Jurnal de pandemie, Mexico City, 1-8 aprilie

În sfârșit, pe 31 martie au anunțat stare de urgență și la nivel național, și în Mexico City (Mexicul este o federație, așa că fiecare stat face cam ce vrea). Însă, starea de urgență nu-i ca starea de necesitate, așa că restricțiile trimit mai curând spre un „fiți drăguți și colaborați”.

În Mexico City se închid cinematografele, restaurantele (livrează doar la domiciliu), cluburile, barurile, teatrele, sălile de dans și de sport. Se amână evenimentele cu mai mult de 25 de participanți și se închid magazinele care  nu comercializează produse de strictă necesitate. Aici, însă, legea este mai permisivă, așa că mai văd câte o florărie, câte o cafenea, gelaterii și frizerii deschise.

Administrația orașului zice că face inspecții și dă amenzi la greu, dar corupția e, și aici, la ordinea zilei, așa că șpaga sau pilele salvează multe momente critice. În Mexic, soluția PCR (Pile, Cunoștințe & Relații) funcționează cât se poate de bine, atât doar că mexicanii nu înțeleg bancul. Guvernul federal, ca și în România, insistă pe măsuri de prevenire: distanțare socială, spălatul mâinilor și statul acasă. De bună voie și nesilit de nimeni.

Cum povesteam în postarea anterioară, când au anunțat că de pe 23 martie se suspendă orele, prima mea reacție a fost să mă apuc de făcut zacuscă și alte bunătățuri de raftificat în cămară, cele pe care, în condiții firești, le facem în august și septembrie, pentru iarnă.

Cred că cu toții am avut reacții mai puțin firești în perioada asta. Experții britanici au deja explicațiile psihologice pentru experiențele traumatice colective.

Unii au cumpărat hârtie igienică și sticle de apă ca pentru sfârșitul lumii. Alții, în cantități similare, clor, săpun și măști. Eu am avut un impuls puternic de a face conserve, pentru că mi-am adus aminte de iernile anilor '80, când gerul cumplit și zăpada ne țineau în casă zile întregi și aveam de pregătit rezerve pentru toată iarna.

Mexicanii nu cunosc zacusca. Prin conserve ei înțeleg cel mult fructe în sirop, ardei iuți în oțet sau marmeladă. Nu se fac murături din verdețuri sau de legume dintr-un motiv cât se p de simplu: se găsesc tot anul, în stare naturală.

M-am dus așadar la Hala Centrală (Central de Abastos), unde, cum spuneam, se găsesc de toate, tot anul. E adevărat, în extrasezon e ceva mai scump. Am găsit roșii, ardei, vinete. Nu și gogoșari, ardei kapia, țelină, hrean și rădăcini de pătrunjel ori păstârnac. Nostalgii.

O prietenă, mexicană care gustase dintr-o ediție anterioară de zacuscă făcută de mine, alarmată cu carantina, mi-a cerut să îi fac o listă completă cu tot ce vreau eu să aprovizioneze. Așa că, după vreo săptămână de lucru, am pus capac la 44 de borcane de bunătățuri: zacuscă de ardei, zacuscă de vinete, zacuscă de ciuperci, suc de roșii, suc de roșii cu verdețuri, salată de sfeclă, compot de mere, salată de vinete, vinete în oțet, pastă de ardei și chiar castraveți în saramură.

Am cumpărat apoi, multe kilograme de faină albă, integrală și de secară, pentru că de vreo doi ani facem pâine în casă cu maia. Cred că îmi lipsește doar bunkerul anti-atomic, îmi zic contemplând cutiile pline cu borcane cu de toate.

În plus, am și câteva kile de mălai, însă, asta e o altă poveste:

În statul Puebla, la vreo 200 de km de Mexico City, e un sat care se cheamă Chipilo. O comunitate de emigranți veniți în Mexic în 1881, cu toții provenind din zona Veneției. De atunci, au rămas destul de izolați, cresc vaci, fac brânză, vorbesc în dialectul venețian și fac polenta.

Anul trecut am fost de vreo două ori în Chipilo, așa că m-am aprovizionat cu mălai. Și da, pe străzi și pe terase se vorbește în dialect venețian. Cafeaua espresso și tiramisu sunt excelente, e o mică Italie în mijlocul Mexicului.

