Fauna Flórei Borsi

A expus, cu expoziții personale, în Europa și în Statele Unire și a luat parte la expoziția de grup Continental Shift de la Saatchi Gallery. A expus, de asemenea, la Louvre, iar lucrările ei au fost imaginea Adobe Photoshop în 2014. I s-au decernat mai multe premii, printre care, recent, la Bienala de la Florența. Și ar mai fi multe de spus.

Despre creațiile ei au scris Forbes, HuffPost, CNN, BBC, The Guardian, La Republica, Le Parisien și alți giganți media ai planetei. Acum, și Savantgarde. :)

Am discutat cu Flóra despre cât de greu e să spargi zidul provincialismului central-european, despre duminicile triste, despre vise, machiaj, domestos, Viktor Orbán și multe altele. Și, bineînțeles, despre necuvântătoare.

Imagini: Flóra Borsi.

Care e ultimul vis de care îți aduci aminte?

Țin minte aproape toate visele. Ultima oară căutam niște bilete de zbor spre America și, până să le cumpăr, s-a întunecat, așa că a trebuit să amân călătoria pentru a doua zi. A doua zi, bineînțeles, am pierdut cursa. În mod curios, însă, avionul decola chiar de la noi din curte și s-a prăbușit tot acolo. Așa că trebuit să tai copacii din grădină ca să fac loc următoarei decolări. A fost interesant, numai că, până la urmă, tot n-am ajuns în America.

Robert Capa are o zicere celebră: „Nu ajunge să ai talent, mai trebuie să fii și maghiar.” Talent ai din belșug. Ce este acel „ceva” pe care ți-l oferă cultura, societatea maghiară? În ce măsură ai devenit ceea ce ești pentru că trăiești la Budapesta, în Ungaria?

Cred că maghiarii au o soartă suficient de mizeră pentru ca omul să vrea să evadeze de aici, fie prin talent, fie prin relațiile pe care le are. Este foarte greu să trăiești într-o țară în care lucrurilor bune li se acordă puțină atenție, iar celor rele, negative, una enormă. Un cunoscut din America îmi spunea, în timp ce discutam pe acoperișul unui zgârie-nori din New York, că dacă aș fi o unguroaică pursânge, cu siguranță aș vrea să mă arunc în gol. L-am întrebat de ce și mi-a spus că ungurii simt foarte profund, iar duminica e mereu tristă.

Dintr-un motiv sau altul, există aici destulă melancolie și destul pesimism. Totuși, nu îndeajuns pentru a avea artiști de renume mondial cum au rușii. În societatea maghiară ești acceptat doar dacă ești mai slab sau cel mult egalul celorlalți. Cei care au mai mult succes sau sunt mai fericiți decât restul sunt răsplătiți cu ură. Felul acesta de a gândi mi-a pus nu o dată piedici în realizarea creațiilor mele: cu cât deveneam mai populară și mai apreciată, cu atât eram mai exclusă profesional și îmi găseam tot mai greu locul.

E bine să fii maghiar în străinătate pentru că dispare greutatea cu care apasă societatea pe umerii tăi și îți dai seama brusc cât de faină poate fi viața. Numai că dacă viața e prea faină, se stinge inspirația indusă de sentimentele care-ți macină sufletul și arta devine astfel mai superficială, mai săracă.

Ungaria se pricepe foarte bine să-și facă situația suficient de mizerabilă pentru ca dorința de a trăi a oamenilor să fie mai puternică decât stilul de viață nihilist, mediu, în care toate sunt roz și la locul lor. Bineînțeles, sunt și excepții. Cinste lor. Noroc că generația mea este mult mai deschisă la fericire, mai rezistentă la gânduri și idei radicale, opresive și la comportamente invidioase și pline de ură. Simt că începem să depășim batjocura neagră care s-a abătut asupra noastră. Doar media presei străine ne mai zugrăvește în negru. În orice comunitate există oameni buni și oameni răi, oameni de bună credință și oameni de rea-credință, dar aici, cumva, multe familii au suferit prea mult, de-a lungul multor generații, pentru a-și schimba atitudinea negativă față de viață și față de ceilalți.

Nu ai fost primită cu entuziasm de la bun început, a fost nevoie de susținerea occidentală pentru a fi recunoscută și acasă. Nu ești un caz ieșit din comun în partea asta de continent… Ne povestești un pic despre evoluția relației tale cu publicul maghiar?

