Prima dată au plecat americanii veniți în schimb de experiență. Asta era la sfârșitul lui februarie. Li s-a comunicat de la universitățile de care aparțin că trebuie să se reîntoarcă acasă în decurs de 48 de ore. 86 erau în căminul pe care îl manageriez. Au dat o petrecere monstru cu o seară înainte de plecare.

A doua zi, curtea interioară era inundată de sticle goale de bere, Corona, evident, iar camera comună s-a transformat în cel mai diversificat bazar, plin cu obiecte pe care, sărmanii studenți mahmuri, nu le-au putut burduși în geamantane, rucsace sau buzunare de geci: plăpumi, alimente neperisabile, cărți, multe cărți, haine, articole de casă, ustensile de bucătărie, multe dintre ele încă sigilate (că cine are timp să gătească pe parcursul semestrului), lămpi de terapie cu lumină (că în Edinburgh n-avem soare), un munte de hârtie igienică (fiecare rolă probabil achiziționată cu multă sudoare) și, preferata mea, o cutie ce conținea o statuie a lui Buddha, vreo 80 de prezervative și o carte de colorat. Niciodată n-au descris mai bine esența studentului alte trei obiecte.

Au plecat americanii, urmați de australieni, francezi, germani, spanioli, cam toți asiaticii; au plecat și englezii înapoi la casele lor. Din 350 de studenți, am rămas eu, două fete din Botswana și încă vreo doi-trei care sunt forțați de circumstanțe să prefere solitudinea.

Toate cursurile s-au mutat online de la începutul lui martie. Examenele de anul 1 și 2 s-au anulat, examenele de la anii 3 și 4 se vor ține online (cu mențiunea că nota obținută contează doar dacă este mai mare decât notele obținute până acum), biblioteca este închisă, toate laboratoarele sunt închise, clădirile din campus au lacătul pus. Conferințe mutate pe Microsoft Teams, cursuri practice de teren anulate, termene de finalizare a proiectelor extinse. Zecile de mailuri pe zi cu sfaturi despre cum să lucrezi eficient de acasă nu încălzesc pe nimeni cu nimic.

De la un calculator cu trei ecrane și putere mare de procesare, m-am mutat la un laptop cu diagonala de vreo 30 cm pe care înainte îl foloseam ocazional pentru vizionat filme.

Citește și Jurnalul de bord al Antoniei dintr-o expediție în care a navigat din Canada în Groenlanda.

Ca doctorand, e greu să te atingă panica pandemiei când tu trăiesti deja de vreo patru ani cu panica academică. Presupun că e un avantaj; observ în treacăt comoția din jurul meu, asemenea unei găini decapitate, dar mă întorc apoi spre ecran mijind ochii la un șir interminabil de date și mă deconectez total.

De când a început toată nebunia nu am cumpărat o dată hârtie igienică, făină, mălai sau mâncare la conservă, spre disperarea mamei care crede că apocalipsa mă va prinde flămândă. Dezinfectant nu am cumpărat niciodată pentru că asemenea abuzului de antibiotice, abuzul de dezinfectant crește toleranța germenilor. Pe mâini m-am spălat întotdeana cu conștiinciozitate, defect profesional când lucrezi într-un laborator și riscul de contaminare e la tot pasul. Universul meu s-a mutat de la trei ecrane mari la un ecran mic și cam atât.

Dar în exteriorul universului meu, există un univers frenetic condus de legi ale supraviețuirii care se bat cap în cap, unde societatea este altruistă iar individul este egoist, ori viceversa.

Când McDonalds a anunțat că își închide toate restaurantele din UK în 24 de ore, autostrada care leagă Edinburgh de Glasgow a fost blocată de sute de mașini ce așteptau politicos la coadă la McDrive.

Rafturile din toate supermarketurile și-au arătat albul orbitor pentru vreo două săptămâni, raioane atât de goale încât îți puteai auzi ecoul. O bătrânică atent aranjată și-a umplut căruciorul de cumpărături cu vreo 30 de cartoane de ouă, având 15 ouă fiecare. Ce o face cu 450 de ouă și, mai interesant, cum le-a cărat pe toate acasă, rămân întrebări care mă vor fascina mult timp de acum încolo. Sper doar să aibă un ficat puternic.

Am fost contactată de părinții unei studente din căminul pe care îl gestionez, îngrijorați că fiica lor nu le mai răspunde de două zile. Cum nu mi-a răspuns nici mie după nenumărate încercări și cum slujba mea este să am grijă de studenții din cămin, m-am dus la camera ei să verific în ce stare se afla.

Fără a intra în prea multe detalii, a fost foarte bine și absolut necesar că am luat aceasta decizie. Și, totuși, mi s-a reproșat că am încălcat protocolul de distanțare socială de către aceeași oameni care au decis că eu sunt „personal esențial” și trebuie să continui să susțin studenții rămași în cămin. Nu m-am supărat pe ei pentru că nu știu ce vor.

Nimeni nu prea mai știe nimic zilele astea. Multe nu am știut oricum niciodată, niciunul dintre noi, dar măcar acum o recunoaștem. Are si pandemia puținele ei părți bune.

Geamul meu la care altădată se adunau în miezul nopții studenți extaziați după o noapte de dans, alcool și libertate, acum emite o liniște apăsătoare. Mila Regală, altădată îndesată de turiști, este acum goală. Goale sunt și autobuzele care circulă la program redus. Goale sunt și privirile celor câtorva oameni care mai ies în parc la alergat.

Pe străzi nu mai sunt umbrele deșelate de vântul puternic părăsite de corporatiști în grabă. În aer, dimineața nu se mai simte mirosul de drojdie de la multele distilerii din zonă. Și cireașa de pe tortul pandemic, festivalul internațional de teatru din Edinburgh, ce se ține anual în luna august, a fost anulat. Fără bere putem trăi. Ne ajustăm și la viața fără de hârtie igienică. Dar universitățile și arta reprezintă identitatea acestui oraș. În lipsa lor, fiecare încearcă să realizeze lucruri mari pe ecrane mici.