A trecut și prima seară de Pesah de anul ăsta. Privit din afară, Sederul de anul acesta a semănat mai curând cu Yom Kippur: șoselele au fost închise, carantina a fost generalizată și a apărut un nou termen: „familie nucleară” ori „nucleul familiei”. Ceilalți, electronii care nu aparțin direct nucleului, sunt niște cubulețe pe Zoom.

Privită din interior, Sederul a fost eliberarea din robia egipteană. Din robia virusului încă n-am reușit încă să ne eliberăm, chiar dacă domnul Ministru al Sănătății ne-a promis că, până de Pesah, va fi bine, pentru că Mesiah va veni. Numai că Mesiah ăsta, prezevenghiul, are planurile lui. Putea măcar să dea un telefon că mai  întârzie sau ceva. Acum, că s-au închis granițele, ar fi fost o scuză destul de plauzibilă.

Ma nishtana ha laila ha ze? Prin ce se deosebește această noapte de toate celelalte nopți ale anului? Asta e întrebarea pe care fiecare copil și-o pune în seara de Seder. Anul aceasta s-au schimbat multe, nu neapărat în rău. În celelalte nopți, seara de Seder era un soi de proiect de outsourcing pe care îl făceai la neamuri, la prieteni, uneori chiar și la tine acasă. Un proiect lung care dura câteva ceasuri și în care aveai timp berechet să te plictisești și în care strâmbai discret din nas atunci când vreo mătușă mai conștiincioasă îți amintea că ai sărit peste careva paragraf din Hagadah. Anul ăsta, sărbătoarea a devenit un proiect in house: nu mai trebuie să te prefaci, poți trece direct la esență.

În zilele astea recitesc Dragostea în vremea holerei. O carte memorabilă. Poate că într-o zi, un Gabriel Garcia Marquez al zilelor noastre va scrie Iubirea în vremea coronavirusului. Mă întreb cum va evolua narațiunea acum, când Fermina Daza și Florentino Ariza sunt în carantină.

Mă gândesc mult la bătrâni. Asta este partea cea mai cruntă a pandemiei. Felul în care virusul îi tratează pe vărstnici. S-a instalat și în casele de bătrâni, unde acționează ca un serial killer. Poate, cum scria Matei Vișnec, ne-a auzit că ne plângem de bătrâni, că trăiesc prea mult, că trebuie să le plătim pensiile și a hotărât să ne ajute să-i trecem Rubiconul. Iar noi am învățat să-i prețuim abia acum, un pic prea târziu.

Totuși, vreau să închei pe o notă optimistă. Domnul prim-ministru ne-a anunțat că la finele celor opt zile de Pesah situația se va schimba, după un Stalingrad al coronavirusului. Sper doar ca domnul premier să aibă surse ceva mai bune decât rabinul Lizman.