În decembrie anul acesta se împlinesc trei ani de când am ales să devin expată în Canare.

Un act pesemne nebunesc pentru mulți, să aleg să mă mut, cu cățel și pisică, pe o insulă unde nu mai fusesem niciodată, nici măcar ca turistă. Frumoasa Tenerife m-a primit însă fără prejudecăți, cu brațele deschise, arătându-mi-se în toată splendoarea și depășindu-mi cu parseci lumină toate așteptările pe care mi le creasem din România, străbătând-o nopți întregi de la un capăt la celălalt, călare pe mouse-ul meu fermecat și mânată înspre aventura supremă a vieții, de către Maestrul de Ceremonii, Google Satellite.

Neașteptat sau, mai bine zis, de așteptat în cazul meu, nu a fost nevoie de niciun timp de adaptare, de integrare, de luptat cu vreo rezistență la noua cultură în care am ales să mă reinventez.

Din clipa în care am coborât din avion, trăgând de-o valiză în care, în urma unei selecții nemiloase, îngrămădisem cele 30 kg regulamentare de agoniseli prețioase din fosta viață, adică niște cârpe, cărți, o mână zdravănă de zorzoane și cochetării femeiești, plus cușca bichonului la subraț, am simțit că am ajuns acasă. Nu-mi lipsea nimic, tot ce aveam nevoie, era deja în mine.

A trecut timpul și, uite-așa, peste toată poezia, năvălește într-o bună zi, pandemia!

Ca să pot să depăn povești despre vremurile zăvorâte-n carantină, ar trebui ca mai întâi să spun câte ceva despre firea localnicilor, că orice cultură își are particularitățile ei, iar omul sfințește locul sau îl blesteamă, după natura esențelor inimii lui.

Populația insulei e un amalgam de indigeni care se trag direct din coasta lumii guanșe, cei cu limba fluierată, enorm de mulți sud-americani, veniți din toate colțurile Americii Latine, integrați deja de generații întregi, din timpurile în care Simon Bolivar a poposit vremelnic pe aici, și comunități de expați veniți din toată Europa, dar mai ales din Spania, Germania, U.K., Belgia.

Spiritul este predominant latin, însă cu particularitățile dezvoltate din alăturarea unor oameni diferiți, care au reușit să se omogenizeze armonios și să împărtășească o viziune comună, într-o comunitate sudată. Canarioții, de pildă, nu pun preț pe cultura aparențelor atât de importantă pentru noi, nu dau un ban pe consumarea timpului sfânt al vieții lor pentru bani mai mulți sau pentru carieră, marea majoritate au cel mult 10 clase iar cei mai studioși liceul întreg. Cariera și scopul lor în viață sunt casa și familia, spațiul familiei e sacru, alături de bucuriile mărunte împărtășite în comunitate.

Sunt niște oameni uimitori, binecuvântați cu harul de-a ne întoarce și pe noi, cei rătăciți între lumi, la simplitatea și frumusețea valorilor care pot face omul fericit. Trăiesc în profundă conexiune cu natura și în respectul ei, mulți sunt harnicii agricultori pricepuți, cu ferme roditoare ridicate pe coamele dealurilor sau cu platanerii întinse până în buza oceanului, cei pe care îi vezi apoi cântând și dansând prin piețele pe unde-și vând marfa, sâmbetele și duminicile.

Eram mirată la început când, bătând cu autobuzul public toate drumurile insulei, vedeam cum urcă de prin sate oameni de toate felurile, țărani, bătrâni, tineri, toți curați și îngrijiți, parfumați, fără dram din damfurile cunoscute din transportul public românesc sau semn de degradare. Și nu, nu sunt bogați.

Canarioții sunt, cumva, ca niște copii mari, inimoși și zgomotoși, emoționali, temperamentali dar blânzi și răbdători, mândri de ceea ce înseamnă ei ca nație, dar fără să fie naționaliști sau patriotarzi, deschiși cu totul către marea forță vitală a Mamei Pământ și conectați la ea. N-ai cum să nu-i iubești, cel puțin dacă ești hippiot adevărat.

