Jurnal de pandemie: Mexico City, 11-27 mai

Încheiam postarea anterioară scriind că „în Mexic, abia începe”. Și chiar așa a și fost. Și încă mai este: de vreo săptămână, în fiecare zi se înregistrează un record nou de decese și de contagieri, adică mergem drept în sus cu faimoasa „curbă” de infecții (deși, pe 26 aprilie, președintele țării anunța nonșalant că în Mexic curba e lineară, adică s-a turtit deja, adică nici nu avem vreun pisc).

Azi, Făt-Frumosul mexicancelor, adică subsecretarul de la Sănătate, a prezentat o hartă cu situația din țară: toate statele, mai puțin unul, sunt în faza roșie, de risc maxim. Așa... un fel de „brace yourself, winter is coming”. Politica, însă, câștigă: autoritățile vorbesc de planul de „reîntoarcere la noua normalitate” (o aberație gramaticală importată din Spania), moment în care toată lumea se relaxează. Azi, statisticile oficiale vorbesc de cca. 9 000 de decese, dar Mexicul prezintă mortalitatea cea mai ridicată din America Latină, conform unor surse, de 11%, și, în state din nord ale țării, chiar și de 20%. Suprarealism sau Apocalipsă?

De la universitate ne trimit un comunicat: suntem în faza roșie a semaforului (adică, de pericol maxim) și activitățile se vor relua când vor fi condiții sigure ca să se reia. Mai exact, nu avem nici cea mai palidă idee de când se vor relua clasele. #StațiÎnCasă. Și stați pe Zoom, Google Meet și Google Classroom.

Așa că #StauÎnCasă. Planul de românizare continuă, așa că am cumpărat o bucată de jumătate de kil de slănină crudă, am fiert-o cu ceapă, usturoi și mirodenii, am uns-o cu boia și am lăsat-o la zvântat trei zile. A ieșit grozavă. Și cum o prietenă mi-a trimis o poză cu niște cârnați secuiești și cu usturoi verde, care pe aici nu se găsește, mi-a făcut poftă. Așa că am semănat într-un ghiveci niște căței deja încolțiți, pierduți prin frigider, și s-au dat, iar acum am fix șase fire de usturoi verde. O comoară! Pentru că am avut succes, am continuat și am mai semănat roșii, ardei, praz și mult usturoi. Așa că, în curând, pe balcon vom avea o pepinieră de zarzavat. Sper.

În timp ce eu fac grădinărit în ghiveci pe balcon, la nivel micro, suprarealismul se autodepășește la nivel macro. Realitatea se înfruntă cu discursurile politice. Guvernatoarea Mexico City-ului a declarat că mai stăm în faza „roșie” (adică de carantină, deși nu vor să o numească așa) până pe 15 iunie, dar de pe 1 iunie se vor relua unele activități, precum șantierele de construcție și producția de bere.

O anchetă socială dezvăluie că 26.5% dintre mexicani cred că COVID-19 nu există și 30% cred că toată treaba e parte dintr-un plan al Chinei, cea care a fabricat și a răspândit virusul. Iar președintele țării declară că, de pe 30 de mai, își va relua vizitele sale de lucru, pentru că, chiar dacă călătorește, se poate proteja.

Între timp, BBC anunță că America Latină e acum epicentrul pandemiei. Am pariat cu fiu-meu pe o sticlă de whisky că pe 1 iunie o să iasă o droaie de lume la iarbă verde, pentru că mesajele oficiale sunt confuze și contradictorii. O să vă țin la curent dacă am câștigat sau nu.

Vorbind de bere, până la urmă a devenit un produs de lux, pentru că fabricile s-au închis. Se găsește rar și doar în formă „artizanală”, la un preț de la 3 la 8 ori mai mare decât berea normală. Prețurile la verdețuri, fructe și legume au crescut, dar în casă o ducem bine, cu rezerva de zacuscă, ghiveci, sos de roșii si ketchup home made. Până la urmă, instinctul românesc de conservare (și de conservat) a avut câștig de cauză. Nu știu, însă, cum o duc cei care s-au repezit să golească rafturile de hârtie igienică la începutul pandemiei...

Asta îmi aduce aminte că citeam prin ziare că situația din Peru e și mai disperată, deși, au decretat carantină și măsuri aspre din timp, și asta pentru că (între altele) 20% din gospodării nu au frigider, așa că ies la piață în fiecare zi. A trebuit să intervină poliția în piețe ca să organizeze tarabele și mulțimea de cumpărători care nu respectau distanța socială.

Aici în Mexic, în Hala Centrală, unde în martie am cumpărat ingredientele pentru zacuscă&Co., epidemia a lovit din greu și din plin, cum era de așteptat. O studentă, al cărui tată are o prăvălie în Halele Centrale, ne-a povestit că tatăl și sora ei s-au îmbolnăvit, dar, din fericire, s-au recuperat. Pe culoarul unde tatăl ei are prăvălia, însă, opt proprietari au murit. Mulți dintre proprietari și angajați se ascund și mor în singurătate, de teamă că autoritățile or să afle și or să închidă Halele. Am rămas tablou și am avut insomnie vreo două nopți după aia.

