Jurnal de pandemie: Bogota, 3 aprilie

A sosit momentul să fim și noi mai relaxați, iar după două săptămâni suprarealiste, pline de acțiune, într-un thriller intens (cinci kilograme cură de slăbire într-o săptămână), am reușit să terminăm toată această acțiune într-o notă optimistă. Faptul că trăim fiecare zi ca pe ultima și funcționează, ne face să privim înainte cu același curaj.

Episodul dramă

Din păcate, am ajuns și în acest punct al expediției, când tot ce mai avem este un telefon de pe care și postăm. Aflându-ne în Bogota, fix înainte să plecăm din oraș, cât am ieșit din mașină să cumpărăm mâncare, Zimbrul a fost spart și a fost furată mare parte din aproape tot: calculatoare, camere, dronă, ochelari de vedere, tot ce era electric sau electronic (aparat de măsură, acumulatori, periuță de dinți, lanterne și multe altele), dar cel mai dureros este că au furat și hard disk-urile pe care aveam materialul video strâns de un an. Toate hard-urile, atât originalele, cât și backup-urile, erau ascunse în diferite locuri, însă, din păcate, au răvășit tot, absolut tot.

Am sunat la poliție imediat, iar la fața locului a și apărut un echipaj. Inițial, erau ușor amuzați de situație și au încercat să ne explice că avem noroc că nu ne-a împușcat nimeni. În plus, nu prea erau dornici de a lua vreo măsură. După ce le-am explicat mai bine situația deosebită în care ne aflam, au început să apară la fața locului mai multe echipaje, la un moment dat fiind prezenți cam 20 de polițiști, inclusiv ceide la laboratorul criminalistic.

Spre dimineață, când a răsărit soarele, am luat-o ușor spre Poliția Metropolitană din Bogota, locul unde au continuat acțiunile tipice: depus declarații, fotografiat și luat amprente. Deși implicarea poliției în acest caz părea că există, ne-am consolat mai mult cu ideea dureroasă că am pierdut tot materialul și singura alinare ar fi să mergem la ambasadă pentru un sfat sau o vorbă în limba română. Ajunși la ambasadă, am fost primiți fără rețineri și în timpul petrecut acolo am abordat diferite subiecte de discuție, încercând din toate puterile să trecem cât mai repede peste pierderea suferită.

Cu moralul ușor mai ridicat, dar cu gândul că am pierdut tot materialul apăsându-ne ca un cuțit în piept, am început să căutăm un loc unde să ne ascundem și să ne izolăm până scăpăm de pandemia care producea tot mai multă panică în fiecare zi. Cum într-o astfel de experiență de viață te bazezi în mare parte pe noroc, așa am și făcut, și se pare că a funcționat. În următoarele zile am cunoscut oameni empatici (din motive de siguranță nu le vom da numele aici), care ne-au ajutat să trecem mai ușor peste șoc, dar ne-au și găzduit în momentele în care trebuia să stăm izolați într-o casă și nu mai aveam voie să stăm în mașină.

Episodul thriller

Fiind cazați la amicul nostru din Bogota, am încercat să ne reluăm activitățile obișnuite și ușor, ușor să ne facem un plan pentru viitor, noul viitor având mai multe nuanțe de gri, dar niciodată negru complet.

După două zile de carantină și izolare, într-o noapte, fix după ziua când trecusem emoțional peste furt, primim un mesaj ce schimbă iar jocul și ne punea pe jar din nou.

Pe pagina de Facebook am primit un mesaj de la un analfabet notoriu, cum că el ar avea hard-urile noastre și dacă suntem interesați de negociere și răscumpărare să îl contactăm pe acest cont fals, iar ca emoțiile noastre să sară în aer, ne-a trimis și o poză cu hard-urile, „specimenul” fiind forțat de carantină să ne contacteze, fiind mai ușor și mai profitabil pentru el să ne vândă nouă datele furate decât să vândă niște hard disk-uri pe stradă.

Din acel moment, a început o luptă psihologică de cinci zile, cât au durat negocierile până la momentul acțiunii propriu-zise. Lighioana din spatele contului fals, pe lângă că a furat tot ce era în mașină, mai avea și nesimțita pretenție să îi plătim 1 000 USD drept recompensă pentru datele furate.

