/ Natură

Cel mai bun blitz cu PhD: Antonia Doncilă

Am descoperit-o întâmplător, după ce a câștigat premiul anual acordat de Royal Society celor mai bune fotografii făcute de oameni de știință. Fotografia ei a fost publicată de site-uri cu ștaif din întrega lume. I-am scris și mi-a răspuns cu nonșalanța unei tinere care știe ce vrea și încotro merge. Antonia e din București, a studiat și își dă doctoratul în Scoția, la Edinburgh, și bate mările și oceanele lumii ca cercetătoare, îndrăgostită de natură și luptând să facă lumea mai respirabilă.

foto: Antonia Doncilă

28169497_2102700873079815_910071444_o

Să începem ca în copilăria chatului: asl, pls? Unde ai crescut, ce te-a preocupat și cum ai ajuns la fotografie?

Vârsta - 24, sex - feminin, location - Edinburgh, Scoția, UK (în ultimii șase ani), crescută în București, dar vacanțele mi le-am petrecut la țară, în județul Călărași, jucându-mă în praf, construind cazemate din crengi de sălcii și sărind de pe podiști (improvizate) în limanul Gălățui - că așa era frumoasa modă pe atunci . Am făcut liceul la „Gheorghe Lazăr”, la Știintele Naturii.

Hobby-uri am multe, pentru că îmi place viața, dar cele mai notabile (pentru că au contribuit la modelarea personalității mele) sunt fotografia, cinematografia și tot ce ține de sustenabilitate. Aș adăuga și călătoritul, și cititul, dar acestea sunt mai degrabă „trăsături de caracter” moștenite de la părinți, așa că nu se pun

30--2-

La fotografie am ajuns prin știință și la știință am ajuns prin fotografie (e un fel de situație „Oul sau găina”). Am crescut cu Arborele Lumii, National Geographic, Teleenciclopedia și impactul lor vizual mi-a hrănit apetitul pentru științele naturii. Din dorința de a mă apropia mai mult de natură și de a o observa mai bine, am început, prin clasa a-7-a, să iau aparatul de fotografiat peste tot pe unde mă duceam. Și așa, ușor, ușor, am descoperit cum natura este combinația perfectă dintre știință și artă.

Abonează-te la newsletterul Savantgarde, un digest săptămânal al celor mai importante știri din domeniul științelor și al tehnologiei.

Mai nou, pozele cu urși polari încearcă să ni-i arate triști, abătuți și sugerează perspectivele sumbre proiectate de încălzirea globală. Tu l-ai surprins mai melancolic, mai „reflexiv”, aproape jucăuș chiar. Care e povestea pozei premiate?

polar6-1

Da, într-adevăr, protagonistul pozei este dolofan, stă pe o bucată groasă de gheață și se uită curios în apă, sugerând oarecum că este în siguranță, că povestea lui este cu happy end. Dar, după cum indică și titlul pozei, Respiro, acesta este doar un moment din existența sa și a specie sale, pentru care fiecare zi înseamnă o luptă pentru supraviețuire în absența gheții de pe mare. Finalul fericit este însă departe de adevăr. Spun acest lucru pentru că navigând spre zona de studiu, înaintea acestui urs polar am văzut mulți alți urși polari înotând într-o mare deschisă (fără gheață), aceeași mare care acum câteva decenii era o banchiză nesfârșită. Din cauza blănii foarte dense și a stratului gros de grăsime, urșii polari nu pot susține activități fizice intense (cum ar fi înotul) pentru perioade lungi de timp, pentru că riscă să moară prin supraîncălzire. Așadar, toți acei urși pe care i-am văzut înotând fără pic de gheață la orizont au fost cel mai probabil destinați soartei sumbre a înecului. Cel mai probabil n-au ajuns niciodată pe uscat, unde noi să îi putem vedea mai târziu triști și flămânzi.

polarb4

Gheața reprezintă pentru urșii polari un spațiu de odihnă, de vânat și de educare a puilor. Dar încălzirea globală din ultimele decenii (care e de două ori mai intensă în Oceanul Arctic față de media globală) a dus la dispariția a 30-40% din suprafața gheții. Acest trend este prognozat să se intensifice și, până în 2050, va duce la dispariția totală a gheții de pe mare. Văduviți de spațiul lor principal de vânat și de odihnă, urșii polari sunt, astfel, o specie în pragul extincției. Orice imagine optimistă, care îi are ca protagoniști și de care ne bucurăm astăzi, este doar o amintire dureroasă a ceea ce în curând nu va mai fi, a ceea ce am distrus cu mâna noastră.

