Secretarul regional al turismului din Azore a declarat ieri că în zonă se mai află doar în jur de o sută de turiști, iar jumătate dintre ei sunt pe cale să plece în următoarele zile sau se află în tranzit. Restul au șederi prelungite, iar printre ei ne aflăm și noi, omenii voștri din mijlocul Atlanticului. Iată cum evoluează lucrurile în arhipelag:

Cu doar 72 de cazuri active declarate și cu mai puțin de 3000 de oameni aflați sub supraveghere, ai zice că situația în Azore este încă decentă. Șeful Autorității Regionale pentru Sănătate a subliniat că, deși scenariul „este mai favorabil” decât s-a crezut inițial, „Suntem în continuare în carantină și trebuie să rămânem în carantină încă câteva săptămâni". Chiar dacă a existat un singur caz nou între sâmbătă și luni și s-a creat o așteptare „prea pozitivă” în populație, deocamdată focarul nu este încă controlat.

Dar s-au luat măsuri dure și aici, mai nou, pe Sao Miguel - insula pe care ne aflăm și noi, nu se mai poate călători între județe. Poliția și pompierii au pus bariere și nu lasă să treacă decât urgențele medicale și aprovizionarea cu bunuri esențiale populației.

De asemenea, chiar și deplasarea localnicilor în interiorul localităților este de-acuma limitată la stricta necesitate, deoarece insula se află într-o situație de risc epidemiologic de transmisie comunitară activă. Totuși, văzând cum au evoluat lucrurile la noi în România sau în alte țări, apreciem succesul acestei strategii dure adoptate de guvernului regional și sperăm ca în următoarele săptămâni să dea roade și să se contureze un control al situației în zonă.

Au și portughezii, însă, probleme cu unii oameni care se comportă în mod inconștient și fără menajamente față de ceilalți semeni ai lor, dovadă că prostia este universală. Un pasager infectat cu coronavirus a fost depistat duminica trecută pe aeroportul din Ponta Delgada. Deși nu era rezident în regiune, acest individ s-a gândit să fugă în Azore, cu toate că fusese diagnosticat la spital ca fiind infectat și se afla în carantină la domiciliul său din orașul Porto, de unde a scăpat de sub supraveghere. Problema este că acum i-a băgat în carantină pe toți pasagerii acelui zbor pentru o perioadă de două săptămâni.

Se apropie Paștele în Azore, dar lumea este resemnată. Altădată motiv important de sărbătoare ce anima întreaga comunitate, de data asta parcă zici că nici nu o să mai vină iepurașul. Am remarcat doar câte o decorațiune subtilă în formă cruce făcută din cetină de brad afișată pe ușa unor case. Într-un magazin se vinde Folar da Pascoa, o pâine dulce tradițională care arată ca o pască de pe la noi, dar care are incluse în ea niște ouă fierte întregi, cu tot cu coajă.

La supermarket gospodinele au început să cumpere cantități însemnate de făină, ouă, lapte și ulei, semn că totuși se vor coace multe bunătăți în zilele ce vor urma. Portughezii sunt mari consumatori de prăjituri și produse de patiserie. Cum și celebrele Pastelaria sunt închise, sunt convins că festinul s-a mutat acasă, unde mai mult ca sigur din cuptoare răzbat miresme de Pastel de Nata, Pão De Deus sau Pão Doce.

Deși numele de Pastelaria se poate traduce simplu prin „magazin de patiserie”, aceste magazine sunt mai mult de-atâta, fiind undeva între o cafenea, un restaurant și o brutărie. Le găsești practic în orice orășel, la orice colț de stradă și fac parte din cultura locală, oamenii frecventându-le la orice oră pentru a sta de vorbă la o cafea scurtă acompaniată adesea de ceva dulce.

Sunt sigur că le lipsec tare mult localnicilor aceste mici momente de socializare. Chiar și noi le ducem dorul, fiind obișnuiți cu ele din Portugalia continentală sau din Madeira. În lipsa lor, unii își beau cafeaua în fața unui mini market popular printre localnici, comentând cu vecinii lor pe tema carantinei și așteptând în același timp să le vină rândul să intre la cumpărături. Nu ai cum să nu observi cu simpatie că unii doar trag de cafea de dragul conversației, cedându-le amabil rândul unora mai grăbiți, dar păstrând, totuși, cât de cât, distanțarea socială de rigoare.

De obicei, în această perioadă sezonul turistic începea să crească, acum nici măcar nu se mai pune problema de așa ceva. Au fost anulate o serie de evenimente mai mult sau mai puțin importante, iar lumea stă mai mult în casă, ascultând sfatul autorităților.

