Jurnal de pandemie: Helsinki, 18 aprilie

Ca în fiecare dimineață de trei săptămâni, cum mă trezesc, deschid pagina cu statisticile despre evoluția pandemiei de Covid-19 și mă apuc de contabilitate funerară. Dimineața verific situația din SUA, după-amiaza mă uit la cea din Finlanda, România și Suedia.

Criza financiară din 2008-2011 și dorința de a nu pierde economiile familiei, mi-au deșteptat, temporar, gena de investitor financiar. Cred că gena aia era adormită pentru binele meu și al societății, cariera mea de investitor încheindu-se rapid și fără mare succes.

Acum s-a trezit în mine instinctul de epidemiolog. Undeva la jumătatea lui ianuarie am început să urmăresc statisticile despre Covid-19. La sfârșitul lunii, calculele arătau deja că avem de-a face cu ceva mult mai rău decât o gripă de sezon.

Când primul caz, adus de un turist chinez, a fost depistat în Finlanda, am încercat să trezesc și interesul altora în legătură cu noul virus, abordând pe cine și pe unde apucam. Aici e un exemplu din 2 februarie. Nu am convins prea multă lume. Singura discuție mai animată am avut-o la un prânz cu colegii de serviciu. Subiectul discutat a fost dacă e un gest rasist ca în mijloacele de transport în comun să te ferești de cineva cu trăsături asiatice. La vremea respectivă părerile au fost împărțite.

Spre suprinderea mea, m-a luat în serios cineva care nu ia în serios aproape nimic din ceea ce zic: soția mea. E microbiolog, specializată în bacterii. Pentru ea, bacteriile sunt cât de cât OK. Virusurile o sperie mult mai tare, fiind mult mai greu de controlat și tratat.

Am prieteni care îmi spun că ar trebui să las epidemiologia pe seama experților. Sincer să fiu, aș vrea. Înaintea exploziei epidemiei de Covid-19 aș fi putut poza drept stereotipul cu tente autiste al inginerului softist: relativ asocial, intrînd rareori pe rețelele sociale sau chiar pe email, gata să spun exact ceea ce gândesc, chiar și atunci când contextul social ar impune contrariul. Acum sunt activ, în același timp, pe Twitter, Whatsap și Facebook, gata să spun exact ceea ce gândesc, chiar și atunci când contextul social ar impune contrariul.

Experții, aici în Finlanda, sunt cei de la Institutul Național de Sănătate și Bunăstare (THL). Reacția împotriva epidemiei Covid-19 e coordonată de Departamentul de Securitate a Sănătății din THL. E posibil ca rezervele mele față de THL să fie generate de „educația” primită în vremea comunismului (aveam 15 ani în decembrie 1989), când îți intra în sânge ideea că nu poți avea încredere în nimic din ce publică autoritățile. De asemenea, este posibil ca ele să fie cauzate de explicațiile confuze ale THL în legătură cu strategia de combatere a epidemiei.

La începutul lui martie, cînd numărul de cazuri confirmate era încă mic, THL a pus în carantină 130 de copii și de cadre didactice de la o școală din Helsinki, după ce aceștia au avut contact cu unul dintre elevi, confirmat pozitiv cu Covid-19. Membrii familiilor celor 130, însă, au fost lăsați să-și desfășoare în continuare activitățile zilnice, fără a fi măcar supuși testării.

La momentul respectiv, dovezile privind transmisia asimptomatică (înainte de instalarea simptomelor) nu era încă confirmată, deși, existau deja indicii că ar fi posibilă. În lipsa unor dovezi concludente, în locul unei tactici prudente, care să ia în considerare posibilitatea cea mai rea, THL a preferat să-și bazeze în totalitate reacția pe ipoteza că transmisia nu se poate întâmplă în absența simptomelor (între timp, transmisia asimptomatică a fost confirmată).

Pe 12 martie, unul dintre chirurgii de la Spitalul Universitar din Helsinki (HUS), întors la serviciu imediat după o vacanță la schi în Tirol, a fost testat pozitiv pentru Covid-19. Chirurgul a fost trimis în carantină, împreună cu alți 30 de lucrători din spital (15 medici și 13 asistente) cu care a fost în contact. După un asemenea incident și după deliberări, decizii și răzgândiri, THL și HUS au decis că nu e nevoie să pună în carantină sau să testeze personalul medical sosit din străinătate.

Mai recent, după ce guvernul a impus starea de urgență, directorul Departamentului de Securitate a Sănătății a declarat într-un interviu că nu înțelege recomandările Organizației Mondiale a Sănătății de a extinde cît de mult posibil testarea suspecților de Covid-19. Unul dintre argumentele directorului era că epidemia e deja mult prea răspândită și testarea celor care nu au nevoie de tratament nu mai are niciun rost. Să recapitulăm: atunci când numărul de cazuri e mic, nu e nevoie de teste, iar când e prea mare, e prea târziu. Parcă am mai auzit undeva de strategia asta.

