Bă, Costică, du-te și ia două bilete la Barcelona.

nu că vorbim prea mult vreodată, așa-i de când ne știm,

dar acum eram chiar curios dacă tataie știa de el, că așa-i zic copii, tataie,

și așa-i zic și eu și el nu se supără,

se simte alintat într-un fel.

mă sună de pe fix, nu s-a învățat cu celularul

nici după ce mama a plecat.

mama era cu tehnologia la noi în casă.

zic: tataie,

tu ai auzit de cinema Barcelona?

că am găsit azi

pe internet,

studiam ceva, mă interesa cinematograful ARO, dar uite, am dat peste.

eee... cum dracu, zice, păi, normal,

cinemaul ăsta era acolo, noi stăteam pe General Eustațiu,

nu era departe.

frate-miu zicea: bă, Costică, du-te și ia două bilete

la Barcelona, că e film american.

intram și stăteam acolo toată ziua.

să vezi, că uneori se rupea filmul, fluierau bagabonții

huooo,

huooo - zicea:

aprindeți, băăă, luminaa...

cafturi, chestii, toooată ziua stăteam la Barcelona.

...tataie suspendat într-o lume virtuală, mi-l pot imagina

la Barcelona, pe care nici acum nu a apucat să o vadă.

deși noi stăm aici de 2 ani, încă nu s-a simțit în stare

să iasă de-acolo din casă,

nici din țară vreodată,

dar poate într-o zi.

trebuia să fi venit aici să vadă Barcelona

primăvara asta, că așa vorbiserăm,

dar nu am mai spus nimic, că acum nu e asta important.

sper să se păzească.

încerc să-i explic procedurile și că nu am ce să fac,

de-aici nu am cum pleca

și degeaba vin că nu-l pot ajuta,

și zic:

dar cum, mă, tataie, i-o fi venit lu' ăla să-i zică Barcelona

la cinemaul ăla,

acolo în mahalaua aia de Ferentari,

ce naiba, că erau anii 30, chiar dinainte,

o fi fost vreodată plecat vreunul din mahala pân' aici?

și tataie inspiră,

stai un pic băiatul meu, că numai anii tinereții.

hai, că asta mi-a plăcut cu anii tinereții,

te fac să zici că era o mahala.

e mândru de Ferentariul ăla.

păi, băi, tataie, nu aveați nici cișmea în curte

că de altfel și eu tot

în Ferentari m-am născut și am stat până

la 4 ani acolo,

vag țin minte lucruri

și mai ales că nu era prea

grozav.

nu, nu...stai că nu înțelegi,

Ferentari făcea parte din comuna Lupeasca,

nu erau construcții ca acum.

vedeam de la noi din curte pânăă hăt

la fabrică, la Wolf, acolo unde făceați voi evenimente,

și străzile aveau alte denumiri.

hai, zi-mi ce era cu cinema Barcelona, că simțeam că iar face o paranteză

și se termină mâine.

era un domn, proprietarul, mă-să pe ghiață, zice, așa se puneau nume, care mai de care,

să fie ceva exotic.

Ionel Nicoalu, ăsta avea cinemau'.

frate-su avea o cârciumă și două fete

frumose rău,

parcă balerine, a zis

și că își făceau de lucru pe lângă ele,

el și tovarășii lui.

zi mă tată, trag eu de el,

cinema Barcelona, Ferentari, unde m-am născut și eu,

acum sunt la Barcelona ce să fac?

am să-mi deschid un cinema

Ferentari aici,

la mine acasă, poate

în care să-mi pun filme cu caft

în care binele asupra virusului învinge,

în timp ce vorbesc cu prietenii mei

să pregătim de-un nou proiect fabulos despre

nume de locuri exotice în România,

ca Vega și Acapulco și Singapore, puse te miri unde,

niște vise mărețe într-o mahala

cum era și cinema Barcelona,

cu un covor cu coji de semințe, cred,

și un miros pestilent.

cică acum e și asta un simptom că poți să-ți pierzi mirosul

în timpul ăsta. Barcelona, asta adevărată,

unde sunt eu acum,

nu face bine deloc.

primăria caută familii pentru copii care nu mai au părinți.

838 azi.

în fiecare zi peste 800.

În La Vanguardia scrie

că orașul Barcelona a fost dezvoltat ca un oraș

care să se lupte cu epidemiile. în secolul 19 asta era ditamai problema,

holera nu era glumă,

dar credeau că vine de la aerul pe care-l respirau, nu de la apă.

străzi îmbâcsite și case întunecoase și fără aer.

au zis să facă locuințe și străzi aerisite, arhitecții idealișți,

acum vorbesc despre ce ar trebui să fie casa de mâine.

deja ne punem problema

dacă pandemia ne va schimbă modul de lucru, de locuit, de shopuit.

da' bine, lasă asta,

tataie, să te speli bine pe mâini și nu ieși

din casă orice-ar fi.