Ce crezi că a contat cel mai mult, ce a fost decisiv în decizia juriului?

Încălzirea globală și efectele ei, în special în zona de poli, sunt un „hot topic” al cercetării științifice contemporane. O mare parte din eforturile noastre ca oameni de știință este (sau mai bine zis, ar trebui să fie!) să comunicăm eficient publicului descoperirile noastre în așa fel încât să educăm și să prevenim modificările proceselor naturale prin acțiuni antropice. Cred că juriul a apreciat că această poză face trimitere la schimbările climatice din Arctic și sensibilizează publicul în legătură cu magnitudinea lor.

Cât de important este acest premiu? Ce greutate are în comunitatea fotografilor, respectiv a cercetătorilor?

În ochii mei a fost mereu un premiu extrem de important, dar nu am realizat, de fapt, cât de important este pentru lumea întreagă decât după ce l-am primit. Fotografia mea și mai ales povestea din spatele ei au fost preluate de publicații din întreaga lume, care mi-au accentuat mesajul, și anume, că Oceanul Arctic este un mediu fragil, extrem de vulnerabil în fața schimbărilor climatice. Acest lucru mi-a dat încrederea să perseverez în a folosi fotografia ca pe un instrument de informare și educare asupra problemelor mediului și a confruntărilor științifice actuale. Ba mai mult, m-a făcut să-mi doresc să îmi îmbunătățesc tehnica fotografică pentru a putea reda întreaga complexitate a naturii, în speranța că așa cum m-am inspirat eu din Arborele Lumii și din National Geographic, așa poate, într-o zi, un alt copil curios se va „împiedica” de pozele mele pe vreun site și vor trezi în el/ea respectul pentru mediu, spiritul de cercetare și dorința de a lupta pentru perpetuarea frumosului.

2--2-

Din cauza lipsei de timp necesar pentru a practica fotografia, nu pot spune, din păcate, ce greutate are acest premiu în comunitatea fotografilor. În comunitatea cercetătorilor, însă, are, să zicem, greutatea ursului polar în aur :), pentru că este o modalitate de a atrage atenția întregii lumi asupra cauzei pentru care lupți (pentru că, zic eu, un cercetător fără cauză nu prea e cercetător).

Ce cauți la Edinburgh? :) De ce ai ales să mergi acolo și nu în altă parte, de exemplu, la Berlin sau Washington?

La Edinburgh caut (și am găsit) ce mi-am dorit dintotdeauna: o viață trăită cu folos. Am venit aici în 2012, la 18 ani, imediat după ce am terminat clasa a Xll-a, pentru a-mi continua studiile. Mi-am ales degree-ul de Geoștiința Mediului la Universitatea din Edinburgh, pe care l-am completat în 2016. Acest degree a inclus tot ce am știut că-mi doresc și tot ce nici măcar nu am realizat la vremea aceea că-mi doresc: o abordare interdisciplinară a proceselor din mediul natural, abordare care a necesitat dezvoltarea de cunoștințe și capacități analitice specifice chimiei, biologiei, fizicii, geografiei (nu mai spun de limbajele de programare informatică, pentru că încă mă lupt cu ele).

Ce mi-a plăcut la acest degree este că mi-a dezvoltat exponențial capacitatea de analiză critică a orice: date, lucrări științifice, texte literare, situații sociale ș.a. De fapt, mi-a deschis ochii despre cât de puțin știu și cât de mult mai am de învățat. Am ales UK și nu altă țară, pentru că aici nu există nota 10 (sau există, dar nu o primește nimeni) și apreciez extrem de mult lucrul acesta în sistemul de învățământ. În timp ce unele țări premiază studentul cu orice ocazie și oferă note de 10 cu ușurință pentru orice informație regurgitată mecanic, în UK duci o muncă sisifică pentru a obține un 7. Și asta te aduce cu picioarele pe pământ, mai ales când nota este însoțită de un feedback constructiv care îți arată unde ai greșit.

