Câteva date și nişte gânduri la trecerea din infernul epidemiei spre purgatoriu, în speranţa că paradisul există. Sau despre profunzimea de semnificații a unui borcan cu suc de roșii și, totodată, despre iluzoria utilitate a unui cub de drojdie.

Așadar, în Italia scade încet, dar (aparent) sigur, rata de contagiere. La fel și numărul  deceselor. Să sperăm că măcar vara o să aducă un armistițiu în lupta cu virusul, timp în care umanitatea să își ascută armele dacă o să fie  cazul să o ia de la capăt din toamnă.  Un fel de a spune armistițiu, pentru că deocamdată lupta continuă, pentru că, deși cifrele sunt în scădere, situația rămâne dramatică. Joi, 14 mai, cifrele oficiale sunt 992 de cazuri noi și 262 de morți, ceea ce, în cifre absolute, este, evident, foarte mult. Diferența majoră față de debutul violent al epidemiei o  reprezintă numărul de decese, sensibil mai mic, la fel și pacienții în terapie intensivă. În punctul cel mai critic se tindea spre mia de decese zilnic.

Și în Italia, ca și peste tot, lumea medicală e încă împărțită între ideea că virusul s-ar modifica și ar pierde din putere și cea conform căreia numărul tot mai scăzut de decese se datorează identificării mai rapide a pacienților și creșterii capacității și resurselor pentru a fi tratați. În orice caz, vorbim de peste 30 000 de decese în total, comparabil cu un război sîngeros. Totodată, rămâne o sursă de îngrijorare faptul că rata de contagiere la Milano și împrejurimi este încă sensibil mai mare față de cea națională. Practic, în fiecare zi circa jumătate din noile cazuri apar în Lombardia. Tehnic, ne aflăm în faza 2 de lockdown.

A avut deja loc o relativă slăbire a restricțiilor, însă posibilitățile de deplasare în linii mari rămân aceleași, adică limitate. Cu diferența că se poate merge ceva mai departe de casă, și că o parte din firme și-au redeschis porțile iar altele se pregătesc să o facă în săptămânile următoare. Rămân în dezbatere diferite idei despre cum și mai ales câte restaurante, baruri și pub-uri vor redeschide, dat fiind că practic urmează să se rescrie toate regulile acestei  industrii. La fel, și când vine vorba de plajă și mare sau de călătorii în general.

Necunoscutele sunt o infinitate, la fel ca peste tot în lume, iar numărul de idei și de soluții e și mai mare. În cazul italienilor, lideri planetar la capitolul imaginaţie, soluții înseamnă numărul de necunoscute la puterea n înmulțit cu 2, ceea ce face ca totul să devină, la un moment dat, un zgomot de fond și să bruieze orice dezbatere. Aşa că, deocamdată, fiecare se concentrează pe micul lui univers și pe ziua în curs, cu bătaie maximă spre sfârșitul săptămânii. Restul, rămâne de văzut. În general, totul rămâne de văzut.

Ceea ce mie personal mi-a sărit în ochi în ultima vreme este numărul neașteptat de mare de italieni care au aplicat pentru joburi în agricultură. Din cele mai bine de 30 000 de joburi disponibile în domeniu, peste 20 000 sunt în aceste zile adjudecate de cetățeni italieni, fapt care ar fi fost nu doar imposibil, dar și de neimaginat în epoca pre-Covid. Oameni din toate zonele societății, care fie încearcă să facă ceva util cu timpul pe care îl au, fie sunt în situația în care orice job care poate asigura supraviețuirea, personală sau a familiei, e binevenit.

