Jurnal de pandemie: Berlin, 10 mai

Am citit cartea Viața lui Pi cu mulți ani în urmă, într-un timp la care mă refer cu nostalgie ca perioada IC - înainte de copii. Mi-a plăcut și mi s-a părut interesantă, dar nu m-am gândit prea mult la ea în anii care au trecut, poate pentru că nu eram încă pregătită să îi înțeleg sau accept adâncimile. Asta, până când carantina ne-a dat ocazia să petrecem timp foarte mult cu cei doi copii ai noștri, dar mai ales cu fetița care e o pre-adolescentă foarte isteață și nemiloasă. Toți părinții știu că nu e nimeni pe lume mai versat ca propriul copil să îți dibuie slăbiciunile și frustrările și să apese butoane cu potențial exploziv! Și asa, fimul cu personajul care trebuie să navigheze ape tulburi, prins în barcă cu un tigru, a devenit brusc foarte relevant pentru situația din casa noastră.

După săptămâni de vigilență sporită, când echilibrul părea să devină și mai fragil, Senatul landului a anunțat: Începe școala! Nu pentru toți, numai pentru unii (clasele care dau exemene, adică a VI-a și a XII-a), nu cu programul regulat și nu cu orarul de înaintea carantinei.

Chiar și așa, amintind de certitudinile anunțate cinic la radio Yerevan, a început săptămâna asta școala. Ca să marcăm momentul, m-am oferit să o conduc pe fi-mea la școală chiar dacă nu sunt mai mult de zece minute, pe jos, iar ea mi-a spus verde în față că nu e cool să fie văzută de colegi cu mama. Pe scurt, îi stricam brandul personal, dar asta e ce fac eu mai bine. Insistasem și pentru că am vrut să mă conving că încep cu adevărat cursurile (comunicarea din partea școlii a fost minimă), dar și să văd cum reușesc să țină copiii la distanță.

Mi-a fost clar că e o misiune imposibilă când, cu mult înainte de a ajunge în fața școlii, am văzut  băieții stând unii lângă alții, uitându-se cu interes și comentând ceva de pe ecranul unui telefon.

Distanțarea socială e imposibilă când toți chibițează la Brawl Stars! Școala a încercat, însă, să calmeze nevrozele părinților: cei 20 de copii din clasă au fost împărțiți în doua grupe: unii programați să intre în școală la nouă, după care se spală obligatoriu pe mâini și merg în clasă, unde băncile sunt distanșate; celalalt grup intră la nouă și un sfert, iar orele se fac în altă sală. Programul e scurtat, fără after school, și copiii sunt lăsați să meargă acasă la unu. Cuprinsă de anxietate, am lăsat-o să intre în școală și m-am îndreptat spre casă.

Imediat, însă, atenția mi-a fost atrasă de o coadă pe care nu o anticipasem. Nu înțelegeam motivul pentru care 15-20 de bărbați așteptau într-un rând destul de lung, distantați social regulamentar, dar, ciudat, pentru o oră destul de matinală. Asta, până când mi-a picat fisa că se deschisese, după multe săptămâni, și Beauty shop-ul local.

Deși stabilimentul are și scaune de coafor pentru doamne, clienții erau în totalitate bărbați! Sau cel puțin așa păreau de departe, or mai fi fost și doamne care s-au tuns singure în carantină, cu rezultate nefericite pe care de abia așteptau să le remedieze. Poveștile cu frizeriile și coafoarele copleșite de cereri au apărut imediat și în presa locală, semn că nu sunt locuitorii din cartierul Wilmersdorf mai vanitoși decît alții.

Dupa frizerie e un magazin de haine de damă destul de dichisit. Deși stătea închis încă de la jumătatea lui martie, îmi făcuse mereu plăcere să văd că proprietarii aranjau diferit vitrinele în fiecare săptămână. Locuitorii din zonă putuseră vedea diferite rochii, sacouri și pantaloni pe manechine, împreună cu prețul și numărul articolului în pregătire, pentru momentul deschiderii. Într-un anunt scurt, trecătorii erau încurajați să rețină ce le place și să scrie pe email dacă vor să rezerve vreo piesă. Mi-a plăcut creativitatea proprietarilor în a-și promova magazinul, dar și faptul că oferea săptămânal o supriză în monotonele noastre plimbări. Lunea trecută, singura surpriză era forforta înaintea deschiderii mult anticipate.

Înainte de a ajunge acasă, am intrat să fac cumpărături la supermarket. Încă din primele zile la Berlin, mă amuza atașamentul berlinezilor pentru despărțitoarele care se pun pe bandă în supermarketuri. Pe scurt, IMEDIAT după ce toate articolele sunt pe bandă, cel din față pune separatorul de plastic ca nu cumva să se încurce produsele. Am creat, cu siguranță, niște angoase celor din spatele nostru până ne-am prins că nu te joci cu separatorul. Și, pe urmă, am creat niște angoase cu bună știință, din spirit ludic, amânând puțin momentul din dorința de a vedea tensiunea creată celor din spate când lipsa separatorului amentință cu haosul!

Distanțarea socială a schimbat, însă, cutumele: pentru că ținem cu toții distanța față de ceilalți, inclusiv în supermarket, despărțitorul nu mai e necesar, o instituție a coabitarii urbane distrusă de virusul nemilos.

Spiritul cumpărătorului german se face însă simțit în alte circumstanțe, și anume, în mediul online. De când cu pandemia, necesitatea cumpărăturilor online ne-a dezvăluit cât de serios iau localnicii recenziile la produse și livrari. Nu mai departe de ieri, am râs cu poftă citind părerile cumpărătorilor de capsule de cafea, multe dintre ele extensive și bine documentate, scrise cu seriozitate și o aplecare potrivite parcă unor scopuri mai nobile.

Micile schimbări (școala!, frizeria!, magazinele!) dau, însă, sentimentul că viața revine, încetul cu încetul, la normal. Le spunem lucrurile astea familiei din România și prietenilor din țări care sunt încă în carantină, ca o încurajare că nu mai e  mult până departe. Așteptăm, cu toții, ca viața să își revină în întregime la normal și acum sunt și eu nerăbdătoare să pun, în sfârșit, din nou despărțitorul pe bandă, ca un semn că distanțarea socială nu mai e necesară și că virusul a fost învins.