Jurnal de pandemie: Mexico City, 10-20 aprilie

Pe 16 aprilie, Ministrul adjunct al Sănătății, un fel de purtător de cuvânt pe tema COVID-19 în Mexic, care ține câte o conferință de presă în fiecare seară pentru a ne comunica statisticile infectaților și ale deceselor, și care, de altfel, s-a și transformat într-un fel de Făt-Frumos al mexicanelor, a anunțat că am intrat în faza 3, de contagiere accelerată. Astfel, carantina se prelungește până pe 30 mai, după ce data limită fusese stabilită inițial pentru 30 aprilie. O lună în plus, doar așa, dintr-un condei. O fi din același condei din care ies și statisticele morților și a celor infectați, când Mexic a făcut până acuma 0,2 teste la mia de locuitori, fiind pe ultimul loc printre cele 35 de țări ale OCDE. Cu alte cuvinte, între noi fie vorba, cifrele oficiale sunt la fel ca tonele de grâu la hectar de pe vremea lui Ceaușescu, însă pe dos.

Simt un iminent atac de anxietate, așa că mai bine îi întreb pe beneficiarii zacuștelor cum li s-a părut. Bilanțul e ușor eclectic: unii au pus zacusca de ardei ca sos la un pește la cuptor; altul a amestecat sfecla roșie cu brânză de capră și cu felii de castraveți murați; altul a uns sfecla roșie pe pâine și a mâncat-o ca pe o tartină, iar la salata de vinete i-a pus ceapă, însă prăjită. Dar combinația mea favorită este cea cu zacusca de vinete pusă la mâncărica de fasole. Îmi zice o prietenă din România: „sunt inventivi, deh...” Și că, da, le-am dat instrucții pentru servit și prezentare cam ca la „Gospodina”, pe vremuri...

Și uite așa, îmi aduc aminte de întâmplări plăcute trăite în blestemata asta de carantină, cum e și scrisul acestui Jurnal pentru Savantgarde: am reluat legătura cu mulți prieteni pe care nu i-am văzut de ani de zile și cu care abia schimbam câte-o vorbă din când în când. Acum, însă, schimbăm știri sau glume aproape în fiecare zi. O prietenă tare dragă îmi trimite in fiecare zi câte o fotografie cu una dintre broscuțele țestoase din colecția ei, cu povestea aferentă, iar eu îi trimit, la schimb, câte o fotografie cu somnul sisific al pisicii mele.

Tot răul spre bine: e tare plăcut și reconfortant, în mijlocul acestei nebunii, să știi de prietenii de o viață, să mai schimbi o bârfă ca pe vremuri, să le povestesc despre situații aproape ireale de pe aici și să văd dacă înțeleg sau nu ce le povestesc, ca să ne luăm la întrecere cine trăiește experiențele cele mai suprarealiste. Dar să știți că eu câștig detașat, putem pune rămășag oricând.

Acum câteva zile, îi spuneam unui prieten de aici că nici Eugen Ionesco, Buñuel și Kafka laolaltă n-ar fi putut imagina scene cotidiene precum cele din Mexic. O pildă: Ministrul Sănătății, Ministrul adjunct (Făt-Frumosul statisticilor) și vreo șase vajnici subalterni din echipa lor au fost surprinși de ziariști mâncând sandvișuri și bând cafea la un comerciant ambulant, pe caldarâm, la câteva străzi de Minister, în centrul orașului. Bineînțeles, fără măști, și fără distanțiere socială, chicotind în plină stradă și mâncând cu mâna.

M-am frecat la ochi, am revăzut clipul de câteva ori și, pentru sănătatea mea mintală, am declarat cu mâna pe inimă: e fake news, frate! Ceva mai târziu, Făt-Frumos, care cică are grijă de noi și conduce toată strategia națională pentru combaterea COVID-19, dă o declarație, indignat foc, că a fost victima unor „paparazzi” care nu l-au lăsat să-și savureze liniștit gustarea cu colegii. Cică ieșiseră doar pentru un sandviș, rupți fiind de foame și de munca prea multă. Cum spuneam, Ionesco, Buñuel și Kafka sunt mici copii. Nu știu, însă, dacă nu e și mai absurd&suprarealist comentariul unei colege care m-a certat pe Twitter că nu înțeleg că ei, săracii, robotesc de zor pentru noi și au ieșit puțin la aer...

Așa că am decis să mă las de dezbateri pe rețelele de socializare. Vă sună familiar?

De altfel, nici măcar nu e carantină. Noul Newspeak oficial a găsit un termen șmecher: „Zi de distanțare sănătoasă” (Jornada de sana distancia), nu carantină. Această „zi”, care durează de mai bine de o lună, vine cu recomandări, dar nu și cu amenzi sau vreo altă sancțiune directă. Nu există nici un fel de lege a zădărnicirii bolilor, fiecare face cum îl taie capul. Acum vreo două zile, centrul orașului, partea cea mai aglomerată și mai efervescentă a urbei, plină de tarabe și magazine, avea activitate normală, după cum au reportat înregistrările de video ale serviciilor C5 de supraveghere a securității cetățenilor, adică, mai pe românește, Big Brother. A trebuit să iasă din nou Făt-Frumos pentru a avertiza că lumea s-a relaxat prea mult și că asta o să ne coste scump.

Deși trăiesc aici de 18 ani, încă e o lume ireală pentru mine. Limba de lemn a autorităților nu folosește termenul de „carantină” sau „contingență”, ci declară o „Zi de distanțiere sănătoasă”. Se vorbește, însă, de stare de urgență. În plus, se raportează cifre false, pentru „a nu alarma” populația, așa că gândul mă duce la regimurile autoritare unde adevărul e monopolul exclusiv al puterii. În mesajele oficiale se face apel la înțelegerea oamenilor și se fac recomandări cu blândețea unei bunici de la Medeleni. Asta, în schimb, îmi dă impresia că sunt într-un uriaș Montessori falimentat.

Partea dureroasă e că se înmulțesc agresiunile față de infirmiere, asistente medicale și medici, când lumea îi vede cu uniforme pe stradă: sunt storpiți cu alcool, cu clor și chiar cu cafea fierbinte. O mulțime turbată a vrut să ardă un spital nou care se amenaja pentru bolnavi de COVID-19. În altă parte, oamenii au aruncat cu pietre într-o mașină a Salvării care venise să ducă la spital un bolnav de COVID-19. Într-un spital, pacienții au amenințat că dacă vor fi internați bolnavi de COVID-19, vor da foc clădirii. Noaptea minții.

În cele din urmă, în conferința de presă zilnică a Ministrului adjunct al Sănătății  (da, Făt-Frumosul statisticilor) a apărut și directoarea generală al Colegiului Infirmierelor și Asistentelor Medicale pentru a implora, cu lacrimi în ochi, ca lumea să nu mai atace personalul medical, pentru că ei vor fi cei care îi vor îngriji dacă se îmbolnăvesc...

Eu insist: nici Ionesco, Buñuel și Kafka laolaltă n-ar putea scrie un scenariu atât de savuros. Mai bine mă concentrez la făcut cozonacul, mielul și ouăle roșii, pentru că, deși nu aveam de gând, prietenii mi-au trimis atâtea fotografii, că mi s-a făcut poftă. Trebuie să fie și cozonac și în Mexico City de Paștele ortodox. Zic.