețeta a fost nocivă, pentru că în aceste state libertate intelectuală înseamnă asimilarea  valorilor occidentale, iar ridicarea standardelor de viață se face prin comparația cu  bunăstarea țărilor occidentale. Cu tovarăși care vor să citească Kafka și să se plimbe cu un Opel, nu poți construi un regim comunist dictaturial.

În metropolele de la malulrile Vltavei, Vistulei și Dunării, luminile s-au stins când a izbucnit războiul. Numai că atunci când ele s-au reaprins în Occident, capitalele Europei de Est au rămas tot în întuneric. În scurt timp, Budapesta semăna mai mult cu Harkiv decât cu Paris; Praga, „orașul de aur” de odinioară, s-a transformat în copia orașelor industriale din Ucraina sovietică; griul sumbru care acoperă Varșovia, contrastează doar cu materialele de propagandă ale partidului, cu cromatica monumentelor de gips și cu nelipsitele stele roșii.

Azi, pe terenurile de tenis din București, tinerii poartă cămăși Perry și lovesc mingea cu rachete Dunlop. La ștrandul Palatinus de pe insula budapestană Margareta, zburdă sute de fete în bikini și cu unghiile de la picioare date cu ojă, în timp ce la aparatele radio răsună, încă din primele ore ale dimineții, acordurile de twist.

În Sofia, proprietarii de magazine își comandă din nou costumele la croitorii pe măsură; în hotelul Yalta din Praga, chelnerii poartă din nou frac și smoking. Pe Bulevardul Bălcescu din București, sânii Sofiei Loren incită românii în filmul Madame Sans-Gênes. În barul de noapte Alhambra din Piața Wenceslas, în Praga, șase cântărețe fredonează I could have danced all night din pelicula My Fair Lady, în timp ce trec pe scenă îmbrăcate în costumele cabareturilor pariziene.

Blocul de Est a descoperit sexul. Pe copertele celor mai multe reviste ilustrate comuniste, la fel ca în Germania de Vest, apare farmecul feminin. Spectacolele de striptease din Budapesta ar putea fi preluate fără modificări în programul Crazy Horse din Paris. În toate hotelurile pentru străini din metropolele est-europene, playgirls socialiste stau la dispoziția oaspeților. Când fotografii revistei Playboy din Statele Unite au plecat după dincolo de Cortina de Fier, în Varșovia și Budapesta, un alt univers decât cel rusesc – le-a fost greu să explice tinerelor modele că nici în America nu se poate publica chiar orice.

Filmele americane, italiene și franceze au eliminat aproape complet producția de film moscovită. În Varșovia și la Budapesta, ziarele occidentale se găsesc în sălile  de lectură ale bibliotecilor publice. În teatrele Blocului de Est se joacă aproape toate piesele dramatice moderne din Occident, de la The entertainer de Osborne, la Rinocerii lui Ionesco. În Praga sunt adaptate pentru scenă operele lui Kafka – anul trecut, încă persona non grata printre autori – iar piesa lui Edward Albee, Cui îi e frică de Virginia Woolf este joacă cu titlul Cui îi e frică de Kafka?. La admiterea în universitățile Ungariei, nu se mai cere certificatul care să dovedească originea sănătoasă a candidaților.

Se poartă sandalele aurii și ciorapii de nylon. În fața restaurantului U kalicha, în care odinioară își ducea veacul și Jaroslaw Hašek, autorul celebrelor Peripeții ale bravului soldat Švejk, tocurile-cui ale doamnelor care trec grăbite rămân blocate între pietrele de pavaj, iar în chioșcul de alături se vând cărți postale cu vedete ca Liselotte Pulver și The Beatles.

Arhitectura în stilul clasicismului socialist importată din Rusia, după modelul Universității din Moscova de pe Dealurile Lenin (denumirea originală și actuală este Dealurile Vrabiei, în limba rusă: Воробьёвы горы; denumirea Dealurile Lenin a fost folosită între 1935 și 1999 - n. trad.) este dată uitării. Îndeosebi în România, unde anul trecut s-au construit 100 000 de case și 42 000 de locuințe, ingineri cu studii în Europa de Vest și în America de Sud au realizat o serie de blocuri moderne, care demonstrează clar orgoliul românesc și sentimentul de superioritate față de arhitectura sovietică.

