Jurnal de pandemie: Mexico City, 21 aprilie-11 mai

În ultimele zile, văd pe la știri că în multe țări au început măsurilor de relaxare, discuțiile despre cum se va întoarce lumea la lucru, la școală, la cumpărături, adică la viața normală, dacă așa ceva va mai putea să existe. Mă gândesc că poate că o fi un fel de „dezgheț” ca pe vremea lui Hrușciov, mai degrabă decât o întoarcere la normalitate, sau, cum îi zic în Spania, „o nouă normalitate”. Chiar o fi? Cu toate măsurile autoritare, de control a populației care s-au luat în atâtea țări? E o întreagă polemică.

Pe tărâmurile Lumii Noi, însă, încă nu am ajuns pe coama curbei, așa ne spune de vreo două săptămâni, Făt-Frumosul de la Ministerul Sănătății (și prințul mexicancelor și al statisticilor epidemiologice, cum vă povesteam în postarea anterioară). Adică, încă nu am ajuns la perioada cea mai critică, dar, cică, pe 30 mai, „s-ar putea” o să ieșim din carantină. Celpuțin asta e data oficială, până acum. Și cu toții știm că nu e adevărat, așa mai că îmi vine să fredonez: Tot ce-a fost în viața mea odată, voi lăsa uitării,

Între Paștele ortodox și majoratul lui fiu-meu, citesc cărți de bucate și, după aia, știri pe rețele de socializare. Sau invers, nici eu nu mai știu. Dar o știre faină pentru trioul meu suprarealist (Bunuel-Kafka-Ionesco) e că Făt-Frumosul de la Sănătate s-a transformat într-un superstar: au făcut păpuși tricotate cu el, în costum cu cravată și apucând de „gât” un coronavirus verde de spaimă (bunică-mea avea o cloșcă cu pui tricotată așa si umpluți toți cu vată). Și chiar au lansat o păpușă în stilul Funko colecționabilă. Bineînțeles, cu mască și cu un mini COVID-19, verde ca un marțian. Lucrurile nu s-au oprit aici: o casă editorială foarte importantă l-a invitat pe mai marele zilei să citească poezii  în cadrul unui recital online de poezie. Asta, ca să facă publicitate hashtagului „stai acasă și citește”.

Mi-ar plăcea mai mult să se ocupe de cifrele din ce în ce mai contestate de către jurnaliști, mexicani sau de aiurea, care insistă că modelul statistic pe care îl folosesc e greșit, că nu zice care este factorul de ponderare a modelului „santinelă”, că, de fapt, nu știm, nici măcar aproximativ, care este magnitudinea infecțiilor și a deceselor. Și, precum bine știm cei din științele comunicării: când lipsesc date concrete, încep zvonurile. Sau cum le spune mai nou: fake news.

Citesc știrile și simt multă anxietate, așa că decid că ar fi mai realist să mă apuc de meniul de Paște; diverși prieteni (chiar și din Canada) mi-au trimis atâtea fotografii de miel, cozonaci și ouă roșii că mi s-a făcut poftă, deși nu prea aveam chef să fac nimic. De când am plecat din țară, Paștele a fost un prilej de reconectare cu rădăcinile mele, dar și de a face cunoscute obiceiurile românești pe aici sau de a cunoaște alte obiceiuri.

Pe unde am trăit în lumea asta largă, am încercat să am întotdeauna miel, ouă roșii și pască sau cozonaci. În Mexico City, la 2 500 m altitudine, am avut probleme cu dospirea pâinii sau a cozonacilor. Dar anul ăsta au ieșit de Master Chef. Și mielul la cuptor, și ouăle roșii. Partea spaniolă a familiei tace mâlc pentru că îi place mielul la cuptor. Nu prea a reușit să învețe partea cu ciocnitul ouălor, așa că ne apucăm de ciocnit ouă eu și fiu-meu, și le câștig pe toate, pentru că feciorul nu prea are habar cum să ciocnească ouă ca să le și câștige. Partea spaniolă se uită chiorâș la întrecerea de ciocnit ouă, însă bagă la ghiozdan miel și vin, și chiar și cozonac, pe care îl botează cu vin ca să nu fie prea sec. Mâța s-a pricopsit cu diverse bucăți de miel și e în extaz.

I-am trimis un cozonac și unei prietene mexicane, aceeași care e admiratoarea zacuștei și a pâinii de casă. A rămas surprinsă, însă, după care mi-a scris că a încălzit o felie de cozonac în unt topit cu scorțișoară. Mda... Mai bine revin la lectura știrilor pe rețelele de socializare, pentru că nu știu, dintre toate, ce e mai suprarealist.

Și, dintr-o dată, se întâmplă! Așa, dintr-o dată, ficțiunea se amestecă cu realitatea: World War Z și toate filmele cu zombies, chiar și cele mai rele, de prin cluburile de video din anii 90, gen Noaptea cadavrelor vii (cât am mai râs cu filmul ăsta...). În Ecatepec, o metropolă de vreo două milioane de locuitori la nord de Mexico City, o mulțime turbată, care nu știa nimic de rudele internate în spitalul municipal de vreo cinci zile, a forțat intrarea în spital, a luat la bătaie medici și infirmieri și a ajuns, într-un final, la secția de patologie, unde erau ținute cadavrele. Și au început să deschidă pungile... Păi, își căutau oamenii rudele. Stau mărturie clipurile postate pe Facebook: cum îi găseau, plângeau și spuneau chiar că medicii i-au omorât, pentru că ultima oară ei îi văzuseră bine sănătoși. Așa că și-au luat morții acasă. Așa, infectați de Covid-19. Armata, poliția și jandarmeria, să fi fost vreo 300, au înconjurat spitalul pentru a preveni alte scenarii.

Alt sector administrativ din Mexico City, care a fost (și încă mai e) foarte afectat, e Iztapalapa, la fel, cam de vreo două milioane de locuitori. Săptămâna trecută, un fost student de al meu care locuiește acolo, la patru străzi de distanță de un spital municipal (public), ne-a trimis niște fotografii: cadavre în pungi negre, depozitate pe holurile exterioare ale spitalului, și un camion frigorific care venise să le încarce și care avea scris pe el mesajul: „Nu e foarte rău pe aici”. Rămâi mască, ce i-aș putea răspunde?

Pe 30 aprilie, în Mexic se sărbătorește Ziua Copilului. Iar pe 10 mai, Ziua Mamei, care e așa un fel de zi națională. Bineînțeles, Google Mobility Reports a registrat că lumea a fost să petreacă și să-și sărbătorească atât copiii, cât și mămicile. Lume buluc. Cifrele cu infecții le vom afla zilele astea.

Între timp, doi studenți din facultatea și din campusul meu au murit de COVID-19. Ne-au comunicat cei de la facultate. Tăcere. Și cred că, da, îmi țin sufletul în mână. Aici, durerea abia începe. În Mexic, de-abia începe.