Între timp, ziarele internaționale au început să critice Mexicul pentru că ascunde numărul adevărat de infectați și de decese. Printre ele, El País, New York Times și LA Times. Cică ar fi cam de trei ori mai mulți morți decât cei declarați iar sistemul sanitar s-a prăbușit deja. Cunoscuți care lucrează în sistemul sanitar public îmi confirmă că, da, se lucrează peste capacitate, nu au măști, nu au medicamente; aproape în fiecare săptămână ies pe stradă și în piețe să protesteze și cer fonduri, materiale de protecție și medicamente. Și statul nu zice nimic.

În acest vid de putere, sau de autoritate, sau de sprijin și ajutor oficial, bineînțeles că au apărut alți actori: cartelurile traficului de droguri. Ce mai, sunt chiar la întrecere: fiecare cartel, în teritoriul său, împarte pachete cu alimente și ajutoare, filmează și pun clipurile pe rețelele de socializare, cum împart ei ajutoarele și cum lumea le mulțumește. Înregistrările au coloană sonoră și apar numele localităților în care sunt împărțite ajutoarele. Ca să se știe! Par clipuri pentru alegeri, mă gândesc eu. În Mexico City, un alt cartel, „Union Tepito”, dă credite proprietarilor de prăvălii, de magazine mici și de băcănii din centrul orașului care au trebuit să-și închidă negoțul. Condițiile sunt mult mai avantajoase decât cele oferite de guvern ori de bănci. Ne îndreptăm, încet, încet, spre un narco-stat? Sau suntem deja acolo?

Într-o seară de duminică, pe la apus, când nu e lume pe străzi, ies să dau o raită prin cartier. Și dintr-odată văd toți stâlpii și toate zidurile caselor pline de afișe oficiale de un roșu strident care zic #StaiInCasă. Cu un număr de telefon unde poți să trimiți un mesaj dacă crezi că ai simptoame de COVID-19, ca să îți trimită recomandări. Îmi dau fiori, e un ambient apocaliptic. Când ajung la colț, mă văd nevoită să rectific: e suprarealist. Cam la zece metri de mine văd o pereche de tinerei care, sprijiniți într-o mașină, vorba poetului: ”„Am văzut aci-ntr-o noapte/ Niște fapte/ Care m-au scandalizat”. Fac cale întoarsă și o iau spre acasă, să nu-i deranjez. Suprarealism curat!

Între timp, rețelele de socializare și ziarele își fac treaba: raportează un bărbat care a căzut mort pe stradă, în Acapulco (în sud-vestul Mexicului); altul, la fel, în Tijuana (la granița cu SUA), amândoi cu simptoame de COVID-19; petreceri și bairamuri de peste 200 de persoane în Ecatepec (în zona metropolei), unde s-au luat la bătaie cu poliția pentru că au vrut să le spargă bairamul. În Oaxaca, un stat din vestul Mexicului, o familie întreagă a sechestrat și a bătut două doctorițe și o asistentă pentru că bunicul familiei (sau patriarhul ei, mai bine zis) a murit în dispensarul din sat, diagnosticat cu COVID-19. Susțineau că ele l-au omorât și le cereau să schimbe ce au scris în actul de deces. Dar cel mai tare și mai tare e zvonul, perpetuat pe rețelele de socializare, că, dacă mergi la spital, doctorii te omoară ca să-ți fure apa de la genunchi, pentru că se vinde scump pe net. Nu prea e loc de niciun comentariu. Din nou, mi-au venit la minte versurile lui Topârceanu: „Când se ia câte o măsură/ Lumea înjură/ Pe agentul sanitar...”. Poate că nici nu ai atâta noutate sub soare în ultima sută de ani.

Așadar, în Mexic abia suim voioși piscul de contagieri și decese. Mexico City, acest monstru de metropolă de peste 20 de milioane de locuitori, e din ce în ce mai tăcut. Cum ziceam într-o altă postare, se aud puține avioane care aterizează sau decolează, însă se aud din ce în ce mai multe sirene de salvare și de poliție, mai ales seara. Dimineața, în schimb, mă trezesc cântecele păsărilor, ca niciodată. S-au întors în oraș și ciripesc și triluiesc fericite, e primăvară și sunt puțini oameni pe stradă care să le deranjeze. Într-o dimineață a trecut aproape de balcon un mic vultur care n-a mai apărut în oraș de prin anii '80. O prietenă ne trimite o fotografie de pe strada ei: vegetația a cotropit strada, gardurile, stâlpii de curent. Îi comentează o altă prietenă: „cu asta sunt încredințată că virusul suntem noi, oamenii”. Nu mai zic nimic, poate că, da, are dreptate. Înghit în sec. Mâine o să facem pâine la tavă, pentru că fiu-meu vrea să învețe să facă pâine și chiar și să gătească. Măcar o să învețe ceva în carantină. Și cum spunea Scarlett O’Hara: „Mâine e o altă zi.”