În niciun oraș din Europa de Est nu se consumă atâta înghețată ca la Praga, nu stă atâta lume în cafenele de bistrouri ca la București, nu se face atât comerț la negru ca în Sofia. În niciun oraș din Europa de Est nu există atâtea librării ca la Varșovia și atâtea mașini ca la Budapesta. În Ungaria sunt există în jur de 80 000 de proprietari de mașini. Guvernul are Mercedesuri, iar în rândul popolației domină marca Opel, inclusiv noul model Rekord, de culoare crem.

Majoritatea mașinilor sunt introduse în țară printr-o un truc și cu ajutorul maghiarilor care trăiesc în țările occidentale. Aceștia trec granița cu mașina pe care declară „cadou”. Persoana căreia îi este oferită se obligă să plătească rudelor emigrantului o pensie evhivalentă cu prețul de cumpărare a mașinii. Statul, care știe de afacere, închide ochii. De fapt, profită și el din plin: după fiecare „cadou” încasează o taxă vamală de 60% din valoarea autoturismului. Numărul funcționarilor, tehnicienilor, medicilor și micilor meșteșugari care posedă o mașină este de mai bine de trei ori mai mare decât cel al proprietarilor auto muncitori. Majoritatea celor din primul grup au  fost deja pe patru roți măcar până la un bungalow de la Balaton.

În Ungaria, grila oficială de salarizare este astăzi între 1 000 și 10 000 de forinți, adică, conform cursului valutar oficial, cca. 340, respectiv 3.400 de mărci. Șeful partidului și al guvernului comunist, Kádár, câștigă lunar 5 100 de mărci, cel mai mare venit din țară.

Cu astfel de salarii nu o duci grozav, prețurile din Blocul de Est fiind mari. În Ungaria, un radio portativ costă în jur de 600 de mărci. În România, un Fiat 600 costă cât salariul unui muncitor pe trei ani. Standardele de viață cresc, însă, de la an la an. Acolo unde acest ritm este prea lent, oamenii se plâng.

Pentru apetitul cehilor, rația anuală de carne de 60 de kilograme e prea puțin. La ultima manifestație organizată de 1 Mai, în Piața Wenceslas din Praga, în loc de sloganul oficial de partid „At' žije práce” (Trăiască munca!), sute de participanți strigau: At’ žije práse! (Trăiască porcul!). Azi, în magazinele alimentare din Praga găsești piept de gâscă și ananas.

În Uniunea Sovietică, la fel ca în toate țările Europei de Est, doctrinele economiei comuniste planificate sunt, chair dacă deocamdată cu ezitări, desființate.

În Polonia, unde natalitatea crește, în următorii cinci ani își vor căuta un loc de muncă trei milioane de tineri. Economia de stat, însă, poate oferi locuri de muncă  doar pentru jumătate dintre ei. De aceea 1,5 milioane de tineri vor trebuie să se descurce în industria manufacturieră privată, în meserii artizanale sau în comerț. În agricultura polonează, doar 13% din terenurile recoltabile sunt colectivizate.

În timp ce la Budapesta sau la București viața decurge mai senin și mai vesel, iar femeile sunt îmbrăcate mai elegant și machiate mai îngrijit decât la Varșovia sau Praga, în Polonia și în Cehoslovacia arta cunoațte un adevărat avânt.  La Praga sunt mai multe concerte de jazz decât în Berlinul de Vest și mai multe expoziții de artă abstractă decât la Hamburg. Polonezii produc filme mai pretențioase decât industria cinematografică a Germaniei de Vest și de Est luate laolaltă.

La Varșovia, universitatea este nucleul revoluției culturale. Tinerii studenți polonezi sunt plini de chef pentru dezbateri serioase, la fel cum a fost în Germania de Vest înainte de reforma monetară. Festivalurile anuale de muzică din Cehoslovacia și din Polonia (Primăvara de la Praga și Toamna de la Varșovia) au un format internațional. Compozitorul polonez Krzysztof Penderecki (31 de ani) a dedicat victimelor de la Hiroshima o trenodie interpretată de Orchestra Filarmonică din Cracovia. Penderecki a recomandat muzicienilor ca instrumentele de coardă să cânte „cât se poate de înalt” sau „cu intensitate medie” sau „dincolo de căluș”. A precizat cum trebuie interpretate sunetele, dar nu și care sunt acestea. Ceva absurd, chiar și pentru occidentali, dar ceva tipic pentru avangardiștii din Est, care cred că trebuie să recupereze excesele pe care le-au ratat.