Conform celui mai mare ziar finlandez, Helsingin Sanomat, de mesajele confuze se pare că s-au plâns și unii lideri ai partidelor parlamentare, după o întâlnire cu THL și Ministerul Sănătății: „Săptămâna trecută, mesajul [de la THL și Minister] era că nu e nevoie de măsuri mai drastice. Azi, mesajul a fost că Helsinki și regiunea Uusimaa, din jurul Helsinkiului, sunt în stare proastă și că sunt necesare acțiuni mult mai hotărâte.” Le înțeleg frustrarea.

În ciuda sfaturilor mai puțin coerente, prim-ministrul Sanna Marin a propus declararea stării de urgență, care a fost aprobată de Parlament pe 16 martie. E prima oară după cel de Al Doilea Război Mondial când în Finlanda intră în vigoare starea de urgență. În susținerea propunerii, Marin a declarat că preferă ca răspunsul guvernului să fie considerat exagerat, mai degrabă decât insuficient. Pare să înțeleagă gravitatea situației.

Societatea și guvernul lucrează în Finlanda mai mult pe bază de consens decât pe baze ideologice. Guvernul actual, de exemplu, e susținut de o majoritate formată din cinci partide. Un mod de operare consensual are avantaje în vremuri normale, deciziile și schimbările majore fiind cântărite bine înainte de a fi aprobate și puse în practică. În situația actuală se văd, îsnă, și dezavantajele unei asemenea abordări. Consultările guvernului cu partidele și președintele Niinistö pe tema stării de urgență au durat cinci zile, o perioadă foarte lungă atunci când vine vorba de o epidemie cu răspândire rapidă.

Deși a fost declarată starea de urgență, stațiunile de schi din nordul țării au rămas deschise, planul inițial fiind de a le închide pe 29 martie. După declararea stării de urgență, în pofida recomandărilor guvernului, numărul de rezervări pentru stațiuni a crescut brusc, o mulțime de finlandezi din Uusimaa, cea mai afectată de epidemie, făcându-și planuri de călătorie. În fața aceste creșteri masive, stațiunile de schi au decis să închidă pârtiile cu o săptămână în avans.

Poate vă întrebați cum de guvernul nu a închis stațiunile de schi odată ce a fost declarată starea de urgență. În afara stării de război, în Finlanda, guvernul nu are puterea de a opri activitățile comerciale, ceea ce duce, în momentul de față, la situații absurde.

Barurile și cafenelele, de exemplu sunt încă deschise. Deși ordonanța guvernului prevede că adunările cu mai mult de zece oameni sunt interzise în perioada stării de urgență, ieșitul la o bere nu e considerat o adunare organizată așa că poliția nu poate interveni, indiferent de cât de mult persoane se adună. Ca să înțelegeți absurdul situației, vă mai spun că doi proprietari de baruri din Oulu, un oraș din nordul țării, au creat o antireclamă în care îndeamnă lumea să nu vină la bar și explică de ce nu pot închide stabilimentele din proprie inițiativă: dacă ar face-o, nu ar mai fi eligibili pentru posibile plăți de la companiile de asigurări, ceea ce i-ar pune într-o situație financiară foarte dificilă.

După-amiaza, în jur de ora 15:00, verific statisticile actualizate de THL. Începând cu 20 martie actualizările de la THL s-au îmbunătățit semnificativ. Sunt actualizate zilnic nu numai numărul de cazuri, dar și numărul de teste efectuate, numărul de pacienți internați și cei aflați la terapie intensivă. Pentru moment, situația din Finlanda nu e printre cele mai rele, dar nu e nici prea grozavă: 880 de persoane cu test positive, 3 decedați, peste 12000 de teste efectuate, 82 de pacienți internați, dintre care 22 la terapie intensivă.

După Finlanda, de obicei mă uit ce se întâmplă în Suedia. Asta pentru că politicile finlandeze sunt de multe ori copiate după cele ale guvernului suedez. Dacă aflu ce se întâmplă în Suedia, unde situația este „în avans” față de Finlanda, am șanse să ghicesc cu câteva zile în înainte ce va fi în Helsinki.

În final mă apuc de contabilitatea cazurilor din România, unde situația evoluează cu o viteză mult mai mare, din păcate. Ca de fiecare dată când ajung la România, îmi aduc aminte că părinții mei sunt acolo. De când a început epidemia, vorbesc cu ei aproape în fiecare zi. Ultima dată când am vorbit cu ei, tata plănuia să meargă la magazin să cumpere pește pentru Florii. I-am zis să cumpere îndeajuns din toate pentru o săptămână și jumătate sau două, ca să nu iasă des din casă. Sper să mă fi ascultat. Îngrijorarea lasă loc pentru câteva moment unei rămășițe de normalitate: oare ce pește o fi cumpărat?