Acum exact o lună eram în Chile, în paradis. Campați la înălțime, pe malul unui lac cu ape termale care-l făceau să aburească ca un ceai cald de dimineața până seara, înconjurați de păduri subtropicale care miroseau a scortișoară și citrice, cu trasee care promiteau cascade, conuri vulcanice și o groază de lagune. Campingul avea trambulină, iar copiii erau în extaz. Eram de șase luni în călătorie prin America de Sud, într-o rulotă Laika, iar locuri ca acesta ne făceau să uităm de dificultățile vieții în șase într-un spațiu cam cât un balcon comunist și să ne bucurăm din plin de aventura pe care o trăiam.

Vorbeam zilnic la telefon cu cei de-acasă, familie și prieteni. Unii ne felicitau pentru inspirația de a fi departe de nebunia care se dezlănțuia deja în Europa. Alții ne ziceau că poate ar fi bine să ne întoarcem acasă. De ce-am face-o? În America de Sud abia apăruseră câteva cazuri. Oamenii erau relaxați. Nu vorbea nimeni de corona, nu se vedeau măști. Iar noi oricum ne făceam veacul prin parcuri naturale, departe de mulțimi virusate sau nu.

Mai aveam aproape două luni de vacanță și întrebarea era mai degrabă în ce țară ar fi mai bine să ne prindă pandemia. Era o discuție aprinsă pe grupurile de FB dedicate celor care se plimbau, ca noi, în zonă. Argentina părea să conducă în topuri: era mare, diversă, avea suficiente zone calde care să facă iarna care se apropia ușor de trecut și vin din plin. Pe scurt, dacă rămaneai blocat acolo, aveai ce face. În plus, era prima care închisese deja granițele pentru cetățenii țărilor cu risc, deci lua deja măsuri pentru a se proteja. Toți prietenii pe care ni-i făcuserăm în călătorie, nomazi ca noi, erau deja în Argentina.

Gândurile astea ne-au făcut ca, într-o dimineață în care ne-am trezit cu noaptea-n cap ca să pornim pe un traseu, să schimbăm brusc macazul și în loc să punem ouăle la fiert pentru drumeție, ne-am apucat să ridicăm tabăra și să o luăm spre cea mai apropiată graniță cu Argentina. Așa a început un iureș de șase zile în care pământul a început să ne fugă de sub picioare, iar realitatea să se schimbe de la o oră la alta.

Argentina, ziua 1, 16 martie

Am reușit! Am intrat ieri în Argentina. Când am ajuns la graniță, era ceva coadă, oamenii stăteau mai departe unul de altul și la televizor urma să vorbească președintele. Ne-au lăsat, însă, să intrăm fără nicio problemă și ne-au zis că putem merge unde vrem. După o oră, a vorbit președintele și s-au închis granițele pentru străini.

Am oprit în primul orăsel ca să facem cumpărături ca pentru sfârșitul lumii și să lăsăm tona de haine murdare la spălat. Hainele erau gata pe seară, așa că ne-am parcat pe malul unui râu cu gândul să facem planuri pentru restul vacanței cât timp băieții bântuie râul.

Biletele de întoarcere în țară erau pentru sfârșitul lui aprilie. Înainte, însă, trebuia să punem rulota pe vapor, în Montevideo. Dar în Uruguay nu se mai putea intra de câteva zile. Dupa toate semnele, era foarte posibil să nu reușim să ne întoarcem la timp acasă. Ideea de a prelungi călătoria cu o lună, nu suna, totuși, chiar așa de prost. O luăm în sus spre Mendoza. E toamnă, se culeg strugurii, se face vinul... Timpul o să treacă repede.

Pe seară, cu cămara plină și hainele spălate, am pornit la drum spre nord. Ne-am oprit să înnoptam sub un pod, într-un cuib de vulpi.