Se știe că agricultura în Europa se face cu forță de muncă ieftină, iar în Italia lucrează pe câmpuri fie  români, bulgari, ucrainieni, fie refugiați care sunt în așteptarea unui răspuns la cererea pentru a primi statutul de refugiat. Lucrătorii din Europa au fugit înapoi acasă, încă din primele zile ale crizei, de frică, iar intrările de refugiați au scăzut și ele din același motiv. În atare situație, autoritățile italiene au evitat să deschidă canale de tranzit dinspre România și celelalte țări din Est, așa cum a procedat Germania sau Austria, tocmai pentru a testa apetența italienilor de a se întoarce la munca de jos, într-un context în care se vorbește de o viitoare criză economică și socială comparabilă cu cea de după război. Pare că testul a reușit și oamenii acceptă orice tip de job, în noua ordine răsturnată a noii lumi care deja a început.

În ultimii ani se înregistra deja o creștere a tinerilor care alegeau să pună pe picioare mici proiecte în agricultură, dar, mai nou, ceea ce înainte era o opțiune ar putea lua forma unicei soluții de supraviețuire. Sunt deja voci importante care argumentează că reîntoarcerea la pământ, în traducere: hrană plus reconectare cu natura, ar putea fi cheia repornirii graduale a motorului național de pe premize noi.

Al doilea lucru care mi-a sărit în ochi este numărul tot mai mare de oameni care se duc să amaneteze obiecte prețioase, de regulă, încărcare cu istorie, dar şi cu emoţie. Ca medie națională, sunt peste 30% în plus cei care o fac, faţă de aceeaşi epoca pre-Covid, pe un trend mereu în creștere. Și cer, în locul obiectelor, împrumuturi care de cele mai multe ori nu depășesc mia de euro. De cele mai multe ori e vorba de câteva amărâte de sute pentru situații urgente și fără alternativă.

M-a impresionat cel mai tare o doamna în vârstă de la Torino care adusese cu ea toate bijuteriile în posesie pentru că avea nevoie de bani, pentru a-și putea înmormânta soțul mort în spital din cauza noului virus. De menționat că instituția banco dei pegni funcționează legal în cadrul băncilor, are o istorie lungă de secole în spate și este sub controlul Băncii Naționale. Însă la fel de adevărat este și că împrumuturile pe care le oferă au o valoare sensibil mai mică decât a obiectelor amanetate, dar este singura soluție pentru persoane în afara criteriilor de eligibilitate pentru vreun credit.

Și pentru că e o perioadă în care vrând nevrând gândurile vin peste noi, desfăceam zilele trecute un borcan cu suc de roșii, ultimul din producția a anului trecut și mă gândeam – un gând banal, nici măcar nu era original, că totul sfârșește dar sfârșitul a ceva e începutul a altceva, știm ce se termină, dar nu știm niciodată ce o să înceapă. Totodată, pentru mine pesonal era mult mai mult decât o simplă materie finită acel borcan cu al lui conținut. Era simbolul unei vieți care a fost cu a ei grădină cu tot, grădina nu mai este cu noi, la fel nici viața așa cum o știam. Însă era, această din urmă viață, doar una dintre multele vieți pe care le trăim. Cum zicea dragul meu Neruda: nu e suficient să ne naștem, suntem făcuți să renaștem, zi de zi.

Am lăsat în urmă, acolo unde atunci era „acasă”, o parte din aceste vieți, venind în Italia, iar grădina care nu mai e nu a produs doar roșii și dovlecei. Contactul cu ea a catalizat, în ce mă privește, o importantă schimbare de perspectivă. Deja fusese o aventură de ani a putea avea o bucățică de natură în oraș, iar faptul că reușisem era o răsplată pentru tenacitate, pentru că am continuat să credem în „imposibil”, în ciuda tuturor oamenilor „raționali” din jur care vedeau deja eşecul. Eram, deci, pe drumul cel bun.

Am învățat apoi, pas cu pas, călcându-i iarba, că așa cum grădina cere implicare și efort, dar și dăruire emotivă, pentru că altfel nu îți restituie nimic, că sunt momente când trebuie să i te abandonezi. La fel se întâmplă și cu oamenii, cu viaţa, că nu poți aștepta ceva până nu dai tu primul. La fel, am mai învățat că mâine nu e egal cu azi, că așa cum nu putem uda mâine plantele pentru că e prea târziu, există și momente cheie când trebuie să fim prezenți în viețile celor de lângă noi astăzi, nu mâine, uneori e chiar chestiune de secunde.

