Dacă săptămâna trecută a ieşit din tastatură un fel de flux de conștiință încărcat de nostalgie inspirațională, astăzi încerc să dau un spațiu restrâns amintirilor în încercarea de a creiona un mic tablou al realității de moment, dincolo de cifrele de pe toate ecranele.

E drept că mă ajută să rămân legată de prezent și degetul arătător al mâinii drepte, pe care am reușit să îl distrug pe jumătate chiar şi-așa neieșind din casă, așa că efortul fizic de a pune gândurile la un loc a fost mult superior celui de a le aduna. Şi el, la rândul lui, deloc neglijabil zilele astea.

Încep să scriu aceste rânduri după minutul de reculegere de astăzi la ora 12, când toate primăriile și toate piețele în Italia au ținut să salute, printr-un minut de reculegere, cele peste 12 000 de vieți decimate până acum de virus. Un ritual colectiv, o datorie simbolică pentru cei trecuți dincolo fără un minim salut de rămas bun, dar și o nevoie acută pentru psihicul colectiv greu încercat în aceste zile. Un fel de delimitare a ceea ce a fost de ceea ce urmează: de-o parte trauma, de partea cealaltă nevoia unui viitor, oricare ar fi el. Societăţile au nevoie de o idee colectivă de viitor mult mai mult decât fiecare dintre noi luaţi separat.

Înainte de a trece mai departe, e important de amintit că peste 60 de medici au murit până acum în Italia, în contextul epidemiei de COVID-19, o parte dintre ei veniți să dea o mâna de ajutor ca pensionari. „Cine nu o face, nu e medic”, a sunat, simplu, explicația unuia dintre ei.

Faţă de săptămâna trecută, pare că cifrele încep să lase să se strecoare o mică speranță. A fost depășit pragul de 105 000 de persoane diagnosticați COVID-19, dar graficele spun că rata de contagiere e într-o ușoară scădere, în ultimele zile. Se așteaptă în fiecare zi cu sufletul la gură ora 18 cu al ei buletin cotidian care să confirme trendul în scădere al ratei de îmbolnăvire. Ceea ce rămâne neschimbat este rata deceselor, foarte ridicată încă, la un nivel de cca. 700-800 de decese zilnic, la scară națională.

Mica rază de speranță la orizont e încă mult umbrită deocamdată de aceste cifre tragice. O altă luminița, apărută astăzi, ar fi aceea că și în zonele Bergamo și Brescia, cele mai lovite de epidemie, începe să scadă ușor curba, după ce până ieri era invers proporţională trendului general. Și încă una: a fost inaugurat astăzi, la Fiera di Milano, primul pavilion al noului spital ridicat în acest spațiu destinat târgurilor. Pus pe picioare de Regiunea Lombardia ca soluție de criză, a fost proiectat și construit în timp record şi gândit să găzduiască circa 200 de paturi, dintre care o parte de terapie intensivă. A fost amenajat în circa zece zile în care s-a lucrat 24h/24h, finanțat din peste 1 200 de donații, mici și mari, de la 5 la milioane de euro, strângându-se, în total, 21 de milioane de euro. Dealtfel, cifra totală a donaţiilor după o lună de criză depaşeşte 250 de milioane de euro. Deja de astăzi urmează ca noul spital să primească primii pacienți. Putem vorbi, așadar, firav, de mici raze de speranță care încă nu fac, la un loc, cât un soare, dar să sperăm că îi anticipează apariția.

Așadar, să rămânem ancorați în realitate. Măsurile restrictive se prelungesc până după Paște și se insistă pe faptul că trendul descrescător e foarte ușor de inversat dacă în continuare nu va înțelege toată lumea că trebuie să rămână în casă. Încep să intre în vigoare, printre multe polemici, unele măsuri de ajutor economic de urgență, valabile pentru luna martie, de ordinul a câtorva sute de euro lunar, în funcție de situația fiecăruia. Merită amintit și că se încearcă, prin diferite forme, ajutorarea tuturor celor pe care criza i-a prins lucrând la negru, în condițiile în care zilele trecute, în zonele mai defavorizate din sud, grupuri de oameni au luat cu asalt supermarketurile fără să plătească. Practic, bomba epidemiologică riscă să se transforme într-o bombă socială.

În acest context aproape exploziv, pe toate canalele de informare răzbate o indignare generală față de lipsa de disponibilitate manifestată de liderii UE la Consiliul European de vinerea trecută în reacție la propunerile țărilor cele mai lovite de epidemie - Italia, Spania, Franța - de găsire a unor soluții financiare eficiente pentru economiile naţionale ce vor fi obligate la un reset general în context.

E prima dată în cei 15 ani de când trăiesc în Italia când se simte de jos în sus o reală ostilitate față de politicile de austeritate ale UE, și e cu atât mai semnificativ că indignarea nu este pilotată politic, Salvini e cel care în sondaje pierde cel mai mult în contextul general al crizei.