M-a sprijinit foarte multă lume de la bun început. În schimb, au fost mulți care au scris/spus despre mine lucruri răuvoitoare și disprețuitoare, mai ales pe plan profesional. Apoi, după recunoașterea mea internațională, lucrurile s-au mai schimbat, au fost mai puține atacuri deschise. A trebuit să devin mai puternică pentru a putea lăsa aceste lucruri în urmă și pentru a merge mai departe cu forțe proaspete, concentrată pe obiectivul meu, acela de a crea și de a fi astfel fericită, făcând totodată abstracție de lumea exterioară. Este foarte dificil pentru comunitatea maghiară să accepte succesul altora. Oamenii din breaslă percep asta ca pe un atac, ca pe o amenințare și cred că sunt mai slabi dacă cineva se bucură de recunoaștere profesională fără intervenția și controlul lor.

Trăiești într-o societate tot mai „îmbibată” politic. Amicii și cunoscuții mei din Ungaria și, prin ricoșeu, prietenii mei din Ardeal discută destul de aprins, dacă nu chiar cu vehemență chestiunile politice la zi ale Ungariei. Din creațiile tale transpare foarte puțin din această stare, din această atmosferă. Nu te interesează politica sau ți se pare prea patetică pentru a te ocupa de ea?

Nu mă preocupă pentru că n-aș vrea ca oamenii să fie nevoiți să se confrunte zi de zi cu aceste probleme și prin intermediul meu. Mi-ar plăcea să fiu un reper pozitiv, în mass media și pe rețelele sociale, un fel de cale de ieșire din închisoarea clădită de grijile sufletești zilnice. Politica vine și pleacă, curentele și ism-ele de tot felul se destramă uneori în doar câteva minute. Mi-aș dori să realizez creații atemporale și să las arta dedicată temelor politice pe seama celor care se pricep mai bine la asta. N-aș vrea să fiu și eu un strigăt în vacarmul creat de valurile de ostilitate ale diferitelor vederi politice.

Cum l-ai ilustra pe Viktor Orbán?

Nu m-am gândit încă la asta, dar cu siguranță așa cum și-ar dori el să îl ilustrez. Oamenii l-au votat și acum avem ceea ce și-au dorit. Trebuie să știm cu toții să mâncăm ciorba asta.

Și cum ai ilustra Ungaria de astăzi?

Cred că Ungaria de astăzi a luat-o complet razna față de ceea ce ne-am dorit să fie după schimbarea de regim. În opinia mea, cea mai fastă perioadă a fost din ’89 până la jumătatea anilor 2000. Pentru maghiari ar fi foarte greu să recâștige starea de libertate și de speranță de atunci. Oamenii nu îndrăznesc nici măcar să mai spere că vom ajunge Occidentul din urmă, politic și ca nivel de trai. Mai degrabă acceptă să supraviețuiască de la o zi la alta. Dacă n-ar fi așa, am avea încleștări sângeroase și lupte pentru libertate. Nu există schimbare fără schimbare.

Ai fost un copil precoce, cu un talent special manifestat de la o vârstă fragedă. Cum a reacționat familia ta? Te-au susținut necondiționat sau ți-au spus să te gândești bine pentru ce carieră optezi? Sau pur și simplu te-au sfătuit să alegi o altă cale?

Familia m-a susținut mereu, deși a existat și un „ca nu cumva să te încrezi prea mult, te pun în fața celui mai sumbru scenariu pentru a te descuraja”. Dincolo de asta, dacă nu aș fi avut un sprijin atât de puternic din partea familiei, cu siguranță nu aș fi reușit să trec peste situațiile pline de încercări profesionale și de incertitudini.

Cum spuneam, am fost ținta multor atacuri, așa că am avut nevoie de conversații lungi pentru a-mi menține moralul și a-mi continua neîntrerupt munca de creație. Ori de câte ori aveam nevoie de ceva, tata stătea cu mine și, în măsura în care putea, îmi explica chestiunile tehnice legate de fotografie. Dacă aș fi crescut într-un apartament cu doi părinți alcoolici, cu siguranță că sensibilitatea mea nu m-ar fi adus acolo unde sunt astăzi.

Cum ai ajuns la fotografia conceptuală?

