Jurnal de pandemie: Milano, 24 martie

În toate momentele când mă încearcă vag senzația că nu mai pot, sau că n-o să pot, îmi vine în minte chipul bunicului, cu râsul lui pe jumătate misterios, pe jumătate complice cu care își începea și își încheia fiecare zi.

Îmi amintesc, apoi, cu câtă seninătate povestea toate nenorocirile alea prin care trecuse și cum mă uimea mereu cum nici una dintre ele nu reușise să-i șteargă acel surâs de pe chip. Dealfel, a murit zâmbind, la 86 de ani. Nu se întorsese de mult timp de la muncă la cules de mere „la Făgăraș, că acolo e aer curat, aici îmi pare cam poluat”.

Una dintre nenorocirile peste care trecuse senin era „foametea din ‘46”. Când, abia întors din război, a trebuit să ia lupta de la capăt, într-o altă formă. Din satul lui din Munții Vrancei a plecat undeva „în Oltenia” să caute de muncă pentru că acolo se plătea în natură,  nu știu în urma căror combinații de moment se primea în schimbul muncii grâne și altele de-ale gurii.

Reușise, în acel moment foarte greu, să aibă suficientă prezența de spirit ca să caute și, ulterior, să găsească soluții să își salveze familia de la foamea atotcuprinzătoare la moment pe meleagurile babei Vrâncioaia. Din când în când, trimitea cu trenul din Oltenia, nu am înțeles nici astăzi unde exact „în Oltenia”, câte un sac de grâu și câte o damigeană  mare cu lapte, care ajungea la destinație fie unt, fie lapte bătut, în funcție de anotimp.

E drept că la un moment dat foametea se terminase, dar el întârzia să se întoarcă, fapt pentru care bunica și-a luat inima-n dinți și s-a dus după el. Avea doar adresa pe care o trecea bunicul pe plic atunci când le scria o dată pe lună, și nu luase în viața ei trenul. Ajunsă la destinație, în portul ei tradițional, avea să descopere că bunicul și o profesoară de la școala de meserii unde găsise de lucru, fiind de meserie tâmplar, locuiau împreună în aceeași cameră, la internatul şcolii.

I-am găsit, mamă, când să stea la masă, făceau mâncare la un reșou pe marginea mesei.  Ea era îmbrăcată în capot, și i-am zis: da’ ce faci omule, nu mai vii acasă? Și se uita la mine și nu spunea nimic. Femeia mi-a pus și mie de mâncare și am mâncat toți trei, nu mâncasem de când plecasem de-acasă. Fiecare se uita în farfuria lui. Și la urmă i-am zis: ori vii acuma înapoi cu mine, ori nu mai vii deloc. Și el a zis: dacă zici în felul ăsta, vin. Ea, mamă, tot n-a zis nimic, i-a adunat bulendrele și i le-a pus în raniţă și am plecat amândoi.

Familia și-o salvase bunicul prima dată rămânând viu când a avut intuiția că pe frontul unde era (vorbim de bătălia de la Stalingrad) sunt doar trei soluții: ori fugi, ori mori, ori cazi prizonier, și a ales-o pe prima.

Evadase cu tot detașamentul după el riscând un tribunal militar în caz de eșec sau de trădare a cuiva din subordine. Ajunsese acasă furând noaptea cai de prin grajduri, îl lăsau pe cel mai obosit și luau în schimb altul odihnit și sătul, și își umpleau buzunarele cu ce găseau noaptea de mâncare prin gospodării. Nu luau mult, cât să ajungă până la următoarea oprire. Un furt pentru supraviețuire plin de etică și bun simț.

E drept, la un moment dat îi prinsese stăpâna casei furând, o văduvă de prin părţile Chișinăului. Ca să nu cheme miliția, părțile au făcut un târg, drept pentru care bunicul i-a trimis pe ceilalți înainte și a rămas acolo, cu femeia, vreo două luni. „Avea nevoie și de ajutor și statuse de mult singură”. Apoi, odată terminată treaba, dus grâul la moară, reparat grajdul, tras sufletul și consolată văduva, s-a întors acasă.

La vreun an de la întoarcerea din Oltenia, își mai salvase familia o dată, într-o noapte de iarnă, când casa, abia construită, luase foc de la o sobă nouă, dar prost făcută.  Cu instinctele de felină pentru care mereu l-am admirat pe ascuns, cu care reușea să evite mereu vreun urs sau vreun lup când se întorcea acasă străbătând vreun deal noaptea, a reușit în zece minute să-i evacueze pe toți din casa cuprinsă în întregime de flăcări. Și au luat-o de la capăt, au făcut altă casă, cu alte pietre cărate de la râu și cioplite pentru temelie, alt rând de grinzi și ferestre și uși și tocuri și podele și tavane de lemn ieșite rând pe rând din atelierul lui de tâmplar pe care, din fericire, focul nu-l ajunsese. O casă în care și azi când intri te cuprinde o indefinită pace care face ca toate relele lumii să se spele și să dormi ne-ntors trei zile și trei nopți.