În aceeași măsură, din grădina care nu mai e am învățat că există o serie de activități must, la fel cum sunt pur și simplu multe de făcut într-o viață fără a înșira în minte o mie de întrebări, dileme, ipoteze, alternative, scurtături. Iepurele sau gazela se trezesc dimineața și încep să alerge fără să se întrebe de ce nu s-ar putea odihni, mai ales că azi e cam înnorat.

De ce gândim noi, oamenii, că am fi atât de diferiți de ei şi că ar trebui să fim mai privilegiaţi, imuni la legile naturii? Pentru că suntem spirituali? OK, dar spiritul nu e vreo abdicare de legile firești ale vieții, ci tocmai invers. Ne e frică, așa cum le e și animalelor, dar ele ciulesc urechile, stau la pândă, ascultă, adulmecă și o iau din nou la fugă la momentul potrivit. Toate astea, ca sinteză a ceea ce ar fi de făcut în noile vieți în care o să renaștem, în noile grădini care ne așteaptă să pătrundem în ele.

Și pentru că sucul de roșii avea ca destinație, inevitabil, la pizza, mi-a revenit în minte psihoza mondială a drojdiei din debutul pandemiei. Și asta în timp ce priveam cu dispreț un cubuleț achiziționat recent din inerție mentală, doar pentru faptul că reapăruse, pentru că este, pentru că, e un detaliu, nu mai folosesc demult drojdie de bere, fac aluaturi, pasiunea vieții mele, cu maia. Am început să fac asta demult din curiozitate, apoi a devenit hobby, ulterior a luat forma unui exercițiu vital. Îmi pare că așa cum cineva îngrijește de propria maia, la fel procedează şi cu propria viață. Ba chiar văd des maiaua ca expresie a dragostei pe care o dăruim în jur, a binelui pe care îl facem, ambele se nasc din  nimic și transformă tot ce ating.

Dar pentru a o crea – până să apară drojdia de bere în comerț, era o necesitate - nu trebuie altceva decât niște făină și niște apă și niște răbdare, e nevoie de câteva zile bune pentru a o stabiliza și apoi sîntem liberi pe viață să facem câte aluaturi vrem. Însă, chiar și fără aceste miraculoase bacterii care fermentează, există variante de pâine rapidă, există mămăligă, există paste, există orez, se poate supravieţui fără pâine, chiar, nu e ca aerul. Ceea ce brusc m-a făcut să văd acel nevinovat cub de 42 de grame de materie ca pe expresia supremă a panicii, a preocupării inutile, a fricii din lipsă de control, toate tarele minții omului de azi care pun în umbră exact puterea de a produce acel bun invizibil şi esenţial, pe numele lui, binele. Avem mereu tot ce ne trebuie, depinde doar de noi.

Mi-a fost greu să-mi dau seama care ar fi cântecul potrivit de final. Feelingul meu personal e că prea multe nu se vor schimba prea repede în noua lume care urmează, și pentru asta oscilam între Sting cu History will teach us nothing și Ammmassati e distanti (Riccardo Cocciante), că văd că ideea de „la distanță dar uniți” e deja de domeniul trecutului. Dar cum sunt o fiinţă optimistă, care respiră speranță, îmi veniseră în minte diverse poezii pe muzică din Italia pe care probabil puțini din lumea largă le cunosc, le numesc pentru eventuali curioși: Meraviglioso, Domenico Modugno, sau Mondo, Cesare Cremonini, sau Piazza Grande, a lui Lucio Dalla. Sau chiar mi se învartea în cap Zorba dansând pe malul mării după ce totul se prăbușise frumos. În final, l-am ales tot pe Lucio, un fel de Zorba real, în carne și oase. Futura este despre speranță, deci despre dragoste, și e scrisă într-un moment de inspiraţie pe granița dintre Germania de Vest și Germania de Est.