Cu timpul, mi-am dat seama că vreau să dau și sens ideilor mele mai speciale din punct de vedere vizual. Am vrut întotdeauna să spun ceva, să transmit sentimente și povești care mă preocupă. Fără un concept, simt că n-aș fi eu întru totul. La început am încercat doar să copiez lucrări și teme ale altor fotografi. O practică bună, dar care mai târziu s-a dovedit a fi insuficientă pentru a mă simți îndeajuns de confortabilă cu lucrările la care lucram zile întregi. Cu cât înaintez în vârstă și mă maturizez mai mult, cu atât simplitatea și claritatea devin mai importante pentru mine. Nu-mi place să pun povești sau narațiuni foarte sofisticate în spatele imaginilor mele, las privitorului libertatea și plăcerea de a interpreta cu ușurință mesajul unei imagini.

E plină lumea de fotografi. În acest context, care crezi că este cheia succesului tău?

Perseverența, precizia, perfecționismul. Două din cele trei erau deja date, perseverența, însă, este o sarcină mentală foarte dificilă și necesită multă putere sufletească, dar după o vreme merge ca pe roate.

Ești propria ta muză, propriul tău model. Spre deosebire de situația în care modelul este altcineva, care sunt avantajele și dezavantajele acestui concept?

Avantajul este că scena din mintea sau din sufletul meu, pe care o plasez absolut transparent în fața privitorului, devine complet reală prin faptul că sunt eu în imagine. Sentimentele sau gândurile care ar trebui să se regăsească într-o imagine nu trebuie să le explic unui model care se va „preface” că sunt chiar ale lui. Ar fi o minciună. Dezavantajul este că perfecționismul mă face să mă văd mult mai critic după ce am o imagine de 50 de megapixeli cu mine. A trebuit să mă accept așa cum sunt. De asemenea, este dificil să iau o poziție pe care nu o pot vedea când fac poza și să fac tot „look-ul”, de la machiaj la coafură, de una singură. Dar așa stau lucrurile, dacă omul vrea să se descurce singur, de capul lui, trebuie încet-încet să învețe o droaie de lucruri, chiar dacă uneori i se pare cam mult.

Un alt fotograf celebru, Mick Rock, a spus odată că atunci când realizează portrete, nu vrea să surprindă sufletul personajelor, ci aura lor. Cum stau lucrurile în cazul tău, când vorbim despre autoportrete?

Cred și sunt absolut de acord cu el. Adesea trag de mine pentru a apărea în fața aparatului de fotografiat cu sufletul cât mai curat, pentru ca nimeni să nu aibă vreun sentiment negativ când se uită la imaginile mele. Bineînțeles, starea mea de spirit și cea sufletească de moment își lasă amprenta pe senzor, dar integritatea imaginilor vine tocmai de aici: întotdeauna redau tematic ceea ce simt.

Cât timp îți ia documentarea, realizarea unei serii?

Uneori e nevoie de ani de zile pentru a realiza o idee, pentru că au prioritate sau sunt mai actuale alte imagini. Întotdeauna îmi schițez ideile sau, dacă nu am timp, le notez într-un caiet și, când am chef și sunt într-o fază mai productivă a vieții, le pun în practică. Îmi adun ideile pentru machiaj, coafură și stil; cumpăr online ce am nevoie și apoi poate să înceapă ședința foto. Mă așez în fața fundalului creat, reglez aparatul foto și blițul, iar apoi fac fotografiile cu autodeclanșatorul. Le import în bibliotecă, le aleg pe cele care seamănă cel mai mult cu conceptul original și mă apuc de retușat, iar când am terminat, pot începe procesarea diferitelor straturi și fotografii. Mă gândesc apoi cum aș putea prezenta imaginea proaspăt realizată în spațiul online, ce titlu să-i dau, dacă nu am deja unul, și asta e tot. Se întâmplă ca acest proces să dureze săptămâni întregi, mai ales când e vorba de o serie. Armonizarea diferitelor imagini între ele și finisarea detaliilor mănâncă timp.

Când te apuci de lucru, ai totul în minte de la bun început, cu un scenariu exact, sau mai schimbi pe parcurs, improvizezi?

În 90% dintre cazuri, imaginea finală va fi aceeași cu cea pe care o aveam în minte. Unele detalii sau probleme specifice apar abia în momentul în care creionez schițele, dar la ședința foto, totul decurge, de regulă, foarte ușor. Au fost și cazuri în care am avut nevoie doar de zece fotografii pentru a realiza conceptul.

Te distrezi bine la pregătirea ședinței foto sau a machiajului? Ai vreun moment haios din aceste pregătiri despre care ai povesti cititorilor?