Aceași neliniște a cuprins tinerii din toate țările Europei de Est. Fără să își fi propus, ei au preluat rolul de vedete în descompunerea din interior a Blocului de Est.

Asemeni luptelor dintre adepții mod și rockerii englezi, care izbucnesc, de fapt, doar ca să întrerupă plictiseala unei societăți stabile, și adolescenții, și tinerii adulți din democrațiile populare înceaecă, prin ritmurile de twist și hully-gully, o descătușare de ordinea socială în care au crescut: comunismul. Așa cum, în Al Treilea Reich, tinerii ascultau swing, purtau plete și umbrele doar din spirit rebel, până la urmă  fiind persecutaţi politic, ca elemente periculoase pentru ţară, aşa a capătat brusc semnificație politică și ardoarea pentru jazz în ţările din Est.

Gecile negre din piele sintetică la Varşovia, tunsorile în stil Beatles la Praga şi orgiile de twist din localurile Pipacs şi Anna din Budapesta s-au transformat în demonstrații împotriva monotonității vieții tinerilor în comunism.

Cu mai multă pricepere decât o făcea odinioară Hitler-Jugend, organizația tinerilor comuniști din Ungaria (KISZ) încearcă să stăvilească valul protestului muzical. În Parcul Tineretului de sub cetatea din Buda sunt organizate seri de dans pe muzică americană. Bilete au prețuri accesibile și particpă sute de persoane. Doi responsabili KISZ cu banderole roșii subțiri păzesc intrarea: cei suspectați că ar asculta jazz și tinerii comuniști care nu poartă cravată nu sunt lăsați să intre.

„Ce gust are Coca-Cola? Ați văzut-o deja pe Brigitte Bardot? Sau pe Elvis Presley? Trini Lopez? The Beatles?”, a sunat ploaia de întrebări ale tinerilor români adresate corespondentului Newsweek Yorick Blumenfeld, când acesta a vizitat Bucureștiul. Fiecare mașină a turiștilor occidentali, mai ales cele de sport și limuzinele de lux, cum sunt Mercedes 230 SL sau Cadillac, este înconjurată și inspectată de tinerii bucureșteni, imediat ce a oprit.

Turiștii din Occident sunt la fel de bine primiți și de localnici, și de guvernele statelelor din Europa de Est. Ei aduc valută și dau aripi viselor despre o viață mai bună. În Praga, la Crucea de Aur, unde spațiul este foarte îngust, vizitatorii străini au introdus anul acesta parcările verticale, necunoscute până atunci în Cehoslovacia.

Pe litoralul Mării Negre, în România și în Bulgaria, se construiesc din ce în ce mai multe hoteluri pentru turiști străini. Cu șase ani în urmă, pe locul modernelor oaze turistice din Bulgaria erau niște jungle de nepătruns. Pentru a extirpa șerpii, proiectanții hotelurilor au eliberat acolo mii de arici, inamici de moarte ai viperelor. Abia după aceea au sosit și buldozere.

În vitrinele de pe marile bulevarde de cumpărături din captialele est-europene vezi peste tot indicatoare: „On parle français.”, „English spoken.” și „Man spricht Deutsch.”. Dar în timp ce la Praga abțibildul negru-roșu-galben de lângă enunț este încă decorat cu un ciocan și un compas, la Budapesta deja lipsește emblema RDG de pe tricolorul german.

În ultimele luni, toate statele din Europa de Est au schimbat cursul valutar în favoarea turiștilor străini pentru a atrage și mai mulți, iar valuta astfel obținută nu a mai este pusă la dispoziția CAER, așa cum fusese decretat. […]

CAER a fost fondat în 1949, ca și corăspunzătorul planului Marshall. Dar în timp ce americanii au finanțat până în 1951 cu aproape 52 de miliarde de mărci reconstruirea Europei, Moscova a presat statele Blocului de Est să plătească multiplul acestei sume, ca despăgubirii pentru Uniunea Sovietică.