Argentina, ziua 2, 17 martie

Ne-am trezit mai devreme decât de obicei. Planul era să ajungem într-un camping frumos, lângă munți, pe malul unui lac. Mai întâi, însă, trebuia găsit un Western Union. În Argentina, bancomatul îți dă maxim 60 USD în pesos. În plus, un curs extrem de prost combinat cu un comision extrem de mare îți înghit cam 45% din bani. Partea proasta e că Western Union găsești doar în orașe mai mari, așa că, vrând-nevrând aveam de făcut un ocol de 4h până la lac și munți.

La prima benzinărie ne iau în primire doi polițiști. Pentru că suntem proaspăt veniți din Chile, ne spun că trebuie să fim testați medical. Dacă-i numa’ atât, cu plăcere!, zicem noi. Așteptăm vreo oră pe marginea drumului după medici. Vin, în schimb, alte două mașini de poliție și una de la imigrări. Echipați până în dinți, polițiștii păstrează distanța. Zâmbesc mereu și ne spun să nu ne neliniștim, nu se întâmplă nimic special. Mai vin doi polițiști pe biciclete. În șase luni de America de Sud n-am văzut nici jumătate din câți erau acum în jurul nostru.

Ajung, în sfârșit, și medicii. Ne iau temperatura și ne citesc oxigenul din sânge. Suntem numa’ buni! Perfect, acum putem pleca, nu? Aproape... mai avem de așteptat 12 zile în campingul municipal unde vom fi verificați medical zilnic. După, suntem liberi. Ni se scufundă brusc toate corăbiile.

Campingul municipal e o groapă de gunoi. Niște homeleși sunt instalați într-un cort la câțiva metri de noi. Când află că suntem în carantină, dispar instant. Mihai strânge gunoaiele din jurul rulotei și încearcă să vorbească la ambasadă. Semnalul e, însă, foarte prost. Paznicul campingului țipă la el să intre în mașină ca să nu infecteze tot orasul. Apare un polițist tânăr care ne spune că nu avem voie să ieșim din rulotă în timpul carantinei. Îi spunem că e absurd. Insistă că astea sunt ordinele, dar că se caută o soluție mai decentă pentru noi.

Încercăm să ne păstrăm calmul. Ne menținem rutina: facem lecția de istorie, citim. Scoatem hardul cu filme, hotărâți să-l abuzăm zilele următoare. Când se înnoptează, apare un nou polițist care ne spune că putem pleca unde vrem. Poftim???! E o glumă? Sau o capcană? Hotărâm să dormim acolo și să plecăm dimineața devreme.

Argentina, ziua 3, 18 martie

Ne-am trezit cu gândul să ne teleportăm din groapa de gunoi. N-am îndrăznit, însă, să zicem engage! înainte de a verifica cu politistul-șef că n-or să ne dea în urmărire generală. Am primit același răspuns: suntem liberi să plecăm unde dorim. Plini de entuziasmul evadaților, am pornit să facem rost de cash în marele oraș.

Am ajuns cu emoții, dar fără probleme, în Neuquen, capitala regiunii. Cum am intrat în oraș, Rada a început să plângă că o doare capul. Avea febră. În lipsă de pungă, a vomitat pe fereastră. Cu zece zile înainte, Petru ne-a servit același program (cu diferența că el și-a deșertat desaga în boscheții de pe drum). După două zile de febră a fost ca nou. Nimic grav deci, însă, dacă ne mai lua cineva la purecat, cu Rada fierbinte nu mai aveam șanse de scăpare.

După 2h de căutat Western Union și farmacii, Mihai s-a întors victorios la rulotă. I-am dat Radei un paracetamol și febra i-a trecut în cinci minute. Plecăm spre munte și lac. 4 h de condus cu Harry Potter în difuzoare sunt de obicei o bucurie. Acum, însă, mergem cu inima strânsă. La mai puțin de o oră, ne oprește poliția. Petrificus totalus! Din fericire, e doar un blocaj. Nu se mai poate merge spre munte. Toată zona aia e închisă, iar străinii au fost dați afară. Polițistul ne spune de un loc frumos, la jumate de oră depărtare, pe Rio Negro. O luăm într-acolo. Găsim un camping mare, întins între o lagună și un râu cu apa transparentă prin care se văd pești cât antebrațul lui Mihai. E plin de păsări și nici picior de turist. Suntem singuri in rai!

