Jurnal de pandemie: Londra, 20 aprilie

Dacă e să mă plâng că ne este greu să stăm într-un apartament fără balcon, cinci persoane, ar fi de prisos, pentru că mi-e mereu gândul la vecinele mele care au câte patru odrasle și nu trei, și de vârste mult mai mici decât ale mele. Nu știu prin ce minune se pare că ele rezistă. Ba mai mult de atât, se tot scuză de gălăgia care o fac micuții lor sau de plânsetele care se mai aud. Știți ce? Nu mă derajează deloc, pentru că de fiecare dată mă gândesc că, slava Domnului, nu eu trebuie să îi legăn. Mi-am legănat suficient zilele și nopțile, tinerețile și răbdarea. Așa că totul devine mult mai ușor de suportat atunci când compari.

Mai am momente când mă plictisesc, asta până aud următoarea sirenă de pe autostradă și îmi imaginez medicii care depun efort acolo, în ambulanță, și bolnavul care poate că nu mai știe dacă e între viață și moarte ori de rudele acestuia care au rămas acasă să spere. Și atunci nici plictiseala nu îmi pare grea de suportat. Intru pe net să văd câți infectați avem în Brent, cartierul nostru din Nord-Vestul Londrei: 1 055 cazuri dintr-un total de 392 140. Parcă nu e așa de grav, îmi zic, dar cifrele, totuși, mă sperie. Mai ales că, două zile la rând, ambulanța a tot venit la scara blocului nostru.

Recunosc că mă mai plâng de numărul interminabil de tăvi pe care le coc pentru familia mea: cartofi pentru cartofarul cel mic, carne porție triplă pentru adolescentul care face mușchi (acasă, evident, de când nu poate merge la sală) de dorit de șase ori pe zi, și mâncare vegetariană pentru adolescenta care zice mereu că are burtă și s-a îngrășat. Mă uit chiorâș și îmi amintesc adolescența mea. Conchid că peste ani va înțelege cât de nerecunoscătoare cerului îi este acum. Ei, dar toate am trecut prin asta. Este și rândul ei. Degeaba aș zice ceva că, deh, ce știu părinții?

Și, da, să nu uit de sărmanul soț care se mulțumește cu „dă-mi ce n-au vrut să  mânânce astăzi copiii”, dar fă-mi, te rog, și o salată. Și uite așa gust din una, din alta, din a treia și mă mir că am ajuns să intru pe Google, să șterg din căsuța de căutare „sos beshamel” și să caut  cât ar costa „shape wear for woman”. Mai pe românește: chiloți elastici până-n gât ca să îți ascundă „efectele secundare” ale pandemiei. 10 lire. Hai că punem în coș că să fie pentru când vom ieși din nou în libertate. Și iarăși mi se taie cheful să mă plâng – omul nu de greutăți se îngrașă.

Singura chestie de care nu mă plâng, dar ar trebui să o facă cei din jur, este starea de irascibilitate care mă cuprinde tot mai des, mai ales de când s-a trecut la temele on-line cu copiii: unul nu are conexiune bună, altul e iritat că le dau prea mult să învețe singuri, iar al treilea, cel mai comod dintre toți, tot caută scuze să nu refacă fișa pe care a scris și strâmb, și greșit, spunând că, pe viitor, scrisul de mână va dispărea și că îl pun acum să facă lucruri total inutile. Cum de nu pot pricepe că ei sunt altă generație? Ce e cu această metodă veche și demodată pe care i-o cer? Nici măcar cifrele 7 și 9 nu se scriu în Anglia cum o făceam noi la școală noastră din Antichitate. Șaptele, fără bețișor la mijloc, iar nouăle, fără codiță jos. Și se scriu de jos în sus și nu invers.

Aici clachez. Înțeleg cât de mult subestimez răbdarea cadrelor didactice și mi-am promis cu prima ocazie să i-o și zic învățătorului celui mic, simpaticului profesor Mr Antonio, care după o zi de stat cu copiii iese în fața școlii râzând și plin de voie bună. Oare ce le dau de băut la lunchtime, mă întreb?

