Jurnal de pandemie: Garachico, Insulele Canare, 17 aprilie

Tranquila, fiesta, mañana!

Nu există cuvinte care să definească mai bine spiritul Canarelor. Și pe-al insulei Tenerife, cea pe care trăiesc, dizolvată de la zi la zi tot mai omogen, în spiritul localnicilor.

Aproape că mi-e și jenă să povestesc despre cum decurge carantina si năpasta pandemiei pe aici, văzând în ce fierbere dramatică e mare parte din restul lumii.

Ce să spun?! Că în partea de insulă unde locuiesc nici nu sunt îmbolnăviri, ca guvernul local a anunțat oficial că s-a depășit perioada de vârf a pandemiei și că lucrurile se apropie de normal? Că se pregătesc măsuri pentru ca noi, localnicii, să fim scoși din carantină, dar cu obligativitatea să purtăm măști medicinale distribuite de către autorități, în spațiile publice? Și că adunările în grupuri mari, gen fieste, romerii și alte cumetrii mai au de așteptat?

Eh, da, pentru rutina și obiceiuriile localnicilor, să nu lași romeriile de vară, acele magnifice sărbători rurale, cu care alegorice și altare mobile cărate de tinerii în costume tradiționale, în onoarea sfântului-patron al fiecărei așezări?!
Asta da problemă gravă!

Oamenii ăștia simpli și ardenți au o identitate culturală atât de profundă, manifestată atât de viu și de artistic încât dacă îi văduvești de exprimarea ei...chiar nu știu ce o să se întâmple, că e fără precedent.

Cred că nici dacă aș fi făcut cele mai minuțioase cercercetari de antropologie socială nu aș fi reușit să-mi găsesc un loc mai potrivit, unul care să arate mai tot timpul ca o uriașă scenă ambulantă, pe care toți localnicii sunt stele, artiști amatori, fiecare cu numărul său.

Să trăiesc într-un ocean de spectacole și concerte de toate felurile? Recunosc, pentru mine e ca și când aș fi murit și am ajuns în Rai.

Imediat după declararea carantinei, am mers la micul magazinaș din vecini, numit simplu Para Cayo, după numele proprietarului, un canariot de vreo 65 ani, mucalit tot pe sub mustața de om serios. Întreb omul de sănătate, că aici relațiile sunt calde și personale, nimic lemnos, și-i zic că tare-i neplăcut, pe vremea asta splendidă, să ne țină pandemia-n casă. Se uită Cayo la mine, hâtru pe sub ochelari, și mă întreabă nostalgic și conspirativ: „M-ai văzut la carnaval? Eram costumat în doctor". Și oftează.

Străduța pe care locuim, de obicei vibrantă ca un furnicar, acum e adâncită într-o pace nefirească, noroc cu ștafetele muzicale de seară, din geam în geam.

Ieri după-amiază, în timpul orei mele de yoga spaniolă (adică te lăfăi fără nicio grabă-n pat, după ce-ai mâncat de nu te mai cuprind nici măcar lărgoșeniile de pantaloni de pijama), se-aude-n zare o mașină cu megafonul pornit. Încerc să ridic și să duc repede pe balcon lighenașul cu gogoși pe care abia ce l-am înghițit - că asta face carantina din mine - dar nu reușesc să ajung chiar la timp, să filmez momentul în toată minunăția lui: mașina de la Guardia Civila tocmai trecuse binișor de casa noastră, cântând prin megafon, la maxim, I will survive, într-o variantă salsa, în spaniolă. Autoritățile noastre dragi, care nu sunt luate niciodată pe nepregătite.

La o emisiune de seară, pe un post tv local, se vorbea deunăzi aprins și serios, cu o reprezentantă a guvernului chinez, despre un transport de măști medicinale către insula noastră. Numai că ori karma, ori numai anumiți chinezi, atrași instinctiv de spiritul locului, fac negoț cu ai noștri, că în toiul controversei se lățește mare și compromițător, în spatele chinezoaicei, ditamai paravanul cu scene din kamasutra.

Viața triumfă peste orice în Canare. Pesemne că de-asta o fi evitat și covidul să se ne invadeze criminal. Sub soarele generos al Canarelor, orice rău stă de două ori pe gânduri înainte să cotropească.

Desigur, viața mai are și socotelile ei compensatorii, îți dă c-o mână și-ți mai fură cu cealaltă. „Boala” cea mai crâncenă care va zgudui din temelii sănătatea Canarelor va fi căderea economică într-o prăpastie fără fund. Izolarea, carantina globală, paralizia turismului și a serviciilor conexe vor naște drame îngrozitoare în atâtea vieți. S-au pierdut peste noapte locuri de muncă, s-au îngropat afaceri mici și mijlocii, nimeni nu știe și nu poate preconiza dacă și când ne vom mai întoarce la vechiul mers. Cât va reuși guvernul să subvenționeze, iarăși, rămâne de văzut.

Un alt aspect, înainte de pandemie poate pozitiv, s-a transformat în criza asta ceva în negativ ca negrul nopții. Fiind un popor vocal și peste măsură de comunicativ, canarioții nu au pus niciodată preț pe lumea digitală, pe comerțul online, marea majoritare a afacerilor nu au site-uri profesionist făcute sau n-au deloc; restaurantele, magazinele de orice fel, nu și-au creat opțiunea de vânzare și distribuție prin online.

De ce să le fi trebuit?! Anunțurile importante pentru comunitate, de la spectacole, fenomene climatice și stări de necesitate, până la oferte ale magazinelor recent deschise se făceau simplu și la obiect, cu mașini ale primăriei străbătând orașul cu megafonul pornit, rulând anunțul.

Cine scăpa anunțul, oricum afla seara la terasă sau din parc, unde se strâng pâlcurile de oameni. La ei, orice formă de comunicare e împământenită numai prin contact direct, atins de uman. Acum, multe afaceri s-au închis tocmai pentru faptul că nu erau pregătite să vândă într-o lume virtuală. Poate se vor adapta și reveni pe piață, sper, nu știu. Trăim, vedem, oricum viața merge înainte.