Jurnal de pandemie: Hong Kong, 9 aprilie

Asiaticii care poartă măști sunt văzuți de cei din țările vestice ca niște ciudați fugiți de la birou și aflați într-o misiune secretă de răspândire a coronavirusului în lume. Lucrurile încep să se schimbe și unele guverne europene impun mai nou purtarea măștilor. Dar schimbarea asta de perspectivă se întâmplă doar de curând.

Au fost destule cazuri de oameni bătuți pentru „vina” de a purta măști sau chiar pentru „vina” de a se fi născut pe alt continent. Unii cred că masca e semn sigur că cel ce o poartă e infectat, însă, cei mai mulți pun acest obicei pe seama unei culturi diferite.

Stereotipurilor auzite de-a lungul timpului cum că „asiaticii muncesc până cad din picioare” sau „asiaticii sunt niște roboței fără viață socială” le-a fost adăugat unul nou: „normal că ei, în Asia, poarta măști, le-au purtat dintotdeauna”. Percepția că asiaticii poartă măști pentru că „așa e cultura lor” e la fel de corectă ca și cea că olandezii merg pe bicicletă pentru că așa s-au născut.

Hongkongezii nu au purtat măști chirurgicale până la epidemia SARS din 2003. Nu s-au apucat să le poarte pentru că le-a lăsat Confucius scris cu limbă de moarte. Și nici pentru că au un spirit de turmă. Nu. Au învățat să se protejeze după ce 40% din numărul mondial de decese cauzate de acel coronavirus s-a înregistrat la ei acasă. Anul acesta, în februarie și în prima jumătate a lunii martie, 9 din 10 localnici purtau măști pe stradă.

Cei care au acceptat cu greu să li se alăture au fost străinii care lucrează și locuiesc în Hong Kong. Unii dintre amicii mei europeni arată spre recomandarea OMS, spre poluarea creată zilnic de milioane de măști de unică folosință sau spre un nas prea mare, incompatibil cu croiul măștilor.

Au fost și străini care au rezolvat problema ceva mai ușor: și-au luat copiii și bonele și s-au retras în Anglia, Franța, Canada sau Australia până la scăderea cazurilor. Puteți ghici ce s-a întâmplat în ultimele trei săptămâni. Expații care au fugit din Hong Kong de teamă să nu ia virusul au împachetat și au fugit în țările lor mult mai grav lovite de pandemie. Odată întorși în Hong Kong, și-au dat seama cât de protejați sunt aici și au început să poarte măști. Alții au făcut-o la insistențele localnicilor care ceartă din priviri pe oricine nu poartă măști.

Cei care care au prins SARS în teritoriu povestesc că după ce epidemia a fost eradicată, în vara lui 2003, guvernului i-a fost greu să-i convingă pe oameni să-și mai dea jos măștile chirurgicale. E reacția firească în urma unui eveniment traumatic.

Astăzi, statele și teritoriile din Asia care le poartă – Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, Japonia – au un număr mai mic de infecții la numărul total de locuitori comparativ cu țările care nu poartă măști. Asta nu înseamnă că măștile funcționează, dar pentru omul de rând care a trecut prin SARS, lucrul ăsta contează prea puțin.

Când ieșim din casă cu măști (acolo unde se mai găsesc), de fapt, le spunem celor din jurul nostru că ne pasă de ei. Chiar daca nu funcționează, facem tot ce ne stă în putință pentru a bloca picăturile ieșite din strănut sau tuse.

Un profesor în economie comportamentală compară folosirea măștilor cu îmbrăcarea unei uniforme. Iar uniforma ne obligă să ne ridicăm la nivelul ei prin comportament și grijă față de noi și de cei din jur.

Poate că cei care locuiesc în marile economii ale lumii ar trebui să accepte că libertățile individuale de care se bucură lasă loc și pentru cei care poartă măști. Poate că ar trebui să accepte că au de învățat chiar și de la fostele colonii. Au făcut-o deja cei care au fugit în Londra ca să scape de virus și s-au întors val-vârtej în Hong Kong atunci când Boris & co. au lansat ideea imunității de grup în Regatul Unit.

Leslie Cheung a murit pe 1 Aprilie 2003, în timpul epidemiei SARS, din cauza depresiei: