Jurnal de pandemie: Garachico, Insulele Canare, 11 mai

Ziua din care ai voie să te prefaci, vreme de-o oră și pe-un perimetru de vreo 4 km în jurul casei, că ești mare sportiv.

Acum, calul de dar nu se caută la dinți, n-o să ne pierdem timpul filozofând la „a fi sau a nu fi sportiv", îți tragi repede un tricou pe tine, te rogi să te mai încapă blugii și rupi ușa. Primii 500 de metri vor semăna oricum cu o alergare ușoară în care vei preda voios ștafeta imaginară oricărui alt sportiv wannabe pe care-l vezi abia ieșind din casă.

Vin dintr-o țară în care căscatul gurii e sport național, așa că după ce mi-am ars repede entuziasmul țopăielii, m-am proptit în față la Fragola, gelateria italienească care te îngrașă numai privindu-i vitrina. Obloanele trase. Eu casc gura și mă holbez în gol, incapabilă să mă mișc de-acolo.

Ca într-o halucinație, mi se pare că aud freamăt de dincolo de obloane. Se deschide un geam. Mă frec la ochi și nu-mi vine să cred. Chipul proprietarei, înconjurat de un halou cu aromă de căpșune, mă întreabă dacă vreau Cheesecake cu Ferrero, ca de obicei. Mie îmi vine să plâng și să dansez în același timp, ca într-un grande finale de film bollywoodian, în timp ce răspund în triluri cântate subțirel: si, si, si!

Am uitat într-o secundă de balaurul acela care mi-a crescut în stomac, îndopat aproape zilnic cu gogoși home made. Balaurul ăla răutăcios, care-mi ridică noapte de noapte valuri incandescente de foc din stomac până în cerul gurii, ăla care mă batjocorește și post-factum, în fiecare dimineață, îndemnându-mă să mă jur și să mă afurisesc singură cum că să crape cine-o mai face și-o mai pune gura pe gogoloaiele din zahăr cu făină înecate în uleiul încins.

Apoi mi-aduc aminte unde am pus bicarbonatul, și-mi fac repede un șnaps din miraculoasa pulbere albă și nițică apă. Îmi imaginez satisfăcută cum sfârâie din ce în ce mai stins nările fumegânde ale balaurului și cum se face miiiiic, mic, mic, ridicol de inofensiv, botezat cu șnapsul meu alcalin. Că asta a făcut carantina din mine, o gogoșăreasă notorie, cu un stomac din ce în ce mai revoltat și cu arsuri care-i pârjolesc nocturn poftele de prăjeli dulci.

Dar acum, acum, odată cu ieșirea treptată din izolare și repornirea firavă a economiei insulei, uite, revin la loc o expată stilată, care atunci când alege să-și facă de cap cu dulciuri, măcar o face cu artă, cu cea mai bună și mai onctuoasă înghețată artizanală ce s-a inventat vreodată pe fața pământului. Nu mă credeți pe mine, poate credeți TripAdviserul, acolo unde toți turiștii seduși de Fragola își mărturisesc experiențele de-a dreptul psihedelice la întâlnirea cu Marea Înghețată.

Se simte, deja deloc timid sau subtil, cum viața își reintră-n drepturi și oamenii încep să-și vadă de treabă, prinzând fiecare câte-un capăt de fir din ghemul încurcat al regulilor și rutinei de carantină. Mașinile au început să zumzăie pe străduța noastră, vecinii se mai opresc în mijlocul drumului, gesticulând larg și sonor cum le e felul, dorul de stat la o vorbă în inima târgului erupe până și din bucățile de piatră cubică de pe caldarâm. Strada revine la viață, cu mască, fără mască.

La noi, trâind într-un orășel aproape butaforic de numai 5000 de suflete, regulile s-au comunicat și practicat mult mai uman, fară aura autorității înfricoșătoare și a goarnelor apocalipsei. Când polițistul, gardianul și pompierul sunt parte integrantă din marea familie a așezării și-ți mai fac cu mâna, în maieu și slip, din terasa lor care dă cu privirea într-a ta, îi asculți tot din omenie și respect, nicidecum din teamă.

Mai avem de așteptat până când viața își va reintra în drepturi, de-a dreptul. Ne uităm cu jind la plajă, la nisipul vulcanic negru ca onixul mărunțit, cum lucește el șăgalnic precum fata morgana, pe sub soarele deja văratic.

Tranquila, tranquila, îmi amețesc și eu nerăbdarea cu refrenul locului, atunci când mă ard tălpile să trag o fugă sfidătoare de reguli, până la ocean. Nu știm ce ne va aduce mañana, dar azi am văzut primii motocicliști opriți la o șuetă pe marginea șoselei principale, semn că-n fiecare zi se mai deschide câte-o cărare pe lungul drum de-ntoarcere la viața cunoscută odinioară.