Ca femeie, machiajul ține adesea de amor-propriu și încredere de sine, așa că mai mereu sunt și eu surprinsă de cât de bine este să te machiezi. În realitate, nu prea mă machiez, așa că, mai ales în în astfel de situații, demersul îmi oferă un bonus uriaș înainte de realizarea fotografiilor.

Când fac machiaje extrem de… extreme, se întâmplă să mă sperii când mă văd în oglindă. Sunt momente în care, într-adevăr, râd cu poftă sau fac câte o grimasă tipică pentru caracterul pe care îl ilustrez, presărat cu câte un monolog sau două. Toate sunt un amestec a ceea ce sunt eu, de fapt, și personajul pe care trebuie să îl îmbrac de dragul conceptului. De multe ori ascult muzică, îmi place Sinead O'Connor, ea îmi dă mereu putere, intru pe câmpul de luptă, adică în spațiul locuinței dedicat studioului, ca un fel de războinică amazoană, cu o stare de spirit gen I’m on a mission.

Un prieten bun mi-a spus la un moment dat că el crede că, în vremuri de demult, noi, oamenii, comunicam perfect cu animalele, dar această comunicare s-a întrerupt undeva și s-au păstrat doar secvențe din ea. De asta simțim uneori că animalele realmente comunică cu noi. Sunt sigur că și tu ai trăit acest sentiment. Ca să folosesc jocuri de cuvinte din engleză: ceea ce faci tu nu e atât retouch, cât mai degrabă re-touch, adică o reconectare, o revenire la natură, la un univers de care ne-am îndepărtat prea tare sau, poate, ireversibil. Care e părerea ta?

În primul rând îți mulțumesc pentru idee, îmi place foarte mult, simt că într-adevăr mi se potrivește. Mă emoționez foarte des când mă gândesc cât de norocoși suntem noi, oamenii, să fim înconjurați de ființe atât de frumoase și de speciale și că nu există doar jungla de beton și domestos. Există creaturi cu care ne putem conecta, iar dragostea și atașamentul lor nu se bazează pe persuasiune verbală, ci sunt absolut sincere și autentice.

Iubesc grădina zoologică, deși, desigur, are partea ei negativă, ca orice închisoare și viață trăită în captivitate, dar este singura modalitate de a-i motiva pe copii, într-un mod educativ, să avem grijă de animale, să le respectăm și să descoperim frumusețea și firea atâtor specii. Fără animale, cred că specia umană n-ar avea imaginea dureros de clară despre cât de mult te poți îndepărta de status quo-ul originar. Animalele nu manipulează, nu sunt malefice și nu vor să facă rău. Dragostea și bunătatea lor curată sunt tocmai ce lipsește cu desăvârșire multor oameni.

Se spune că numele ne influențează viața. Cazul tău contrazice oarecum teoria asta: te cheamă Flóra, dar, totuși, Fauna e cea care ți-a marcat în bună măsură cariera. De unde vine interesul, pasiunea ta pentru animale?

Încă din copilărie eram foarte atașată de ele și mi se rupea sufletul dacă le vedeam că suferă. Când eram mică, aș fi vrut să devin medic veterinar sau activistă. Pasiunea față de animale o aveam așadar în sânge, nu e vreo obișnuință sau ceva dobândit artificial. Mulți fotografi folosesc animalele doar pentru frumusețea lor. Eu, în schimb, pentru că le înțeleg cu adevărat sensul existenței și pentru că le ador. Flora și Fauna sunt daruri ale vieții. Foarte puțini știu să le aprecieze bunătatea sau, în cazul plantelor, frumusețea. Tocmai de aceea cred că au fost create de dragul nostru.

Ce ai fi fotografiat dacă ai fi trăit înaintea erei digitale? Să spunem, în anii 1920, 1930?

Destine. Pe atunci foarte multe teme micro- și macro-sociale pe care le puteai face cu adevărat semnificative, documentându-le pentru generațiile viitoare și evidențiindu-le prin intermediul fotografiei. Dacă aș fi putut fotografia pe cineva în acea epocă, suferința sau soarta lor deja n-ar fi fost în zadar, deoarece aș fi putut să le imortalizez ca pilde pentru viitor, astfel încât, atunci când lucrurile se vor îmbunătăți, să putem păstra pacea, pentru ca lumea și epoca respectivă să nu se mai repete și toți să poată aprecia viața așa cum este ea. Totuși, dacă aș fi fost în America, în mod cert aș fi fotografiat legendele vii ale vremii, ca portrete realizate de un documentarist de „storytelling”.