Covid-19 a început și pentru mine cumva departe, tocmai în China, și cu mitul că, fiind legat de obișnuințe culinare excentrice ale chinezilor, nu avem de ce să ne îngrijorăm în Europa. Am discutat puțin la birou, dar ne-am reluat lucrul.

Apoi, Covid s-a apropiat geografic când colegi italieni ne povesteau, mai degrabă descumpăniți decât îngrijorați, despre ce se întâmplă în Lombardia. Am discutat ceva mai mult la birou, dar ne-am reluat lucrul. Am continuat să avem multe întâlniri, cu mulți participanți. Nimeni nu purta mască, se făceau planuri despre conferințe și delegații pentru aprilie și mai, fără să luăm în calcul virusul acesta insidios. Retrospectiv, cred că am fost decuplați de realitatea mare, prea prinși în mica noastră realitate cu termene și lucrări mai îngrijorătoare decât sosirea virusului in Europa.

În instituțiile europene primul semnal de alarmă a fost mailul de la sfârșitul lui februarie prin care se cerea celor care reveneau din zone roșii să lucreze de acasă pentru 14 zile. Impact redus în echipa mea, nu ne-am îngrijorat. Totuși, cazul unor colegi care reveneau din Tirolul italian sau de la Como, deși nu erau zone roșii la începutul lui martie, a fost discutat pe la colțuri. Unii s-au întrebat de ce nu au stat acasă, dacă tot veneau din Italia, o colegă m-a rugat chiar să le cer să nu vină la birou. Am decis că nu se pune așa problema, nu era regulamentar, ne-am întors la lucru.

Continuam să ieșim în grup la masă, să stăm umăr în umăr pentru puțin soare pe vreo terasă. Pe acest fond în care pericolul nu intrase încă în Bruxelles, am plecat, pe 4 martie, în Australia. Erau numai 70 de cazuri în Australia, nu se declarase pandemia, continuam să fiu încrezătoare. Prieteni medici sau doctori în științe spuneau că nu poate fi mult mai rău decât gripa sezonieră și că rata de mortalitate nu e cu mult mai mare decât la gripă. Singurul stres cu care am plecat era că nu era momentul să îmi iau vacanță, dar la Comisia Europeană nu e niciodată un moment bun să pleci în vacanță. Așa că am plecat dintr-un Bruxelles relativ încrezător, plin de forfotă și centrat pe business as usual.

Premisele au fost false, așa că mi-am întrerupt vacanța, pentru că semnele se precipitau – OMS declarase deja pandemia, Australia își închisese granițele între timp, apăreau tot mai multe recipiente cu dezinfectanți peste tot pe unde intram, la Opera din Sydney, pe 15 martie, am asistat la ultimul spectacol înainte de închiderea stagiunii din cauza pandemiei și ni s-a mulțumit la final pentru curajul de a fi venit la spectacol, Sydney-ul era destul de liniștit pentru o sâmbătă seara.

Între timp, la Bruxelles, în instituțiile europene începuse lucrul de acasă pentru toată lumea. Pe drumul de întoarcere de la Sydney semnele erau tot mai evidente: aeroportul din Dubai era aproape pustiu, puținii oameni în tranzit purtau măști, iar în aeroportul din Bruxelles am prins cea mai neaglomerată zi din ultimii 16 ani. Era prima zi de lock down in Belgia, 18 martie.

Ziua următoare am ieșit din casă pentru a-mi lua calculatorul de la birou – singurul de pe care pot lucra de acasă. Am întâlnit numai trei oameni care își plimbau câinii. Și liniștea – o liniște care mi-a declanșat imediat o stare de neliniște interioară. Am înțeles atunci, pe stradă, că totul s-a schimbat măcar pentru o vreme.

Mi-am luat izolarea în serios și nu am ieșit absolut deloc din casă primele 18 zile. Primele zile au fost aproape egale - gol în stomac dimineața imediat ce mă dezmeticeam cât să înțeleg că nu e un coșmar din care te poți trezi, numărul mereu în creștere de infectări și de victime, disperarea că am părinții și socrii acasă și că nu îi pot ajuta cu nimic decât vorbind zilnic, contacte cu prieteni de pe cinci continente, schimb de sfaturi despre cum să îți petreci pandemia în cel mai sănătos mod, care e cel mai eficient mod de a dezinfecta cumpărături, haine, pantofi, geanta, mâinile, pe tine cu totul...

Bonus: enervările că accesul la sistemele de la birou era dificil, ore în șir cu IT-iști la telefon, intrarea cu sincope în noul patern de lucru exclusiv digital, întâlniri exclusiv virtuale.

Timpul a fost în primele zile extrem de dilatat, iar zilele treceau greu și plictisitor de egal. Aproape ca în Ziua Cârtiței. Iar eu încă mai credeam că dimineața voi ieși din bucla nesuferită a acestei pandemii. După vreo săptămână timpul s-a comprimat cumva, aproape am acceptat că unele lucruri nu mai pot fi la fel, că voi cunoaște oameni care și-au pierdut viața sau slujba și că exact pentru asta viața fiecăruia se va schimba.

Nu mai am probleme tehnice de lucrat de acasă, am idei mai clare, mai multe lucruri de rezolvat și mai mult de lucru. Am redus știrile la atât cât este necesar, mai ales cele de acasă care anunță apocaliptic câți români ar putea muri în următoarele săptămâni.

Mi-am făcut un program de care încerc să mă țin, ca și de jurnalul de pandemie pe care sper să îl recitesc cândva. Găsesc un timp în care îmi reamintesc cu nostalgie cele mai mari aglomerații în care am fost, la cele mai neașteptate îmbrățișări cu oameni pe care îi întâlneam prima dată, la cele mai simpatice complicități – fac asta cumva terapeutic, pentru că măcar o vreme toate acestea nu vor mai fi decât un spațiu de confort din trecutul fiecăruia.

În fine, încerc să găsesc și avantajele acestei distopii pandemice – vom avansa mai rapid cu agenda digitală, cu folosirea inteligenței artificiale, scade poluarea chiar dacă nu sustenabil, izolarea ne aduce mai aproape de metafizică, ne punem întrebările grele de care întotdeauna ne-a fost teamă. Și aproape ca aș fi avut și un vis utopic, că vom ieși mai buni din această pandemie, dar agenda politică mă readuce rapid cu picioarele pe pământ.