Conform unei evaluări făcută de o mare asociație patronală, se anticipează că una din două firme nu va mai putea redeschide după ce va trece epidemia. Ceea ce înseamnă că, de facto, una din două firme sunt considerate deja în faliment, în contextul în care țesutul economic în Italia este alcătuit din firme mici, de familie sau cu puțini angajați. Familii a căror existență cotidiană depinde de mersul înainte al acestor firme mici, ţesutul economic şi cel social fiind interdipendente.

Anunțurile oficiale sunt că, pentru luna martie, aprilie și mai, vor fi puse la dispoziție ajutoarele mai sus amintite, dincolo de care totul e doar o enormă necunoscută pentru toată lumea.

Deloc întâmplător, în respectivul cadru european complicat, o la fel de intensă emoție, dar de semn opus, a generat, de sus până jos, anunțul că Albania trimite un grup de medici și asistenți, ca mâna întinsă unui prieten, după cum a formulat președintele micului stat vecin de peste Adriatică. Anunțul a devenit viral, este simplu şi vital şi poate servi ca model:

„Treizeci de medici și asistenți de la noi pleacă astăzi în Italia. Nu sunt mulți și nu pot înclina balanța în lupta dintre inamicul invizibil și halatele albe în acțiune de pe malul celaltalt. Italia este, însă, precum casa noastră de când acești frați și surori ale noastre ne-au salvat în trecut, găzduindu-ne și adoptându-ne când prin părțile noastre era multă suferință. E adevărat că toți s-au închis în propriile granițe și țări foarte bogate au întors spatele celorlalți. Dar poate pentru că noi nu suntem bogați, dar nu suntem nici lipsiți de memorie, nu ne putem permite să nu arătăm că Albania și albanezii nu vă abandonează”, a spus președintele albanez Edi Rama, un președinte și simpatic, și empatic, și, în general, un personaj ieșit din comun, activ și curajos.

Rama a jucat de tânăr baschet la Dinamo Tirana și a profitat de un meci ca să  rămână în Franța, unde a fondat o mișcare împotriva regimului comunist. Ulterior, revenit în țară, a devenit primar al Tiranei, căreia i-a dat viață prin modernizare, reconstrucţie şi multă culoare, iar ca premier a imprimat o clară direcție democratică micului stat balcanic.

Albanezii sunt în Italia a doua comunitate ca număr, după comunitatea românească. România, însă, pare că are dificultăți mult prea mari în a-și gestiona propria epidemie ca să mai trimită și ajutoare în altă parte. Istoria, însă, va consemna că Albania a întins o mână la nevoie, şi la nevoie orice gest contează, iar italienii sînt un popor sentimental. Alte echipe medicale au mai trimis China, Rusia, Cuba și Polonia, după apelul făcut de Italia cu săptămâni în urmă lumii întregi.

Încercând să ridicăm ușor privirea spre viitor, ce se vede astăzi într-un orizont mai îndepărtat, dincolo de stratul gros de incertitudini?

Multă lume își pune întrebări, dar puțini riscă un răspuns, fie și cu valoare de simplă ipoteza până la proba faptelor. Transpare, însă, o idee comună în toate aceste încercări de răspuns: ceea ce până acum am numit globalizare o să fie rescrisă din temelii, în varianta soft, iar în varianta mai puțin soft se crede că țările care au capacitate de cercetare și de producție or să relocalizeze tot mai mult şi o să îşi readucă economiile pe teritoriul naţional. Dacă o să se întâmple asta, țări ca România, unde produc multe industrii din Europa, or să aibă puternic de suferit.

Iată ce gândește Carlo Pettrini, fondatorul cunoscutei mișcări Slowfood, care valorizează producția agricolă locală și tehnicile tradizionale de prelucrare și producție:

Văd o redimensionare a politicilor ultraliberale. Sunt încrezător într-un viitor mai sustenabil, în bucăţi mici de economie a căror unitate de măsură n-o să mai fie exclusiv PIB-ul. Ce sens ar avea să reconstruin totul cum a fost? Ne e dată șansa să facem o schimbare de paradigmă. Să resetăm un sistem prin care să fie dat mai mult spațiu micilor comunități locale. Cred că tema sustenabilității și a suveranității alimentare vor intra pe ordinea de zi. O să dispară ideea că mâncarea o produce unul pentru toți. A pierdut teren comunitatea rurală, acum trebuie să și-l recâștige ca să repună în mișcare o economie primară la dispoziția comunităților. Când vorbesc de înlocuirea unei economii a profitului cu o economie a bunurilor comune și o economie a relațiilor vorbesc, de fapt, despre nevoia de a ține în viață și alte entități, alături de Amazon și de supermarketuri. Aşa cum sunt băcăniile și micile magazine de cartier. Unde merg zilele astea oamenii mai în vârstă să cumpere de mâncare? E suficient să facem un mic efort de imaginație. Eu mă gândesc la o versiune modernă a vechilor băcănii, administrate de tineri. Cu acces la internet, cu o serie întreagă de servicii suplimentare, unde, eventual, să îți poți ridica și pensia. E nevoie de idei noi. Ceea ce ne va salva va fi diversitatea.