Da, știu, a fost lungă povestea și unii poate se întreabă ce au toate astea cu epidemia de coronavirus de azi. E mai bine de o lună de când stăm baricadați în case, știe toată planetă că în Italia, mai ales în Nord, se întâmplă o tragedie. Care ne unește, solidaritatea e la cote nemaivăzute, suntem uniți deşi la distanță unul de celălalt, dar ce poate face fiecare în pătrăţelul lui e să încerce să își mențină existența cotidiană în cotele unei normalități posibile şi să ajute când poate.

Desigur, pentru una ca mine, cam intolerantă la ideea de pătrăţel și amatoare de viață printre copaci şi oameni, e o experiență dificilă, dar nici pe departe atât de dramatică. Personal, am depășit demult frica, iau realitatea cum e pentru că nu o pot schimba, mă țin la distanță cât pot și am intrat în starea de reflecție pe care doar acest timp suspendat o facilitează. Și, ca de fiecare dată când încerc să caut o perspectivă diferită de a vedea lucrurile, îmi vine în minte chipul bunicului și, cu el, acea superioară acceptare activă a realității. Acceptare atentă, cu ochii larg deschiși și fără urmă de resemnare mioritică, paradoxal, tocmai trăind în satul unde a fost culeasă povestea oiţei naționale. Sau poate chiar în ciuda umbrei eterne a legendei. „Ciobanul ăla care a lăsat să-i fure ăilalți oile era un prost. Poate pân’ la urmă tot îi luau gâtu’ și-i furau oile, dar trebuia să lupte”.

Așadar, cuvintele mele se vor un mic manifest de rezistență și rezilienţă pentru epidemia de incertitudine ce pare să ne cuprindă odată cu epidemia propriu-zisă. Incertitudine și lipsă de speranță care promit să rămână mult timp cu noi chiar și după ce virusul va fi într-un fel sau altul anihilat de știință.

E drept, trăim cu toții ceva în premieră, oribil de greu de suportat și ca idee, și ca realitate, dar să ne amintim că viaţa nu e niciodată o certitudine, ci că fiecare zi trăită e o victorie. Mie personal, aici în inima ciclonului, mi s-a întâmplat în ultimele două zile să aflu de la doi oameni pe care îi cunosc, un băiat și o fată, cum tatăl primului și mama celei de-a doua au murit în terapie intensivă, unde ajunseseră cu insuficientă pulmonară pozitivi la Covid-19.

E groaznic să îți moară cineva apropiat, dar să moară pe neaşteptate și să nu îți poți nici măcar lua la revedere simbolic și să fie dus și incinerat undeva la grămadă cu alții în aceeași situație e cu atât mai greu de înglobat în propria ta ființă ca fapt normal de viață. Ați văzut cifrele: sute, mii de oameni care mor, mii care fac skandenberg cu doamna în negru și o înving, zeci de mii atinși doar uşor de virus, alții, câteva mii, ieșiți deja din tunel.

Da, e îngrozitor. Dar nu groaznic de greu le-a fost și generațiilor mai vechi când au avut de înfruntat  războaie, foame crâncenă, inundații, secetă, tifos, tuberculoză, pogrom, securitate, proprietăți confiscate, cozi și frig și frică și întuneric beznă și lipsă cronică de speranță? Ei cum de le-au putut depăși?

Întotdeauna ultima nenorocire e cea mai mare, dar la scara istoriei, chiar și a celei recente, nu suntem deloc cei mai lipsiți de noroc locuitori ai planetei, noi, cei de astăzi. Or asta ar fi suficient să ne dea forța să rezistăm și apoi să putem depăși  momentul, oricât ar fi de dramatic, și să putem merge mai departe schimbând ce e de schimbat.

Sigur, în special aici în Lombardia, medicii și tot personalul medical din linia întâi vor avea nevoie de serioasă asistență psihologică post-traumă, au conviețuit cu moartea mult mai aproape decât în tranșeele Primului Război Mondial.

