Jurnal de pandemie: Hong Kong, 22 martie

Distanțări și apropieri sociale

Cum vi s-a părut prima săptămână de ‘distanțare socială’ cu lucru și școală de acasă? Nu vă pierdeți suflul, în Hong Kong avem opt săptămâni de când facem asta și distracția de abia începe. E un maraton, nu un sprint.

Noi ne-am obișnuit să trăim aici cu apropieri și distanțări sociale de mai bine zece luni. Măștile de gaze din timpul protestelor pro-democrație au fost înlocuite cu măști chirurgicale. Restaurantele, hotelurile și magazinele care au rămas ușor-ușor fără clienți de când bulevardele scăldate în lumini de neon au devenit câmp de bătaie între studenți și polițiști au început să se închidă. Doi din șapte hongkonghezi trăiau cu PTSD-ul la ușă încă dinainte ca orașul Wuhan să devină faimos. Nimeni nu vrea să-și imagineze cum arată cifrele astea după ultimele două luni.

După două luni de readaptare la o lume nouă, cel mai mult îmi lipsește să merg în campus și să interacționez cu studenții și colegii. Un prieten îmi spunea că și-a dat seama și cât de importante sunt cele 45 de minute pe care le face cu metroul până în birou. E timpul lui off în care poate face orice vrea el. Desigur, am putea avea timpul ăsta și acasă, dar e mult mai greu atunci când liniile dintre ce e muncă și ce e timp personal nu mai sunt evidente.

Eu mă găsesc de multe ori vinovat atunci când stau o oră pe YouTube și nu îmi fac de lucru. Mai toate chestiile care-mi păreau fun când am început să predau de acasă sunt acum banale. Pe Zoom e de ajuns să-mi pun un sacou, dar rămân în pantaloni scurți, bine ascunși sub birou.

Mă trezesc cu cinci minute înainte de ședințele de departament desfășurate tot pe Zoom, stau pe ‘mute’ și îmi fac de lucru prin casă dacă nu mă strigă vreun coleg. Am comandat tot ce se putea mânca de pe Food Panda, Uber Eats și Deliveroo. Am mai pus vreo două kilograme și pare că n-o să mă opresc prea curând. Mi-am transformat balconul în birt, vinerea și sâmbăta seara, unde mai stau la o bere cu doi-trei prieteni. O formă clasică de escapism și în timpuri ‘normale’, dar mai ales acum.

Cei mai mulți dintre noi stăm voluntar acasă încă de la sfârșitul lui ianuarie. Carantina a fost impusă doar pentru cei care au venit din China și, mai nou, pentru studenții și rezidenții care se întorc din Europa și alte locuri cu multe cazuri. Școlile și universitățile au fost închise, toate instituțiile guvernamentale și-au trimis angajații să lucreze de acasă. Ies de două-trei ori pe săptămână afară pentru aprovizionare, dar fac asta tot mai rar în ultima vreme.

După ce au avut aproape 300 de morți în timpul epidemiei SARS din 2003, hongkongezii au început să ia în serios igiena în spațiile publice. Și înainte de apariția virusului în Wuhan, butoanele lifturilor, orice mâner sau clanță erau dezinfectate la fiecare două ore. Nu am văzut oameni panicați, dar toată lumea este foarte precaută. Mai întâi, au dispărut măștile din farmacii, apoi, dezinfectantele și în cele din urmă și hârtia igienică. Au reapărut acum vreo trei săptămâni și acum nu se mai îngrămădește cineva să le cumpere.

Experiența SARS și neîncrederea în guvern îi fac pe oameni să aibă singuri grijă de ei. Au făcut un site în care sunt adunate toate informațiile despre cei diagnosticați, pentru ca oamenii să se ferească de zonele prin care aceștia au trecut.

Poate că aici ne asemănăm cel mai mult cu ei.  Și unii, și alții știm că suntem pe cont propriu în relația cu guvernul și asta ne responsabilizează. Ne și separă multe lucruri. Orașul are unii dintre cei mai buni epidemiologi din lume, multe centre de cercetare cu finanțări solide și o cultură în care oamenii au mai multă grijă de semeni. E orașul în care banii, perseverența și eficiența localnicilor, colectivismul și confucianismul și-au dat întâlnire.

Deși WHO insistă că măștile nu sunt eficiente, localnicii n-au niciun chef să asculte recomandările unor birocrați care nu le-au câștigat vreodată încrederea. La o oră de zbor de Hong Kong, Taiwanul pare să gestioneze cel mai bine criza și nici măcar nu sunt parte din WHO.

Asiaticii, luați de-a valma, nu poartă măști pentru a se proteja pe ei de virus. Nu. Le poartă pentru a nu-și arunca picăturile pe cei din jur atunci când tușesc sau strănută. Eu port mască de când Beijingul a admis transmiterea virusului de la om la om și azi n-aș mai ieși din casă fără ea. Mi-am rătăcit-o acum câteva săptămâni când am plecat de la un restaurant. Rușinea de a merge pe stradă fără mască sub privirile localnicilor e greu de îndurat.

Astăzi avem 273 de cazuri, aproape dublu față de acum zece zile. Probabil că infecțiile de import vor duce la și mai multe restricții, la și mai multe distanțări. Universitățile discută de prelungirea e-learningului din septembrie încolo. Poate că o să ne salvăm de virus, dar PTSD-ul ne va bântui pentru ceva vreme.

Hong Kong, 22 martie

Faye Wong - Dream Person din Chunking Express al lui Wong Ka-Wai, 1994.