Închidem ziua cu o sesiune de bancuri.

Argentina, ziua 4, 19 martie

În sfârșit o dimineață leneșă! Am scăpat de poliție, suntem izolați în paradis, avem provizii suficiente și dacă ni se golește cămara, facem o cură de pește. Scoatem caiacul, dăm o tură pe la locurile de joacă, vorbim acasă. Tata îmi spune că ar fi bine să ne întoarcem. De ce?? În Argentina sunt mai puține cazuri ca în România, dar se iau măsuri mai serioase. Suntem într-un loc frumos, copiii se simt bine. Sunt mai protejați aici... Dacă ne întoarcem, ce șanse avem să trecem prin două avioane fără să culegem virusul? În plus, ce facem cu rulota? N-o putem abandona în stradă!

Aflăm că, seara trecută, după ce ne-am instalat, poliția a închis campingul în care suntem. De fapt, toate campingurile din țară se închid pe termen nelimitat. Proprietarii, o familie cu patru copii ca ai noștri, nu le-au zis nimic de noi. Ea se cam teme, dar el ne lasă să rămânem dacă n-avem unde merge. Foarte drăguți, dar cât putem conta pe ajutorul lor? Cât le putem cere să riște pentru noi?

Primim vești de la ambasadă: doar azi și mâine se mai poate circula în Argentina și zbura spre Europa. Dacă nu facem rost de bilete pentru cel târziu mâine seara, suntem blocați aici până la sfârșitul lunii cel puțin. Ce șanse avem să plecăm așa din scurt?! Suntem la 15h de condus de Buenos Aires. Trebuie făcute bagaje. Trebuie lăsată rulota undeva. Și bilete?

Cel mai simplu ar fi să ne lămurim dacă găsim bilete. Dacă nu, nu mai avem nici dileme. Vorbim cu Cris, sora lui Mihai, care vorbeste cu un prieten care lucrează în aeroport. În 30 de minute aflăm că avem bilete pentru Istanbul cu plecare seara următoare. Teoretic se poate. Dacă, însă, ne blocam pe drum, schimbăm raiul de râu pe o altă groapa de gunoi...

Cu un gol în stomac și un nod în gât, ne hotărâm să riscăm. Plecăm! Băieții se ceartă, semn de relaxare maximă. Când află vestea, Iosif fuge cu caiacul pe râu, iar Petru începe să răcnească. Încă n-au explorat râul!! N-au pescuit!! Dar e abia prânzul. Ne dăm cu caiacul, facem un grătar și plecam spre seară.

Argentina, ziua 5, 20 martie

Ultima zi în Argentina a început cu o seară înainte, pe la opt, când am atacat cei 1 300 km care ne despărțeau de Buenos Aires înarmați cu un print al biletelor de avion și cu niște adeverințe emise de ambasada noastră. Hârtiile astea ne-au trecut fără probleme prin șase blocaje ale poliției.

Singura mare dilemă era ce facem cu rulota? Minunat ar fi fost să o lăsăm pe estancia (adică ferma) lui Jorje (prietenul unui prieten), cam la o oră de aeroport. Ar fi fost și practic, și poetic, căci estancia asta a fost prima destinație a călătoriei noastre, locul unde am desfăcut bagajele și ne-am instalat cu adevărat în rulotă. Se închidea, deci, un cerc.

Jorje era însă ingrijorat pentru că nu reușea să găsească niciun taxi pentru a doua zi. Poate ne ajută ambasada cu o soluție... Dar consulul ne-a dat lovitura de grație spunându-ne, cu multe semne de exclamare, că trebuie să mergem urgent și direct la aeroport. Urma discursul președintelui la TV. Avea să anunțe începerea carantinei și nimeni nu avea să mai pună piciorul în mașina pentru două săptămâni în toată țara.