Neavând acești bani și neavând disponibilitatea sufletească să plătim, am apelat la un plan B, adică să merg personal și să încerc o negociere la fața locului. Din pacăte, nici acesta nu a funcționat, „viermele” dorind o poză cu toți banii înainte să ne vedem față în față.

Rămas doar cu planul C la îndemână, am apelat la talentul de a edita în Photoshop: am făcut o poză cu câteva bancnote pe care le-am multiplicat virtual pentru a părea cât mai mulți, eventual să pară că am toți banii disponibili pentru răscumpărare.

Lipsa creierului și uriașele carențe de educație au făcut ca „jigodia” să creadă că totul este conform planului său (a muscat momeala cu bănuții) și am trecut la următorul pas: aflarea zonei unde vom face schimbul și a unei ore aproximative.

Au urmat încă două zile de negocieri, mai mult amenințări din partea „răpciugosului”, individul încercând să se asigure că voi veni la întâlnire singur și în niciun caz cu poliția, în caz contrar amenințând că va arde materialele și ne va căuta pe stradă cu băieții să ne omoare.

Cum toată lumea pe care o cunoșteam în Bogota m-a sfătuit să nu merg la întâlnirea de răscumpărare a materialelor, am cerut și sfatul unui polițist. Acesta, din păcate, nu mi-a dat nicio încredere că voi scăpa fără probleme și mai ales cu materialele salvate.

După discuția cu poliția (moment în care eram total descumpănit, poliția nereușind să asigure un minim de siguranță sau măcar să ne ajute să ieșim din Bogota ori să ne spună unde ar fi un loc sigur să ne ascundem), am hotărât să iau situația pe cont propriu. Prin urmare, am încercat să aflu o nouă locație și o nouă zi pentru „marea întâlnire”, toate zilele ce se scurgeau în acest fel fiind un stres continuu. Pofta de mâncare și somnul lipseau aproape cu desăvârșire, doar gătitul pentru restul din casă și câte o țigară mai reușeau să mă calmeze.

Așadar, a doua zi de dimineață am hotărât că este momentul să termin acest episod cretin și am reușit să stabilesc o nouă întâlnire, scopul fiind să îl atrag pe imbecil cât mai departe de cartierele sărace unde voia inițial întâlnirea, o astfel de zonă fiind, practic, un soi de bunjee jumping fără coardă.

După un nou set de amenințări și dorințe, „dejecția” a stabilit o oră și o stradă pentru „marele moment”, dar m-a atenționat că va avea „păsări” ce mă vor urmări pentru a se asigura că nu vin însoțit.

Pentru a face situația și mai nasoală, până la „locul faptei” mai aveam de evitat și poliția, care patrula pe străzile golite de canrantină. În cazul în care eram văzut și legitimat, riscam să am și mai multe probleme, prezența pe străzi fiind interzisă prin ordin prezidențial. Povestea mea cu răscumpărarea n-ar fi fost, cel mai probabil, credibilă și nici nu cred că i-ar fi impresionat în vreun fel pe caralii.

Neavând abilități ninja sau cum să conduc mașina, am luat-o ușor, la pas, fiecare pas din cei 8,2 kilometri până la acolo adunând tot mai multă tensiune. Singurul plan de rezervă era Darius, care încerca să mă urmărească de la un cvartal în spate, în cazul în care planul nu mergea și situația devenea critică (răpit/înjunghiat/împușcat, de preferat nu toate odată), el urmând să anunțe mai departe veștile și, bineînțeles, să moștenească Zimbrul.

Ajuns în intersecția cu pricina, punctual, chiar cu 30 de minute mai devreme, am început să mă uit și să iau oamenii la întrebări, eventual să văd de ce calibru sunt „păsările”, adică restul de borfași însărcinați cu supravegherea. După 52 de minute de așteptare am primit un mesaj care îmi indica o altă stradă, unde, evident, am primit alt mesaj cu locația finală: un parc semiabandonat aflat la două cvartale spre sud.

