Jurnal de pandemie: Bruxelles, 29 aprilie

Nu are importanță că îmi petrec pandemia la Bruxelles. Puteam fi oriunde, căci izolarea este la fel când ai acces la net. Lucrez de acasă și lucrez mai mult decât înainte. Totul e accelerat, întâlniri se succed una după alta, căci acum suntem toți numai o voce din spatele unei aplicații, care nu are nevoie de pauze ca să ajungem fizic de la o întâlnire la alta.

Și, deși acest timp se anunța a fi și unul care să ne pună o oglindă adevărului în față, ca să vedem clar cine suntem, ce facem și dacă ne place, eu una aproape că nu am acest timp. Oricum, nu mai mult decât înainte. Sunt tot o rotiță mică într-un mecanism cu propria lui inerție, o rotiță care se învârte conștiincios din datorie morală, nu din aroganța de a crede că fără ea, mecanismul nu funcționează. În momentele de reflecție mă întreb dacă ce fac eu este relevant pentru schema mare a lucrurilor. Îmi place să crede că da, poate că aceasta este aroganța. Cred că nici prevenirea spălării banilor, nici combaterea finanțării terorismului nu pot lua pauze. Căci mai ales în vreme de criză ca aceasta, se profită big time de verigile slabe.

Viața socială s-a redus la virtualitate. Petrec mult timp seara comunicând la telefon sau pe numeroase aplicații cu familia, cu prieteni sau cunoscuți. Nu e deloc convivial, e cu multă îngrijorare, dar și cu mult pathos în argumente. Și e un proces de învățare.

Întâi am învățat că oamenii se obișnuiesc cumva cu izolarea și admit că relaxarea, când va veni, nu va însemna decât intrarea într-un pattern nou, în care vom exersa în afara casei noul concept de distanțare socială. Dacă acum o lună nimeni nu se putea gândi la viața de după relaxarea pandemică, viața aceasta începe să prindă contur. Niște mecanisme psihologice ale instinctului de supraviețuire mă determină deja să fac bucle ample când văd pe cineva în fața mea, uneori să cumpăr mai mult decât este nevoie din noile produse trendy (dezinfectanți, măști, mănuși), alteori să sper egoist de câte ori citesc despre vreo moarte sau vreun faliment că nu afectează direct pe nimeni din jurul mei. Cel puțin nu încă, am mai câștigat o zi și există o bucurie egoistă și vinovată în asta. Căci dacă nu din considerente morale, în satul global orice faliment sau moarte repercutează în viețile fiecăruia.

Am mai (re)învățat că solidaritatea nu este naturală. Ce exemplu mai bun decât al Uniunii, în care solidaritatea, deși înscrisă printre valorile din tratat, e azi greu de constatat în opoziția nordului la cererea sudului pentru coronabonduri? Și oricâte școli economice se confruntă, rămâne întrebarea despre cum va arăta viitorul unei Uniuni de egali în care cei aflați mai în nevoie au fost întâi ignorați, apoi certați de ceilalți? Cum va funcționa încrederea între acești parteneri? Și cum vor mai funcționa mecanismele europene fără sincopele generate de faptul că reconstruirea unei părți din Uniune nu poate conta pe solidaritatea părții mai bogate?

Solidaritatea între state funcționează, în fond, ca și între oameni – trebuie o fibră morală neclintită ca să împarți cu cel care nu este din tribul tău resurse de care depinde, nu supraviețuirea, ci prezervarea confortului pe care îl avem și despre care credem că este un drept câștigat pentru eternitate.

O prietenă care nu e de stânga (dacă ideologiile mai contează azi) și este foarte generoasă cu cei din jur propunea ca 1% din populația globală care deține 90% din averea globală și care a făcut profit exploatând munca ieftină din China să doneze toate aceste averi fabuloase. Când am întrebat cât suntem noi dispuse să donăm, răspunsul a fost: nu suntem în cei 1% și nu suntem noi vinovate pentru criza asta.

Evident că nu, dar de dragul argumentului – am insistat – dezideratul / utopia unei lumi „mai bune și mai drepte” rămâne un slogan populist dacă nici măcar nu acceptăm că toți trebuie să dăm ceva. Dacă tot se vorbește de venitul minim garantat la nivel mondial, unde ne întâlnim cei ca noi cu cei din Niger care se băteau acum o săptămână pe orezul dat din rezervele strategice ale statului? E utopic să credem că fără a renunța la ceva toți cei care avem mai mult decât consumăm, o lume mai „dreaptă” e posibilă altfel decât ca slogan al noului anti-globalism. Nu am ajuns la nicio concluzie și nici nu am intrat în discuția despre ce înseamnă „bun” și „drept”...

În fine, am mai învățat în această izolare ce seducătoare sunt conspirațiile. Sunt calea cea mai confortabilă intelectual de a procesa necunoscutul, complexul pe care neadmițând că nu îl înțelegem încă, îl categorisim cumva ca să ne fie comod.

Oameni din jurul meu care nu cred în datul în bobi, nici în horoscoape, cred totuși că e ceva putred în spatele acestei pandemii. Ceva care nu e virusul, ci un adevăr mai cumplit, care ne este ascuns și care variază – poate fi o  resetare a lumii și controlul mai facil al populației, o agendă ascunsă de promovare a folosirii pe scară industrială a inteligenței artificiale, suntem prea mulți, trăim prea mult, sănătatea noastră costă prea mult, companiile farma au patentat deja un coronavirus și au un vaccin din care vor să facă un mega profit vaccinându-ne pe toți.

Oricare ar fi varianta, cineva are de câștigat din toată criza asta. Niciun contra-argument nu pare să funcționeze, nici măcar acela că oprirea economiei și stand still-ul pe toată planeta generează o criză economică, de sănătate, de încredere în care toți par a pierde foarte, foarte mult înainte de a câștiga orice. Și nici realitatea implacabilă a virușilor, nici recurența pandemiilor mari, nici anunțul ignorat al comunității științifice că întrebarea nu e dacă, ci când vine o pandemie, nu contează. Peste toate este numai refuzul de a accepta evidența, chiar atunci când este în fața noastră. Sau poate că ce nu se vede, ca virusul acesta – nanoscopic, insignifiant și insidios – nu merită să îi conferim puterea pe care ni se induce mincinos că ar avea-o. E mai simplu să credem ca cineva are ceva de câștigat dintr-un experiment social planetar.

Până la rezolvarea acestor chestiuni mari, am plătit prețul important al revenirii la zahăr după multe luni de abstinență și cu acest boost de energie sper să clarific lucruri mai mici – cum vom exersa distanțarea în muzee (vizite virtuale?), la concerte (YouTube sau stream on line?), la stomatolog sau osteopat (telemedicina?). Nu îmi este deloc clar cum ne vom îmbrățișa parinții. A suivre...