Berlin, începutul lui aprilie. Vecina noastră stătea în pragul ușii cu doi iepuri mari de ciocolată în maini, iar noi încercam să înțelegem ce se întâmplă și, mai ales, cum trebuia să reacționăm.

Ne întâlnisem de câteva ori la lift și cam atât, știam doar că locuia sub noi și că avea copii mari care nu locuiau cu ea. Era aceeași vecină care sunase la ușă în seara de Halloween să dea copiilor noștri niște bomboane și să ne spună că i-a așteptat la „trick or treat", în tradiția americană a sărbătorii.

Ca și atunci, noi procesam nedumeriți ce se întâmplă și căutam reacția cea mai potrivită. Cel mai mare mister era ocazia unui „Așa...”, dar la începutul lui martie? O fi fost vreo sărbătoare locală berlineză pe care nu o aflasem încă?  O tradiție a cartierului sau chiar a blocului?

Aflasem deja că Berlinul avea multe cutume locale și nu ne-ar fi mirat prea mult. A, nu, a clarificat doamna Strauss, era un cadou de Paște transmis înainte​ (cu mai mult de o lună!), în eventualitatea că iminenta carantină va dura pâna la Paște. Voia să se conformeze îndemnului la distanțare socială, dar și să onoreze tradiția Pascală a daruirii de ciocolată copiilor. I-am mulțumit, încă ușor zăpăciți, dar Daniel, băiețelul nostru, a înțeles mai repede situația și (cuprins și de euforia veștii proaspete că se suspendă școala) a exclamat entuziasmat: Ce frumoasă-i carantina!

Nedumeririlor din casă s-au adăugat altele din afara ei. Una a venit pe neașteptate într-o rară ieșire la cumpărături în magazinul din colț (foto). Dar unde e sparanghelul?, am auzit pe cineva întrebând cu indignare, o rară voce ridicată atrăgând atenția celorlalți cumpărători grăbiți. Keine Spargel, i-a răspuns vânzătoarea cu o voce empatică, dar ridicând ​mâinile a neputință.

Citisem recent despre pericolul ca sezonul sparanghelului să fie compomis de virus, dar știrile agricole par îndepărtate într-un oraș mare (asta când nu sunt cu fermieri ptotestând pe tractoare sub poarta Brandenburg, ca în toamna trecută!). Criza sparanghelului era departe până nu a lovit la magazinul de pe strada noastră.

Am avut încă o dată ocazia să vedem că nemții sunt foarte atașati de tradiția culinară sezonieră a sparanghelului, iar șnitelul fraged de vițel cu garnitură de sparanghel este una dintre deliciile primăverii. Mâncatul sparanghelului în primăvară, a gălbioarelor (Pfifferling) în vară târzie și a gâștii în toamnă sunt certitudini culinare nemțești, precum sarmalele în iarnă sau mielul de Paște la noi.

Și dacă ciupercile se cam importă în ultima vreme (de obicei din Belarus, Ucraina și România), sparanghelul încă are o aură de produs local, un motiv în plus de mândrie. Se cultivă pe terenuri vaste, recoltate în fiecare an de aproximativ 300 000 de lucrători sezonieri, majoritatea estici. Ei primesc (teoretic) salariul minim pe economie, cazare și mâncare pe perioada șederii și, fiind angajați cu acte și cu contribuții la buget, statul german le plătește diferența de alocație pentru copii dintre 204 Euro pe lună în Germania și suma din țarile din care vin gastarbeiter-ii. Mai ales pentru culegătorii cu mulți copii acasă, câștigul strâns la culesul sparanghelului în Germania poate fi substanțial.

Sistemul e destul de criticat: unii văd în el o formă de sclavie modernă și se întreabă de ce sparanghelul muncit de străini e considerat nemțesc? Schema funcționa în vremuri normale, dar carantina nu priește muncii sezoniere și ziarele sunt pline de discuții și soluții.

Mulți s-au întrebat de ce migranții primiți cu generozitate în anii recenți nu pot fi angajați în agricultură? Alții au fost de părere că este imoral ca nemții să aștepte ca muncitorii din Est să își asume riscul de a călători în Germania într-o perioadă în care mai toate țările estice sunt în carantină. Ei îi îndemnau pe nemții care plâng după sparanghel să iasă pe câmp și să și-l culeagă singuri. Oficiali guvernamentali au avansat ideea ca lucrătorii din sectoare afectate de virus (chelnerii și bucătarii, de exemplu) să gândească creativ și să meargă la muncă în fermele de sparanghel.

Ca urmare, proprietarii de ferme au primit multe cereri de angajare, unele de la muncitori calificați, unii chiar din industria IT.

Lucrurile, însă, sunt ceva mai complicate: nu oricine poate face această muncă aparent simplă. Culesul sparanghelului necesită oarece dexteritate în mânuirea unui cuțit care să scoată planta din pământ și, mai ales, cere rezistență la cărat lăzi și la statul aplecat ore îndelugate. Pe scurt, experiența în agricultură e preferată și cei fără rezistență fizică nu fac față. De aceea, știrea că avioane pline cu lucrători din Est, inclusiv români, au aterizat, în sfârșit, în Germania a fost primită cu bucurie, iar ziarele au publicat imagini cu autocarele moderne aliniate la aeroport să îi ducă pe oameni la ferme.

Criza din magazinul nostru de pe strada Bamberg se pare că va fi evitată. Străinii au salvat încă o dată sparanghelul nemțesc, care va fi din nou în magazine și pe masa germanilor, cu șnitel și sos olandez. Criza virusului a evidențiat, însă, mai acut cât de controversat este sistemul de agricultură german și cât de dependente sunt produsele autohtone de munca străinilor.

Sub privirea iepurilor de ciocolată plasați suficient de sus pe raft ca să nu poată fi mâncați înainte de Paște, vedem și noi sparanghelul cu alți ochi și nu e sigur că îl vom avea pe masa de sărbătoare.