Iritat la maxim de amenințările și limbajul analfabetului, mesajele sale fiind mai greu de descifrat decât sanskrita, am demarat per pedes către parc, unde am avut plăcerea să cunosc și un specimen ce s-a recomandat a fi doar o „săgeată”, adică personaj de importanță redusă pentru gașcă, un fel de „erou” de sacrificiu.

Evident, sângele „esto-latinic” s-a înfierbântat pe loc și, înainte de discuțiile serioase, am început cu o avalanșă de înjurături bilingve, româno-spaniole, primul lucru pe care l-am întrebat fiind unde naiba a învățat să scrie, sugerându-i, pe un ton mai apăsat, să se apuce de abecedar.

Trecând peste problemele educaționale, am început actul propru-zis, amândoi încercând să vedem prada din buzunarele celuilalt. Fiindcă mă simțeam ca în pragul unui dosar penal pentru omor, i-am sugerat, pe același ton zbierat, să scoată hard disk-urile dacă vrea să vadă bani. Când am văzut că toate hard disk-urile erau fizic întregi și prezente între noi, m-am simțit ca un spiriduș ce vede oala plină cu bani de aur și i-am dat masca jos de pe față pentru a vedea mai bine minunatul chip și frumoasa înfățișare.

Următoarele manevre au fost simple, bazate doar pe nervi: l-am apucat de mandibulă și de gât, după care am mers spre o clădire cu camere video, loc unde urma să îi dau și niște bani, doar că până acolo aveam de traversat și banda de autobuze, moment ideal să îl iau forțat peste stradă și să sărim în fața unui autobuz care era cam la 20 de metri de noi. Astfel, a văzut și el cum mă jucam cu prietenii din copilărie, câștigătorul jocului nostru fiind cel care sare cât mai aproape în fața unei mașini în mers și, totuși, nu moare călcat.

Cel mai probabil cu pantalonii mai maro (când a văzut botul autobuzului frecându-se de asfalt în frânare, „bagabontul” și-a cam pierdut suflarea), l-am tras sub o cameră video, unde i-am dat jos masca pentru a treia oara și i-am dat un sul de bani legați cu o bucată de cauciuc tăiată dintr-o cameră de motoretă, sfatul meu fiind să ia banii și să fugă pentru că în maxim 10 minute, dacă îl mai văd, anunț Poliția sau o iau razna și situația va degenera. Oricum, deja era instabilă.

A luat banii și a fugit, moment în care am fugit și eu cât mai departe de zona respectivă. Pentru că era imposibil de luat un taxi acolo, i-am scris lui Darius locul de întâlnire: o stație de autobuz. Aici ne-am și regrupat. Darius era ușor îngrijorat pentru că la un moment dat ne-a pierdut urma și se gândea la ce e mai rău). Apoi, ne-am întors la mașină, unde am strâns totul în grabă și am părăsit orașul reușind să trecem de primele bariere ale carantinei.

Evident, după ce au numărat banii și au văzut că nu este suma cerută de ei, păcălicii au început amenințările, cum că ne găsesc ei în partea de nord a orașului și ne fac și ne dreg...

Cum probail citesc și ei acest text, în cazul în care știu să citească, le sugerez cu caldură să mai rărească textele de amenințare și să fie bucuroși că, pe lângă banii pe care i-au făcut din obiectele furate, s-au ales și cu niște cash. Etica mea a fost să le dau atâția bani câți ar valorau acele hard disk-uri goale. În plus, unul dintre ei este filmat și oricând poate fi identificat de poliție.

Cam asta a fost peripeția. Mulțumim din suflet familiilor și prietenilor care ne susțin și ne ajută în aceste momente mai grele. Deși situația nu e cea mai roz acum, din cauza pandemiei, cei care vor să ne ajute să ne recuperăm din echipamentul foto/video pot să ne susțină financiar cu orice sumă sau cât consideră că merităm.

Patreon / https://www.patreon.com/moosafir
Paypal / PayPal.me/AmarandeiStefan
Cont / Amarandei Stefan Alexandru
RO12 BTRL RONC RT04 8687 9301
Revolut / Cohal Matei Darius
GB95 REVO 0099 7001 2767 29

Vă mulțumim de sprijin și ne auzim în curând. Aventura nu se oprește aici, doar încetinește un pic din cauza virusului.