America Latină și Spania au venit aici cu oamenii educați academic, „diplomații”, medicii, inginerii, arhitecții, profesorii. Expații din vestul Europei cu afacerile și comerțul, sau ca mână de lucru în multinaționalele din marile orașe.

Iar tot melanjul astă de oameni a născut o populație extrem de colorată și de ardentă, care celebrează viața cu orice prilej, care și-au inventat fieste fără număr pentru fiecare sfânt și sfântuleț în parte, fără să fie fanatici religioși, sunt lunar zile ale orașelor sau satelor, mereu e câte-o fiesta pe undeva, pentru orice. Primăriile aduc trupe locale de salsa, cu bachata și merengue prin voci și instrumente, oamenii se costumează și dansează frenetic până în zori. Fiestele se pregătesc cu pasiunea și dedicarea întregii comunități, sunt grupuri locale de oameni de toate vârstele, care învață să cânte la instrumente și repetă până ce vor fi siguri că o să le iasă bine recitalul stradal, grupuri care se întâlnesc în weekenduri în spațiile puse la dispoziție de primării ca să-și coasă costumele și inventeze butaforiile, alții care vin să-și creeze și repete dansurile. E fascinant să vezi comunități întregi în care nu există conceptul de vârstă, gen, etnie sau orice altceva, toți însuflețiți de pasiunea exprimării artistice, sub orice formă s-ar manifesta ea. Iar muzica, dansul și costumele sunt instrumentele favorite de comunicare.

Încep să cred ca celebrul șlagăr latino „La vida es un carnaval” în Tenerife s-a născut.

Cât despre cealaltă față a vieții, moartea, iarăși am fost tare uimită să descopăr cum o petrec localnicii. M-aș fi așteptat, la cât de expansivi și de pasionali sunt, să văd drame vocale, aruncări peste sicriu și leșinuri. Însă nu, nu-i deloc așa. Și o spun…„autorizat”! Că locuim chiar lângă un orbitoriu, adică popasul final unde se face priveghiul răposatului, înainte de ultimul drum. Uneori, când auzim foșnet de mulțime adunată aproape sub balconul dormitorului nostru, ieșim și aflăm că iarași avem un „vecin” temporar. La moarte, ca și la viață, se strânge întreaga urbe. Vin toți, în grupuri mari și mici, îl salută înăuntru pe răposat, apoi stau toate nopțile de priveghi afară, în fața orbitoriului, strânși ca o singură familie, cu candele aprinse în mâini, discutânt șoptit, depănând amintiri, făcând poate planuri pentru viața care curge mai departe-n matca ei. Și-apoi, când se împlinește ziua ultimului drum, cățiva bărbați vor ridica și purta pe umerii lor sicriul închis, tăcut și cu pasul măsurat, cu alaiul întregii comunități în urmă, în marș șoptit și murmur de vânt care face frunzele să vorbească, cu brațele pline de flori și candele în mâini.

Văzând și petrecerile-n moarte, am înțeles până în substanța cea mai subtilă, alcătuirea dinăuntru a celor de aici, măreția și demnitatea muntelui Teide care le curge-n vene, foșnetul frunzelor pinului canariot, unduirea valurilor oceanului, sclipirea tainică a tuturor tainelor vieții. Natura toată, întâmpinată-n curgere firească, în acceptare, în celebrare așa cum se cuvine și reintrare în fluxul sacru.

Odată, când „vecinul” a fost un tânăr ce facea parte dintr-o trupă artistică locală și am văzut o mare de tineri îmbracați în negru sub balcon, cu brațele pline de flori și candele aprinse, când orchestra a început să cânte și au pornit, mut și respectuos cum le e felul către ultimul lui drum, am plâns de sărea tricoul de pe mine, cu toată zestrea balcanică din gene, de-mi venea să sar de la balcon, să mă arunc eu peste sicriu.