Ne-am umplut timpul cu tot ce se putea și de lucruri de care n-am avut mereu timp: puzzle de 1 000 de piese, cubul Rubik, desene în cartea de colorat pentru adulți, curățat bijuteriile, ordonat dulapurile, făcut inventarul hainelor, al papucilor și, incredibil, dar adevărat, al șosetelor.

Am inventariat mapele din calculator, mailurile de pe gmail și am ordonat cărțile descărcate în PDF. Am dat de atâtea poze și texte vechi și uitate încât m-am bucurat ca un copil descoperindu-le.

Am introdus o metodă nouă de dezinfectare a produselor: scufundate direct în cada cu spumă. Unele s-au dovedit a nu fi etanșate bine și, astfel, am mai nimerit și produse cu iz de săpun, dar, mă rog, ca la pandemie, vom ști data viitoare să verificăm pungile mai bine.

Am gătit mâncăruri noi cu aluaturi dospite și foietaje, musacale și covrigi de Cluj, plăcinte moldovenești și sushi de la mama lor, pizza italiană și salată rusească cu seliodkă. Ne-am plictisit și de astea. Simt că mă irită și bucătăria. Plec și de acolo.

Merg în living să continui cu puzzle-ul. Acolo se ține ședință online la compania unde lucrează soțul meu. Îi cunosc deja după voce pe toți colegii lui de servici. Se comunică în mai multe limbi. Zilnic au loc ședințe interminabile în timpul cărora îi mai aduc câte un ceai sau câte o cafea, strecurându-mă pe după birou ca să nu apar în cadru și arătându-i și limba așa, ca să îl pufnească râsul în plină ședință și să nu priceapă nimeni de ce râde. Încerc să îl detensionez. Situația în toate companiile devine critică. Strategii, opinii, date, cifre. Ore în șir.

Plec și de acolo. În bucătărie nu mai vreau să intru. Mă ia cu amețeală când vâd iar castroane și vase murdare. Începe să mă irite totul – vocile copiilor, subiectele discuțiilor, legănatul scaunului la masă, până și sunetul furculiței care atinge farfuria. Răspund acru la glumele pe seama mea, de care toți părinții de adolescenți sunt sigură că nu scapă și încerc să mă retrag în dormitor. Îi aud și prin ușă. Îmi pun dopuri în urechi. Dau să citesc. Hesse – prea complicat pentru stare mea, Cărtărescu – prea lung, Isac Babel – prea în rusă, Esinencu (carte adusă de mama de la Chișinău, scrisă în 1977, cu grafie chirilică) – prea... chirilică. Încerc poezie – prea scurtă. Astăzi nu a fost să fie.

Hai să scriu ceva, atunci, mi-am zis. Îmi deschid paginile cu ideile creionate și lăsate pentru când voi avea timp să le desfășor. Mai am nevoie de câteva texte pentru primul meu manuscris de versuri și nicidecum nu am avut timp să le conturez. Uite că acum am timp berechet.

Încep să leg idei. Se deschide ușa: „Mam, unde este șamponul nou de la magazin?”. La nici trei minute, iar: „Pot să nu mânănc azi orez da să îmi faci omletă?”, „Da tigaia e curată?”, „Ai trimis tema mea scanată profesorului?”, „Vezi că trebuia achitat ceva online la școală și nu am făcut-o!”, „Maaam! Adu-mi, te rog, hârtie igienică, că nu mai este” etc. Mai trec trei minute – liniște. Încă zece – liniște. Prea liniște. Ăsta chiar e semn rău. Trebuie să merg să văd ce fac. Normal – nu au mâncat orezul cu pește pentru că au dat de chipsurile ascunse. Misterul liniștii dubioase a și fost dezlegat.

Revin la laptop. Unde rămăsesem cu scrisul???