Din 1956 CAER a dezvoltat planuri pentru „distribuirea socialistă a sarcinilor”. Scopul era impunerea unui sistem de relații economice între statele-satelit care să le facă interdependente, ca, în cele din urmă, să depindă toate de Moscova. Așa a ajuns să depindă de conducta de petrol Prietenie, cu o lungime de 4110 de kilometri și care pornește din Kuibîșev (oraș în Rusia, denumit inițial, ca și astăzi, Samara, numele de Kuibîșev fiind utilizat între 1935 și 1991; conducta de petrol menționată pornește de fapt de la Almetievsk, din Republica Tatarstan - n. trad.), întreaga alimentare cu petrol a Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei și a Zonei de ocupație sovietică (referință la Republica Democrată Germană: după Al Doilea Război Mondial, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație, între URSS, SUA, Marea Britanie și Franța, cele trei din urmă formând „Zona de ocupație vestică” - n. trad.).

Statele-satelit ale URSS au plătit scump. În 1951, Rusia livra petrol Italiei la un preț de 51 de ruble barilul, în timp ce pentru aceași cantitate, tovarăților din CAER, Moscova le cerea 95 de ruble. În schimb, statele-satelit au fost obligate să vândă bunuri Uniunii Sovietice la „prețuri prietenoase”. În 1953, când pe piața mondială o tonă de cărbune costa între 12 și 25 de dolari, Polonia primea de la Kremlin un dolar și 25 de cenți pe tonă, iar Moscova plătea României o marcă pentru tona de minereu de uraniu, când prețul pe piața mondială era 1200 de mărci.

În 1956 Uniunea Sovietică a stabilit prin CAER ce are de produs ca și prioritate fiecare țară din Europa de Est:

  • Polonia: cărbune;
  • Cehoslovacia: mașini-unelte și bunuri de larg consum;
  • RDG: chimicale;
  • Ungaria: articole electronice și autovehicule de transport și utilitare (autocare, autocisterne pentru lapte, autovehicule de pompieri ș.a.);
  • Bulgaria: produse agricole;
  • România: petrol, gaze naturale și minereuri; de asemenea, fiind țara care anul trecut a livrat Uniunii Sovietice, aflată într-un an cu producție redusă, 400.000 de tone de grâu, trebuie să se îmbogățească „și grădina de zarzavaturi, și ogorul cu grâu al lumii socialiste”.

Șeful RDG, Ulbricht, a fost singurul care a s-a supus imediat. A încetat producția mașinilor Sachsenring și a lichidat fabrica de avioane din Dresden, construită cu miliarde de mărci germane estice.

Polonezii au fost mai puțin cuminți. Au ignorat ordinul de a opri producția mașinilor Warszawa, model gabricat cu licență de la Pobeda sovieticilor, și au fabricat vehiculele în continuare.

Românii s-au opus complet. Kremlinul a cerut românilor să oprească construcția Combinatului Siderurgic de la Galați (costul complet fiind între 4 și 6 miliarde de mărci), amenințând țara că, în caz contrar, va lua măsuri economice severe. Combinatul ar trebui să producă patru milioane de tone de oțel pe an, depășind astfel cea mai modernă fabrică de oțel și uzină de laminare din zona Ruhr, Combinatul „August Thyssen”.

Dictatorul încăpățânat al României, Gheorghiu-Dej, fost muncitor de căi ferate, nu s-a gândit nicio clipă să renunțe la calul său de paradă. Mânia lui față de cerințele CAER a fost ceea ce l-a pus definitiv pe calea național-comunistă urmată deja de Polonia și Iugoslavia.  Conflictul dintre Moscova și Beijing i-a venit lui Gheorghiu-Dej ca mănușa. Întâi i-a amenințat pe rușii cu chinezii, apoi a chemat Occidentul în ajutor: Combinatul Siderurgic de la Galați crește în momentul de față cu sprijin francez, britanic, austriac și vest-german.