Sigur, mai toți ne vom pierde joburile, nu e deloc simplu, dar nu ne-am mai pierdut și altă dată joburile? Dacă atunci am reușit să mergem înainte, de ce n-am reuși și de data asta? De ce ne temem atât de mult? Că nu mai putem ieși de două ori pe săptămână la sushi sau hrăni la Crăciun cu caise din Ecuador? Că nu o să ne mai permitem ca până acum acele city break care trec peste noi ca apa sfințită fără să lase vreo urmă? Că nu mai putem bântui duminica mall-urile și face să se evapore în câteva minute niște bani pentru care am tras din greu o lună întreagă? Că nu mai putem umple anual trei saci cu haine pe care să le dăruim altora ca să ne reconfirmăm statutul de persoană care a reușit în viață? Că nu mai putem alunga plictisul existenţial schimbând mașinile ca pe cămăși? Dar suntem siguri că asta era ce vroiam atunci când vroiam să fim liberi? Răspunsuri universale nu există, dar condiția pentru a evolua fiecare e să ne punem întrebări.  Cu un mic examen de conștiință toți suntem datori propriei transformări.

Cum de nu știm ce să facem cu timpul nostru stând închiși în casă, după ce ne plângem mereu că nu avem timp? Ne-am pierdut atât de mult inocența  vârstelor mici de nu mai știm să ne jucăm cu copiii? Cum de nu mai putem comunica de facto cu părinții noștri, pentru că ei sunt din epoca analogică și noi din cea digitală? Cum de ne putem suporta propria existență decât evadând cât mai des din ea? Ce am pierdut pe drumul ăsta al evoluției către cetățeanul globalizat, consumator de iluzii, care am devenit?

Oricâte ocolișuri aș face, explicația mea personală e mereu aceeași. Civilizațiile primordiale nu se considerau atotputernice, conservau încă o teamă față de ceea ce vine de la natură şi acceptau că există fenomene şi forţe mai puternice decât omul. Își acceptau condiția de prăzi și asta îi făcea pregățiți să fie atacați şi să ştie mai bine să se apere. Nu încercau să domine și să controleze natura, ci se luptau cu ea, erau mereu de veghe, dar din datorie firească şi nu de frică. Fără prezumţia că orice bătălie e din start câștigată, dar cu conştiinţa faptului că nici o bătălie nu e din start pierdută.

Poate ar fi ocazia bună să învățăm că tehnologia, utilă fără nici un dubiu, aparent indispensabilă, nu ne pune la adăpost de orice, nu ne face invincibili. Să redescoperim că suntem parte integrantă a naturii înainte de orice altceva și nu doar o serie de indivizi închiși fiecare în existența sa burghez-autoreferenţială, de buricul pământului. Că natura trebuie să o respectăm și să ne temem de forța ei, că nu suntem nicidecum stăpânul ei prepotent și nu o putem face să se plieze după propriile noastre dorințe. Că bogăția materială nu ne face imuni la nimic, ci mai degrabă ne face să pierdem simțul realității, or fără simțul realității, orbi și absenți din propria trecere prin lume, cădem de foarte sus și nimic nu ne garantează salvarea. Că trebuie să coborâm, cu toții, cu picioarele pe pământ, să tăiem din excese și să renunțăm de bunăvoie la privilegiile care dăunează binelui general. Că dacă eu am mult prea mult, e normal ca altul să nu aibă nimic, pentru că resursele lumii nu sunt infinite. Nenorocirile vin și trec, mai devreme sau mai târziu, dar, parafrazând un înțelept, ceea ce contează nu e ce a făcut nenorocirea din noi, ci ce am făcut noi cu ce a făcut nenorocirea din noi.

Pe chipul bunicului meu, nenorocirile lăsaseră un etern zâmbet și o evidentă bucurie de a trăi. Totodată, sunt convinsă că dacă astăzi s-ar întâmpla să moară din cauză de virus la grămadă cu ceilalți, puțin i-ar păsa și ne-ar spune din nou că nu contează, pentru că oricum paradisul e pe pământ, că nu ți-l dă nimeni, ci trebuie să ți-l construieșți singur, „ia uite ce burtă are popa ăla”.

În zilele dinainte să ne lase, venea iarna, acolo la el ninsese iar eu eram la București cu un picior într-un metru douăzeci de ghips și mă dădeam cu capul de pereţi că nu știam cum să fac să ajung și cumva toată agitația asta ajunsese la urechile lui. Și ca să nu rămână cu ceva nezis din tot ce era musai de zis, a trimis-o pe bunica la poștă, care m-a sunat să îmi spună că îmi transmite bunicul să nu mă agit ca fraiera, că el știe că vreau să vin și deci e ca și cum aș veni. Și să țin minte că greutățile te doboară doar dacă ești slab, pe când dacă ești puțin puternic, ele fac ca nimic să nu te poată doborî la pământ, doar te mai îndoaie câteodată. Ciao, bunicule, aveai dreptate.