Barurile s-au închis și ele, magazinele alimentare funcționează cu măsuri de protecție sporită. În cel mai mare supermarket din orășel, accesul este condiționat cel mai drastic: trebuie să iei mai întâi un bon de ordine și apoi să-ți aștepți rândul afară. Când îți vezi numărul afișat de un panou de leduri, poți intra, însă, doar ca să înmânezi vânzătoarelor o listă cu ce alimente dorești să cumperi. Fac ele treaba pentru tine, tu doar aștepți să-ți iei sacoșele pline și să achiți contravaloarea produselor. Treaba merge greoi, dar lumea așteaptă calm afară cu bonulețul în mână. Ba unii se și amuză pe seama situației.

Photo by Jorge Caetano / Unsplash

Din păcate, vremea nu ne ridică nici măcar ea moralul în aceste zile. De mai bine de o săptămână plouă aproape în fiecare zi și soarele se lasă cu greu înduplecat să ne zâmbească de după norii groși ce-i ascund căldura, uneori preț de doar câteva ore. În așteptarea lui, ne-am petrecut mai tot timpul ferecați în casă, exceptând micile escapade la cumpărături sau alergarea scurtă și ușoară de rutină de pe lângă port, în zilele în care i-am putut face loc printre dușurile reci ale amiezii.

Oceanul freamătă și el, fiind agitat de curenți și vânturi ce-i produc niște valuri mari care se sparg în mod spectaculos de stabilopozii ce delimitează intrarea în port. Apa se retrage șiroaie de pe digul protector din ciment, lăsând în urma ei un miros salin și mulți crabi ce se dezmeticesc vioi la lumina zilei, întrebându-se probabil cum de au ajuns acolo.

Acum câteva zile am fost să cumpăr niște carne de vită de la un magazin din apropierea casei în care locuim. Este deschis doar două ore pe zi și vânzătoarea primește și aici doar o singură persoană înăuntru. Am întâlnit cu acea ocazie prima reacție de teamă datorată faptului că sunt turist. Am încercat să o liniștesc, explicându-i că nu sunt venit de ieri-alaltăieri și că mă aflu de mai bine de o lună și ceva pe insulă. A fost oarecum reticentă și se vedea că îi produc un discomfort puternic prin simpla mea prezență la ea în magazin. M-am întristat văzând acea reacție, dar seninătatea și încrederea în ospitalitatea locală mi-a revenit instant după ce am trecut pe la aprozarul local.

Aici am fost întâmpinat de cea mai caldă și mai simpatică localnică cu care am intrat în contact de când mă aflu în Azore. M-a ajutat să îmi umplu traista cu toate legumele, fructele și verdețurile cele mai proaspete de care aveam nevoie, stând cu mine la taclale și glumind sincer, ridicându-mi astfel moralul ruinat de experiența de dinainte. În timp ce eu încercam stângaci să dibuiesc care e pătrunjelul, care este coriandrul, ea mă acompania cu sugestii pentru ce ar merge cu carnea ce o aveam în pungă, topind astfel împreună barierele legate de traducerea în portugheză a ierburilor aromate ce dau gust bun oricărei mâncări. Mi-a recomandat la final și o sticlă de vin regional care să meargă cu vita, repetându-mi, zâmbind cu gura până la urechi, celebrul proverb portughez care cred că nu mai are nevoie de nicio traducere: Com um quilo de carne de vaca e um litro de vinho não se morre de fome!

Photo by Jesús Rocha / Unsplash

Voiam să gătesc un gulaș care să ne aducă aminte de casă, dar când am văzut că am găsit tot ce-mi trebuia, am făcut până la urmă o supă ramen foarte reușită. Având atâta timp liber, probabil că din carantina asta o să ieșim cu toții experți în arta culinară.

În primele zile nu ne puteam concentra la altceva în afară de știri și articole pe teme legate de pandemie sau predicții privind evoluția acestei stări de criză în care ne aflăm cu toții. De la un timp am reușit, însă, treptat, să ne reluăm lecturile, să experimentăm noi rețete prin bucătărie și să ajungem la zi cu câteva filme documentare ce tot așteptau momentul în care să le urmărim. Mai avem câte ceva de lucru, dar în continuare ne petrecem proabil mult prea mult timp pe rețelele de socializare. Simțim poate mai mult ca oricând acum nevoia de a comunica cu cei de-acasă, de a fi mai tot timpul în contact cu ei, să glumim sau să ne împărțim între noi informații utile. Cu cât suntem mai izolați, cu atât se pare că tânjim mai mult după interacțiuni sociale.

Cam așa ne omorâm noi timpul în ultimele zile, sperând totodată să nu ne dispară zâmbetul de pe buze și speranța că lucrurile se vor îndrepta atât aici, cât și acasă. Până data viitoare, să auzim de bine. Salutări din São Miguel!