Ei, n-o fi chiar așa! Doar avem hârtiile magice. Cineva tot o vrea să ne ducă pentru un bonus, dacă nu pentru satisfacția de a demonstra că-i deasupra președintelui. Mai dăm câteva telefoane. Găsim un taximetrist, dar omul nu vrea să ne zică nimic până nu aude discursul președintelui. Pe bune?!!! Îl sunăm iar după discurs. - Ei bine?... - Nu!

Fără soluții, am lasat dilemele să se rezolve singure peste noapte, copiii să doarmă, iar noi am înghițit kilometri și ore făcând cu schimbul la volan. Am condus fără oprire până la prânz, când ne-am decis să riscăm: ne ducem la estancia lui Jorje, facem bagajele și, cu taxi sau pe jos, tot ajungem noi la aeroport.

Long story short: dupa 15h de condus, 7h de făcut bagaje și o febra a lui Iosif (doar nu era ca el să zică pas!), doi taximetriști ai aeroportului au răspuns la apel, au evitat cozi interminabile pe autostradă (toată lumea era verificată dacă avea hârtia și temperatura potrivite pentru a fi pe stradă) și să ne ducă la timp la aeroport. Îmi rămânea o singură problemă: corona asta nenorocită nu mă lăsa să mă concentrez pe groaza de zbor!

Întoarcerea: 21 martie

15 ore de stat în avion de la Buenos Aires la Istanbul, cu masca pe față, între Rada și un tip îmbrăcat într-o salopetă de bumbac cu dungi de marinar și glugă țuguiată care părea un bebeluș supradimensionat (fără mască). A și dormit ca un bebeluș. Poate ar trebui să încerc și eu o ținută de bebe la următorul zbor. Eventual și o suzetă, ca să fiu sigură că funcționează.

Mă așteptam (speram) ca avionul sa fie gol. Era ticsit. Am vazut doar cateva locuri libere care s-au ocupat in Sao Paulo (Brazilia are cele mai multe cazuri de corona din AS) cu niste tineri turci veseli, pentru care, in mod evident, corona era problema altora.

Ca să uit că sunt la 10 000 m, că să nu mai simt masca enervantă care când mă gâdila, când mă înnăbușea, ca să nu mă mai întreb disperată Cine-a tușit iar?, Avea sau nu mască?, dau drumul unui film: Free Solo. Alex Honnold urcând un perete perfect drept de peste 2 000 m, fără nicio asigurare. În mod incredibil, reușeste! Poate reușim și noi...

Sunt prea obosită ca să mai pot urmări alt film, dar nici să dorm nu pot. 15 ore sunt mult prea multe. Simt că mă sufoc de la mască și gânduri, de la nemișcare. Ultimele trei ore trec chinuitor de greu. Dar trec.

Aterizam în Istanbul. Ne spălam pe mâini până numărăm la 20 și invers. Rugăm un taximetrist (fără mască) să ne ducă la un hotel din centru. Sunt toate goale, așa că prețul este incredibil de bun. E trecut de miezul nopții, dar ne dușam cu toții cu multă spumă să dăm jos toți virușii. Dormim până la două neîntorși. Avionul e abia la opt, așa că ieșim la o mică plimbare în căutare de mâncare.

E aproape pustiu. Bătrânii turci (fără măști) stau pe bănci în semicerc, răsfirați la un metru distanță unul de altul, până când îi ia povestea și strică simetria. Nu găsim niciun restaurant deschis în Sultan Ahmet. Ne resemnăm. Cinăm în aeroport, în vacarmul ca de galerie turcă făcut de vreo o sută și de oameni de-ai lor blocați de zile în aeroport din cauza virusului. Doar opt zboruri nu sunt anulate din vreo 300. Al nostru e unul dintre astea opt. Zburăm, în sfârșit, spre București, într-un microbuz cu elice, plin. Cele patru ore până la Viscri trec cât ai clipi.

N-aș fi crezut că cea mai mare aventură a călătoriei noastre de jumătate de an prin America de Sud va fi întoarcerea. E adevărat, ăsta nu e chiar finalul, pentru că mai avem de recuperat rulota, când se va putea zbura iar. Până atunci, ne bucurăm de distanțarea socială pe dealurile de la Viscri și ne gândim că suntem destul de norocoși.