Peste tot în țară s-au stabilit ingineri capitaliști. Krupp prepară în prezent echipament special pentru un combinat petrochimic, firmele vest-germane Lurgi și Uhde livrează cele mai importante agregate pentru viitoare fabrici de chimicale și îngrășăminte. Un inventator german i-a învățat pe români cum să producă celofibră din trestia care crește în Delta Dunării. Siemens construiește partea centrală a unei noi fabrici de aluminiu în Slatina, care, începând din 1965, va trebui să producă 50.000 de tone de aluminiu pe an. România nu mai livrează bauxit Uniunii Sovietice, care i-a plătit ani de zile un preț ridicol pentru această materie primă. Două firme mari din Elveția, Sulzer și Brown-Boveri, cooperează deja cu fabrici de stat din România pentru a construi locomotive, care mai târziu vor fi exportate în Polonia.

Fără capital occidental, dar în spirit capitalist și-a început activitatea și cea mai nouă inițiativă a economiei național-comuniste din România: vechiul Cazinou din Constanța, o clădire fin de siècle construită pe vremea lui Carol I., își deschide din nou porțile. Un al doilea cazinou, mai modern, din sticlă și oțel, a fost deschis anul acesta la Mamaia. Jetoanele alunecă, bila se rostogolește fie pe roșu, fie pe negru, iar câștigul contribuie la independența economică a țării.

După ocupația militară a Armatei Roșii, respectiv controlul politic prin guverne supuse Moscovei, dirijarea economică prin CAER a fost al treilea și ultimul instrument al Kremlinului pentru a domina țările Europei de Est. În România, planul a eșuat definitiv. Comunismul, însă, trăiește. Probabil că nici una dintre democrațiile populare nu va reuși să-și schimbe prea curând sistemul politic. Dar vorbim deja de un nou comunism, care nu mai depinde de Kremlin. În Europa de Est, a început retragerea Rusiei.

CIFRE

Europa de Est: Opt state comuniste, cu o populație 120 de milioane de locuitori și granițe care corespund doar parțial configurației politice est-europene create în 1919, la Versailles, formează, între Marea Baltică și Marea Neagră, un covor petecit ideologic cu toate nuanțele comunismului: de la o Iugoslavie fără nici o alianță, la o Albanie pro-chineză.

Albania: 29.000 km2 și 1,8 milioane de locuitori; șeful Partidului Comunist: Enver Hodja; premier: Mehmet Shehu; armată: 35.000 de soldați.

Bulgaria: 110.000 km2 și 8 milioane de locuitori; șeful Partidului Comunist și premier: Todor Jivkov; armată: 135.000 de soldați.

Cehoslovacia: 128.000 km2 și 14 milioane de locuitori; șeful Partidului Comunist: Antonín Novotný; premier: Jozef Lenart; armată: 185.000 de soldați.

Germania de Est: 108.000 km2 și 17 milioane de locuitori; șeful Partidului Comunist și premier: Walter Ulbricht; armată: 116.000 de soldați.

Iugoslavia: 256.000 km2 și 19 milioane de locuitori; șeful Partidului Comunist și premier: Iosip Broz-Tito; armată: 300.000 de soldați.

Polonia: 208.000 km2 și 31 milioane de locuitori; șeful Partidului Comunist: Władysław Gomułka; premier: Józef Cyrankiewicz; armată: 257.000 de soldați.

România: 238.000 km2 și 19 milioane de locuitori; șeful Partidului Comunist: Gheorghe Gheorghiu-Dej, premier: Ion Gheorghe Maurer; armată: 227.000 de soldați.

Ungaria: 93.000 km2 și 10 milioane de locuitori; șeful Partidului Comunist și premier: János Kádár; armată: 99.000 de soldați.


Reportajul a apărut în nr. 34/1964 din DER SPIEGEL, miercuri, 19 august. Versiunea originală poate fi citită aici: https://www.spiegel.de/spiegel/print/d-46174994.html. Versiunea în limba română este publicată de Savantgarde cu permisiunea Der Spiegel (Toate drepturile rezervate).  Traducere și note: Orsolya András.

Mulțumiri lui Adrian Mogoș pentru ajutorul dat la obținerea drepturilor de publicare.