cai3-1

Am ales Universitatea din Edinburgh și nu altă universitate din UK, pentru că, puțini știu, dar aici s-a născut geologia ca știință. Oameni precum James Hutton și Arthur Holmes nu au acceptat teoriile înaintate de instituțiile religioase, conform cărora pământul are câteva mii de ani vechime, ci au inovat metode științifice prin care au demonstrat că pământul s-a format cu miliarde de ani înaintea oamenilor și a imaginației lor. Cercetători cu gândire critică și inovativă similară predau și astăzi cursurile din cadrul facultății de Geoștiință, iar eu nu puteam rata ocazia de a-i întâlni...

obiectiv-cadru-larg-Tokina-11-16mm

Dintotdeauna am fost fascinată de științele marine și acest lucru s-a văzut din proiectele în care m-am implicat în liceu și în studenție, din tema dizertației din anul 4 și din relațiile profesionale pe care mi le-am întemeiat. Așa că la începutul anului IV, profesorul Raja Ganeshram, o somitate în domeniul biogeochimiei marine mondiale, mi-a propus să mă alătur echipei sale care studiază dinamica nutrienților în Oceanul Arctic și sensibilitatea acestora la schimbările climatice. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că aceasta este șansa vieții mele, iar în septembrie 2016, mi-am început doctoratul cu tema: Nitrogen cycling in the warming Arctic Ocean.

t19

Și acum?

Acum sunt în anul doi de doctorat și analizez ciclul nitrogenului în Oceanul Arctic, importanța sa în susținerea productivității biologice, cât și sensibilitatea sa la modificările climatice. Nitrogenul în formă anorganică dizolvată (nitrați, nitriți, amoniu) este esențial pentru întreținerea vieții marine. Producătorii primari (planctonul) au nevoie să absoarbă acești nutrienți într-o concentrație exactă pentru a putea produce materie organică prin procesul de fotosinteză. De această materie organică depinde întreg ecosistemul marin, de la zooplancton, până la balene, foci și urși polari. Oceanul Arctic conectează oceanele Pacific și Atlantic, iar procesele biogeochimice care au loc aici controlează bioproductivitatea oceanelor lumii. Dar odată cu încălzirea climatică, gheața de la suprafața oceanului Arctic se topește și schimbă densitatea apelor. Acest lucru duce la modificări în regimul de amestec dintre diferite mase de apă și la diferite concentrații de nutrienți disponibili pentru plancton. În plus, odată schimbat regimul de precipitații, creșterea debitelor riverane care aduc mai mulți nutrienți în zonele de coastă și modificări în speciile autotrofice care populeaza apele Arctice complică înțelegerea acestui nutrient și a rolului pe care îl va juca în biochimia Oceanului Arctic odată cu încălzirea globală.

Proiectul meu este unicat în sensul că analizează din punct de vedere chimic (concentratia de nutrienți, oxigen dizolvat, alcalinitate, izotopi (¹⁵N si ¹⁸O) ai nitraților și ai apei (¹⁸O), etc.) și fizic (temperatură, salinitate, curenți etc.) apele din centrul și sudul Oceanului Arctic (am probe de apă chiar și de la 89.99°N). În prezent, sunt singura persoană din lume care are date de izotopi ai nitraților din această regiune. O mare parte din proiectul meu se axează pe acești izotopi, pentru că ei oferă o imagine integrată în timp și spațiu a fluxurilor de nutrienți și pot face diferența dintre diferite procese care modulează bagajul de nutrienți dintr-un bazin oceanic (de exemplu, pot diferenția între procese care produc nutrienți precum fixarea biologică a azotului, procese care îi consumă, precum denitrificarea, și procese prin care acești nutrienți sunt reciclați, precum nitrificarea). Odată ce înțelegem ce procese vor domina masa nitrogenului într-un ocean mai cald, înțelegem ce se va întâmpla cu biochimia acestor ape și, astfel, putem genera scenarii de evoluție care mai apoi să fie integrate în politici climatice și eventual în schimbări legislative. Așadar, miza este mare, mai ales că afectați nu vor fi doar dragii de urși polari, dar și noi, oamenii, din moment ce schimbările Arctice au repercusiuni globale.

