Jurnal de pandemie: Garachico, Insulele Canare, 25 mai
Fața lumii s-a schimbat, suntem cu toții buimaci, îmbuibați cu cuptoare întregi de prăjituri, nu gândim prea limpede, am vrea să găsim lucrurile așa cum le-am lăsat. Dar încă nu ni s-a dezvăluit pe de-a-ntregul în ce fel de lume ne-am trezit.
Fuse și se duse! Prima carantină postmodernă, petrecută de fiecare pe-acolo pe unde l-a prins viața, și-a încheiat socotelile cu Canarele. Reușirăm să trecem cu bine peste experimentul izolarii și al umbrelor de distopie ivite printre rânduri. Viața insulară și-a recăpătat pulsul ardent, chiar dacă mai avem de așteptat câteva zile până la întâlnirea răcoroasă cu valurile oceanului și cu prosopul de plajă.
Așa-i natura omului, veșnic să mai aștepte câte ceva și să-i lipsească. Acum avem voie mai tot ce ne taie capul, dar cap cu mască să fie, dacă ne nimerim prin spațiile publice. Mai puțin să mergem la plajă.
Zilele trecute, de bucurie că avem voie să circulăm la liber, am făcut un tur al insulei, după modelul caravanei Guardiei Civile din timpul carantinei. Geamurile mașinii coborâte și salsa cubaneză la maxim, în timp ce ne hlizeam și salutam energic toți oamenii întâlniți în trafic. Cât pe-aci să și coborâm să dansam, ca să urmăm îndeaproape exemplul autorităților!
Nu credeam să ajung vreodată fana vreunei autorități publice, anarhistă pur sânge cum mă știam. Dar serios, după atâta amar de experiență cu cele românești... care eteeeeeeern sunt luate prin surprindere, de zici că Statul e-o fecioara sfioasă și cam istericuță, prinsă zi-lumină în pielea goală. Atât de slabă de inimă și de nervi, încât o ține într-un leșin tot anul, ba că plouă, ba că ninge, ba că-ți vorbește fără noimă, printr-un funcționar public din spatele unui ghișeu. Și-atunci, cum să nu mă trăsnească o ditamai epifania, când descopăr pe o insuliță din mijlocul Atlanticului niște instituții ale statului care, cu orice prilej, arată că își pretuiesc cetățenii?!
Ajungem cu Arizona noastră (deh, mașină botezată de-o cinefilă împătimită) prin sudul cel odinioară mustind de turiști. Pustietate lucie! Nici picior de turist, doar câțiva rezidenți rătăciți pe ici pe colo, la plimbarea de dinainte de prânz. Los Cristianos, Las Americas, așezările cele mai turistice cu putință, fostele furnicare de oameni, arătau ca dezafectate. Doar două-trei terase deschise, cu vreo trei mese răsfirate nenatural și o mânuță de oameni stingheri, în dilemă pesemne, că-i ciudat să-ți tragi masca ca să bei o gură de bere și-apoi să ți-o pui la loc. Iar dacă și fumezi... năpastă și paradox! Mai bine-ți iei o bere pentru acasă sau mergi s-o bei cu prietenii, într-o vizită. Așa am făcut și noi. Vizite fără număr, cu bere la pachet.
Cum vă povesteam și în jurnalele trecute, localnicii sunt mai toți artiști amatori, mulți dintre ei cu veleități de profesioniști într-ale scenei. Oamenii se strâng nu numai ca să se întindă la o vorbă, ci orice prilej e bun pentru niscaiva cântece și dansuri, barem să treacă timpul cu folos.
Într-un sătuc din sud, vizitând în sfârșit o parte din familie, am avut parte de un concert pe cinste. Pe balconul său din blocul de vizavi, un mexican chitarist a lansat de zor provocări muzicale tuturor doritorilor din cătun. Aici oricine are o chitară prin casă, sau măcar o tamburină. N-a trecut mult, că grupul voios de tineri, adunați în curtea de lângă blocul familiei noastre, a scos repede chitara și soliștii lor, să-i răspundă mexicanului. Și-au dedicat așa câteva melodii bune, mexicanul cu folclorul său exuberant, canarioții cu cântecele lor aduse de prin toată America Latină. Restul de sat a ieșit cu mic, cu mare, pe la balcoane și terase, să nu piardă niciun cântec din dialog. Până la coadă, s-a nimerit ca noi să fim ăi mai norocoși, că mexicanul și-a luat chitara și a venit să cânte la botul calului, împreună cu tinerii din curtea de lângă noi. Iar ceea ce a ieșit a fost un deliciu sonor!
Pe ici, pe colo am mai cântat și noi, că nu te lasă inima să taci. Chiar dacă pe vremuri te-au dat afară de la cor, că le țiuiau celorlalți timpanele când te fura entuziasmul!
Aseară ne-am plimbat prin centru în pijamale cu adidași, suspect de nonșalanți, cu cățeii țopăind pe lângă noi. Mă întreb, oare câte mutații și ciudățenii o să mai zăresc prin noile și involuntarele noastre comportamente? Că dependenți de zaharicale și olecuță burtoși știm sigur că am devenit. Încă nu ne trece prin cap în câte feluri ne-a impactat pandemia asta, câte percepții și comportamente ni s-or fi modificat în urma ei.
Deocamdată, pe insulă suntem doar noi cu noi, localnicii, turismul internațional mai are de așteptat. Până când... om trăi și om vedea. Viitorul se arată incert, cel puțin economic vorbind. Nu știm dacă și când vom reveni la rutina de dinainte de pandemie. Fața lumii s-a schimbat, suntem cu toții buimaci, îmbuibați cu cuptoare întregi de prăjituri, nu gândim prea limpede, am vrea să găsim lucrurile așa cum le-am lăsat. Dar încă nu ni s-a dezvăluit pe de-a-ntregul în ce fel de lume ne-am trezit.