Înțeleg că nici acest leac nu funcționează ca altădată. Și îmi mai amintesc de vorbele asistentei de zbor de la ultimă călătorie spre Cluj: „În cazul puțin probabil al depresurizării cabinei, vă rugăm să vă așezați masca pe față, mai întâi dumneavoastră și apoi copilului”. Parafrazând: dacă vrei să îi ajuți pe cei de lângă tine, mai întâi ajută-te pe tine însuți.

Ies din dormitor și fac o declarație oficială – voi ieși afară!!!  „Mama, du-te și plimbă-te și nu te grăbi spre casă că ne descurcăm noi”, aprobă fericiți cu toții.

Și iată-mă echipată corespunzător. Un soi de prototip nou de ninja blond, cu șapcă, mască și cu manuși de cauciuc. Mi-am pus și un ceas la mână, să știu cât e ora, pentru că intenționat am lăsat telefonul acasă. Abonatul și-a luat lumea în cap și nu vrea să știe nimic și despre nimeni cât timp e la plimbare. Am redescoperit fixativul și rujul (chiar dacă am murdărit masca cu el mai mult), dar simțeam nevoia. Și am mai vrut mult de tot să îmi pun pantofi cu un pic de toc, dar era să fie prea din cale afară, mergeam doar în parc, așa că m-am lipsit de acest element glamouros. Tot mai bine e după 40 să îți pui un papuc ortopedic. Zis și făcut.

Evadez. Mă opresc locului și observ momentul despărțirii între iubita care a venit cu mașina până la blocul iubitului ei și îi transmite prin geamul lateral o oală cu supă. Li se alungesc codițele ochilor pe lângă mască, semn că și-au zâmbit, iar el, radios, înaintează cu castronul spre bloc. E și asta un fel de dragoste. O formă nouă sau, mai degrabă, una veche uitată. Îmi amintesc pasaje din Ion și Moromeții cu femeile care mergeau pe deal și le aduceau mâncare soților. Tot aia e. Doar că în variantă modern se cheamă „delivery”.

Pornesc spre parc. În fața mea, un domn care se uită mereu în telefon. În spate, o thailandeză. Păstrăm distanța regulamentară. Vreo 5-6 metri. Omul se oprește, butonând ceva îngândurat. Mă opresc și eu. Se oprește și thailandeza. Și uite așa până la prima intersecție. Deja ne apucă râsul. Cei de pe contrasens au preferat să treacă pe carosabil, doar să nu ne apropiem prea mult. „Ne ferim unii de alții ca de râie”, m-am gândit eu. Neplăcut sentiment, dar necesar.

În cale îmi iese o doamnă cu un cățel. Ooo, ăștia cu câinii m-au impresionat mereu. Nu știu ce e frigul iarna la șase dimineața, ce înseamnă ploaie, ce e lenea sau lipsa de chef și, mai ales, nu știu ce e aia greață când ridică de jos masa caldă și urât mirositoare lăsată de patrupedul lor și le duc în pungulițe până la primul coș. Probabil că nici nu știu nici ce e aia carantină. Nasol, ce să zic.

Ajung în parc și mă ascund în desișul plin de urzici și leurdă. Mai că mi-aș lua un braț acasă, de-o salată, dar știu că voi părea o ciudată. Mă mulțumesc să stau pe malul pârâiașului din parc, departe de sunete umane. Rămână aici să ascult păsările. Încerc să miros florile prin mască. Ciudat sentiment. Noroc de izul de leurdă care străpunge masca. Zâmbesc și eu. Miros de verdeață!!! Inspir, expir, inspir, expir, inspir, expir. În sfârșit, liniște!

Mă uit la ceas: a trecut doar o oră. Cum? Apoi îmi dau seama că nici săgețile ceasului de mână nu le-am mutat la ora de vară. Acum, oricum nu mai contează, noțiunea timpului s-a schimbat și ea.

Observ că vine spre mine plutind timid o rățușcă. Doar una. Unde e stolul, ca de obicei? Până și rațele păstrează distanța regulamentară, îmi zic. Mi-am imaginat cum este să treci prin toată această perioadă de unul singur și mi sa făcut dor de nebunia din casa mea.