24

Timpul mi-l împart între expediții pe ocean, unde colectez probe de apă, laborator, unde le analizez, calculator, unde prelucrez datele obținute, și sălile de clasă, unde le predau studenților din poziția de asistent universitar.

Pe ocean, o zi de lucru are minim 12, maxim 20 de ore și se face în condiții de distracție maximă, mai ales când sunt valuri de 10-15 metri (zic eu, care sunt norocoasă că nu sufăr de rău de mare) sau când vaporul se zguduie ca la cutremurul din ’77, atunci când sparge gheața ca să poata înainta. Fiecare expediție durează între o lună și trei luni, și se lucrează în ture, 24/7 la foc continuu (nu-i de mirare când te gândesti la costul de operare al vasului, care în astel de cazuri e de la 150.000 de euro/zi în sus). De cele mai multe ori prelevăm probe și facem măsurători pentru echipe din întreaga lume și o mulțime de proiecte depind de munca noastră.

28126355_2102700919746477_1338374429_o

În laborator, momentan lucrez cu o tulpină specială de bacterii denitrificatoare care transformă nitrații din probele de apă colectate din Arctic în N₂O, şi care mai apoi este analizat de un instrument numit mass spectrometer, pentru a determina raportul de izotopi ¹⁵N/¹⁴N si ¹⁸O/¹⁷O.

În câte țări ai fost până acum? Câte dintre ele le-ai vizitat „profesional”? Unde ai trăit șocul cultural/natural cel mai puternic?

Norvegia, Groenlanda, Islanda, Jamaica și Mexic le-am vizitat pe toate „cu treabă”, în scop profesional. În Mexic și Jamaica am fost în timpul undergraduate-ului (licenței), în internshipuri și cursuri practice. În Groenlanda, Norvegia și Islanda am ajuns cu ocazia expedițiilor în Oceanul Arctic, expedițiii din care am onoarea să fac parte. Atât șocul cultural, cât și cel natural cel mai puternic le-am trăit în prima expeditie oceanografică, de-a lungul strâmtorii Fram, care reprezintă poarta sudică de intrare în Oceanul Arctic. La 80°N, unde, cât vezi cu ochii, gheața groasă de 4, 5, 6, 10 metri acoperă oceanul, când treci pe lângă iceberg-uri de mărimea unui stadion, când doar gheața crăpată de prora vaporului mai sparge din liniștea țiuitoare, departe de internet, de ambiții și de breaking news, te simți mic și rușinat că te-ai crezut vreodată mai „sapiens” decât ești de fapt.

Parte din expediție a constat în colectarea de calote de gheață și realizarea a tot felul de măsurători (grosime, densitate, temperatură etc.) ale gheții, așa că, de multe ori a trebuit să coborâm de pe vapor, în mijlocul oceanului, și să umblăm de-a lungul și de-a latul pe gheață. Fiind în ținutul urșilor polari, pentru fiecare 2-3 oameni care colectau probele erau alți doi, înarmați cu mitraliere, care stăteau de pază, în caz că ne intersectam cu vreun gigant blănos. Degeaba am făcut noi antrenamente speciale cu mitraliera (în scop de protecţie), înainte de îmbarcare, pe gheață arma nu făcea nicio diferență. Ochii ne slăbeau cu fiecare secundă cu care priveau albul orbitor al gheții, iar frigul înțepător făcea fiecare simț să lupte împotriva noastră. De câte ori ni s-a părut că vedem o umbră mișcătoare în depărtare am lăsat ehipamente de sute de mii de euro pe gheață, luând-o la sănătoasa înapoi spre vapor! Apogeul l-am trăit în Dijmphna Sound, un fiord din NE Groenlandei, care se află în continuarea ghețarului Nioghalvfjerdsbræ (supranumit şi ghetarul 79°N din motive lesne de înţeles). Frumusețea acelui loc sălbatic și izolat n-am s-o pot reda însă în scris, pentru că nu există cuvintele necesare.

În rest, în timpul liber îmi place să stau sub soarele arzător (ca orice termofil adevărat) așa că am cutreierat toate țările din sudul Europei. Și sunt de vis, toate, dar nici una nu se compară cu splendoarea Madeirei, insula vulcanică portugheză din mijlocul Atlanticului.

Ce îți (dis)place la scoțieni? Vor reveni sau nu în UE?