Partea interesantă este că mi s-a dus vestea și am mai și vândut din cele pregătite. Așa că, dacă toate merg cu bine, de o manieră ciudată, poate că am să ies din carantina asta cu un negoț de conserve și pâine. Mâine am să fac ghiveci călugăresc, să vedem dacă prietenilor mei mexicani o să le placă.

În plus, am profitat de situație pentru a da lovitura de stat în gospodărie și am început un proces de românizare agresivă ce n-a văzut nici Dacia Traiană. Pe lângă mămăligă și zacuscă, am mai făcut pateu, ciulama de pui cu smântână, ca în Bucovina, și o supă de găluște. Prilej cu care toți membri familiei mănâncă și învață numele mâncărurilor pe românește.

În casă suntem patru: eu, fiul meu de 17 ani (la vârsta domesticirii), soțul (mexican-galițian, care nu se lasă domesticit nici în ruptul capului) și pisica.

Înainte de carantină, mentalitatea imperială a soțului domina bucătăria, așa că pentru ani întregi a gătit el, și doar feluri spaniole sau din Galiția (gătește bine, nu-i vorba că nu). Abia de Crăciun puteam să mai strecor și eu niște chiftele, niște sarmale sau o biată salată de boeuf. Acum, însă, i-am luat-o înainte: învață să facă mămăligă și zacuscă, să spele borcane și toate cele din procesul tehnico-gastronomic.

Fiul meu își petrece ziua cântând: la chitară, contrabas sau pian. Când cum. Și e bucuros că îi aduc mâncarea în cameră. Acum vreo câteva zile, a început să tușească. I-am declarat carantină, pe jumătate în glumă, însă, m-a luat în serios. Cine are fii adolescenți, știe ce vorbesc. Am răsuflat ușurată că m-a crezut. I-am dat și o provizie de cărți de istorie. Printre ele, și un Robert Darton, aia cu masacrarea pisicilor în vremuri de ciumă, pentru că nu pricepea în ruptul capului de ce lumea nu înțelege urgența epidemiei. Apoi, trebuie să spună numele mâncării în românește ca să poată mânca. Așa că procesul de românizare e în toi.

Singura care se rezistă românizării e pisica. O tot dă cu „mi-au” pe tonalități diverse, dar nimic cu accent moldovenesc. Ne-a învățat, însă, ceva important: „agenda pisicii”, cum să-ți petreci timpul într-un apartament de 80 de metri pătrați fără să te ia damblaua. Adevărat curs de reziliență pentru vremurile astea. Are un program bine stabilit, pe ore: dimineața doarme pe sofa, după aia e timp de pasarelă (se plimbă de sus în jos și chiar cere să o iei în brațe și să o plimbi), după aia iese pe balcon pentru ca să se certe cu alte mâțe care merg pe acoperișuri sau cu pasările care zboară prea departe ca să le vâneze ea; din nou e ora de mâncat și de dormit, și alege între canapea, marginea fotoliului, patul din dormitorul nostru sau din camera lui fiu-meu ca să se odihnească după-amiaza. Seara e iarăși vreme de pasarelă, cu salturi între pian și canapea, cu ascuțit de gheare, și spălat de blană. Nopțile le împarte ca o curtezană: decide ea dacă doarme pe perna ei favorită, în pat cu noi sau cu fiul meu.

Săptămâna trecută, fabricile de bere din Mexic au decis să-și închidă porțile începând cu 5 aprilie. Din nou panică! Locuitorii din nordul țării, mari consumatori de bere, s-au năpustit la supermarketuri și la centre de distribuție pentru a-și face provizii. Tărăboi. Presa n-a scăpat prilejul pentru a relata, cu ironia de rigoare, fenomenul. A ieșit la rampă inclusiv guvernatorul statului pentru a le explica oamenilor că dacă se prăpădesc de Covid-19, o să rămână după ei bunătate de bere. Și ar fi păcat. Umor mexican.

Azi, 8 aprilie, adjunctul Ministrului Sănătății admite că numărul estimat (nu cel oficial, de 3 181 cazuri confirmate și 174 de decese) e de vreo 27 000 de cazuri de îmbolnăviri cu coronavirus, conform „modelului santinelă”. Plutim în ceață. Mă duc la frigider să iau o bere înainte încă de a deveni marfă de contrabandă. După aia o să caut pe Google ce dumnezeu o fi însemnând „modelul santinelă”. Noroc și sănătate!