Așa sunt oamenii pe-aici.

Acum, cu pandemia.

Din câte știu, la noi, în nord-vest, a fost până acum, 30.03, doar un singur caz de îmbolnăvire, la două săptămâni de la declararea stării de urgență și a carantinei. În sud sunt însă 338 cazuri. Stăm liniștiți cumva. Nu se simt adieri puternice de panică, iar autoritățile nu o hrănesc. În plus, la cum sunt condițiile din spitalele publice și serviciile de asistența medicală, chiar nu avem motive de teamă, standardele sunt de la foarte bune în sus.

Drama Canarelor nu stă neapărat în boală, ci în căderea liberă a economiei, că suntem supuși la fel ca restul lumii aceleiași carantine severe, în deplină izolare. Iar fenomenul acesta, într-o insulă unde o parte consistentă a economiei trăiește prin turism, pandemia e o catastrofă. Încă de zilele trecute, se anunțase o rată a șomajului de 30%. Iar asta e doar începutul.

E prematur, cred, ca oamenii să înceapă să se revolte sonor, carantina decurge blând, se respectă cu strictețe regulile, comunitatea își inventează căile de comunicare după cum le e felul, prin muzică și dans. Oamenii sunt învățați să se respecte pe ei înșiși, să se respecte între ei, să respecte autoritățile, regulile și, mai presus de orice, Natura.

E straniu tare când privesc, de pe terasa noastră de vizavi de ocean, strada principală și-o văd pustie, fără urmă de mașină sau de om, când văd piscinele naturale de peste drum sclipind goale în soare, fără însuflețirea și zumzetul copiilor care sar toată ziulica-n apă.

În primele zile de carantină, cineva dintr-o casă din capătul celălalt al străzii a pus tare, cât să umple liniștea asurzitoare, neobișnuită pentru orășelul nostru vorbăreț și plin de viață, „Singing in the rain”. A urmat un alt vecin, cu o altă bucată dintr-un musical celebru, iar apoi, zi de zi, asta a devenit ritual, leapșă pe musicaluri de la o casă la alta.

M-a tentat deunăzi să pun și eu „What a wonderful world”, dar am avut niscaiva dubii, că nu știam cum să sar peste versul „I see friends, shaking hands”. O să aleg altceva.

Am ajuns să spun și eu, proaspătă expată, că avem autorități pricepute, care sunt aplecate real către oameni, le cunosc și înțeleg mentalitatea, comunicând orice pe măsură, urmărind și să liniștească, și să inspire solidaritate și protecție, dar și să aplice drastic legea, acolo unde e cazul.

Autorități care înțeleg că, mai presus de orice, sunt datori față de comunitățile pe care le deservesc, să le ridice moralul și să fie omenește prezenți în mijlocul necazului lor.

Așa că, artiști amatori cum sunt mai toți cei de pe insulă, Guardia Civila, păstrătoarea și veghetoarea ordinii publice, mai creează câte-un happening!

Ieri, într-un municipiu învecinat, a apărut o caravană muzicală a forțelor de ordine, cu mașinile de serviciu încolonate, utilate de data asta cu boxe date la maxim, străbătând artera principală în aplauzele celor de la balcoane, și traversând mai departe orașul în ritmuri cubaneze, cu melodii create special pentru pandemie, despre necesitatea statului în casă în vremuri de coronavirus. Iar în final, ca să fie spectacol așa cum îi place oricărui insular, au coborât din mașini și au dansat, în echipamentul clasic de serviciu, cu măștile sanitare pe chipuri și mâinile îmbrăcate în mănuși de protecție.

Ar putea fi mai blândă și mai distractivă carantina așa, umană și caldă, precum e insula asta toată și sunt firile oamenilor ei.

Om vedea ce va mai fi.