Pe scoțieni îi iubesc pentru că m-au făcut mereu să mă simt ca la mama acasă. Au și ei năravul ceaiului (care este atât de amar de îmi dă fiori pe șira spinării) și nu știu de unde le-a intrat ideea în cap că nu se pot distra fără alcool, dar, în rest, mergi cu ei până în pânzele albe, sunt oameni educați, respectuoși, cu o etică bine dezvoltată și cu un simț al umorului aparte. Eu, la fel ca ei, trag nădejde că vor reveni în UE, însă și cu, și fără UE, n-am emoții pentru ei.

Bancul/pățania preferată cu scoțieni?

Bancuri despre scoțieni sunt multe, în special cele pe tema zgârceniei, dar nu cred că îi reprezintă cel mai bine. Așa că o să mă rezum la a povesti o întâmplare. Una dintre cele mai memorabile întâmplări a fost când au venit ai mei printre primele dăți să mă viziteze în Edinburgh. Primul cuvânt auzit de mama, odată ce a păşit pe pământ scoțian, a fost „Fantastic!”, cuvânt spus de șoferul shuttle-ului de la aeroport ca reacție la o remarcă făcută de un pasager. Mama a fost extraordinar de plăcut suprinsă de acest lucru, în timp ce mie, trăind acolo de ceva timp, mi s-a părut destul de banal. Mi-a rămas însă în minte întâmplarea și de atunci am început să fiu mai atentă la interacțiunile de zi cu zi dintre scoțieni. Adevărul este că sunt fantastice, pentru că nu am văzut nicăieri altundeva atâta căldură și respect reciproc între oameni care nu se cunosc. Și dacă stai să te gândești, cuvântul în sine, „fantastic”, este un cuvânt puternic, trebuie să ai o anumită stare, o mulțumire interioară ca să îl poți spune; șoferul nu a zis „cool” sau „super”, a zis „fantastic”! De atunci l-am mai auzit de multe ori, pronunțat de scoțieni cu priviri luminoase și sincere, și aștept cu nerăbdare să-l aud pronunțat cândva și de români!

Care e relația ta cu fotografia acum?

Fotografia îmi este precum un prieten drag din copilărie, pe care îl vezi rar, dar pe care mereu îl porţi în gând. Adevărul amar este că aparatul meu foto strânge praf mare parte din an, pentru că între munca în laborator, predat, conferințe, analiza a milioane de date (ad litteram) și pregătiri pentru viitoare expediții nu-mi mai prea rămâne timp pentru altceva, doar ocazional pentru sfântul somn. Dar de fiecare dată când călătoresc, pe mare sau pe uscat, prinde rădăcini la gâtul meu. Încerc mereu să surprind fumusețea naturii și a vieții și vreau să-mi sensibilizez și educ semenii prin imaginile produse, dar simt că am un drum lung până când voi reuși acest lucru, din punct de vedere tehnic, cel puțin. Cu sufletul sunt deja acolo, dar pentru ca o imagine să transmită sentimente puternice, trebuie să știi mai întâi regulile tehnice de la care mai apoi să te abați. Așadar, fotografia pentru mine este încă un vârf necucerit, dar pentru care am planuri mari.

p1

197

p92

Unde te vezi peste 5-6 ani?

În 5-6 ani îmi doresc să înaintez în plan academic din două punte de vedere: 1) să-mi continui cercetarea în Oceanul Arctic printr-un post-doctorat/fellowship, de preferat in UK (dar nici Norvegia sau Canada nu mi-ar displăcea) și 2) să preiau mai multe atribuții in pedagogia universitară prin poziţia de lector. În plan personal, îmi doresc să nu mă prindă vârsta de 30 de ani (brrrr!) fără să fi vizitat peninsula Baja California, unde să mă „satur” de whale watching, și arhipelagul Țara de Foc, unde aș vrea să trăiesc câteva zile printre pinguini și albatroși.

Marius Cosmeanu

Marius Cosmeanu

Sunt în presă de vreo 15 ani, la Cotidianul și Corso în primul rând. Povestea mi-a adus un premiu european și unul american de jurnalism. Ajuns aici, aș, spune că Savantgarde e fructul maturității.

Read More
Cel mai bun blitz cu PhD: Antonia Doncilă
Share this

Subscribe to Savantgarde