Jurnal de pandemie: Milano, 27 aprilie

Cum orice jurnal în stare de non-libertate nu poate fi decât un jurnal al gândurilor și al emoțiilor, al trăirilor și al reflecțiilor, încerc, mai jos, o sumă a recentelor călătorii meditative personale. Din păcate, oricât m-aș strădui, îmi dă mereu cu minus, ceea ce îmi place să numesc realism şi nu pesimism. Îmi doresc să fiu eu cea care simte enorm și vede monstruos și aș fi cea mai fericită să-mi torn cenușă în cap atunci când un orizont paradisiac se va deschide la picioarele noastre după  tragedia mută care a căzut ca trăsnetul peste capetele noastre cu mintea în nori.  Inevitabil, natura nu știe ce e binele și răul și e nemiloasă (greu de spus cât  de mult posedă însăși ființă umană sensul moralei și al compasiunii).

În mult și greu încercata Italie, actualmente lockdown-ul e încă total. Cel fizic se pare că va fi parțial pus la pământ într-o săptămână, însă mie îmi devine tot mai evident că acel lockdown mental ce ne ține prizonieri într-o lume de care suntem tot mai nemulțumiți tinde să se autoconserve. Să se revizuiască, dar să nu se schimbe. Nimic nou sub soare, zona de confort psihologic, obişnuinţele, rutina sunt cel mai greu de abandonat, revoluțiile și oportunitățile trec, dar frica de schimbare rămâne. Știți, precum deţinutii care, o dată eliberați, nu știu ce să facă cu viaţa lor și mai mai că ar fi preferat să rămână închiși și, oricum, îi prinde întunericul la poarta închisorii pentru că simt nevoia să repete pentru ultima dată ceea ce au tot povestit în anii de conviețuire forțată.

În general, am mare încredere în vise și încerc mereu să descifrez ce vor ele să trasmită. Motiv pentru care citeam ieri despre studiile pe care unii psihologi le încearcă legat de visele omenirii în vremea COVID-19 pe modelul studiilor făcute pe visele deținuților din lagărele naziste. Anxietatea iese ca uleiul deasupra, e normal, cam asta e singura mare concluzie de etapă.

M-aș fi așteptat, așadar, ca și mie să îmi apară azi noapte înaintea neuronilor doar aparent adormiți vreo imagine la coadă, la cantina liceului, pentru vreo porție necomestibilă de spanac din conservă cu ușoare urme de grăsime curățate de pe carnea pe care între timp o puseseră deoparte „doamnele” de la cămin în beneficiul propriu sau al profesorilor din liceu, ăştia din urmă fără ghilimele. Sau vreun flesh de la interminabilele ore de matematică pe fundal de stomac urlând zgomotos de foame, când orice integrală cu rezultat ușor eronat aducea după ea, în afară de multiple note în catalog sub demnitatea umană, o sancțiune şi mai nasoală, morala tovărăşească absolut gratuită.

Ce naiba, era evident că „nu eram demni de bunăstarea și condițiile pe care le-au creat pentru noi patria și statul și partidul, în frunte cu secretarul său general, tov. N.C.” Ei bine, nimic din toate astea în visul meu, semn că până și cele mai tâmpite traume se estompează, mai devreme sau mai târziu, cu puțin efort personal. Cu atât mai mult cu cât actualitatea își cere drepturile.

În visul meu eram pe un drum de weekend într-un ritm care depindea doar de voința personală și nimic altceva, undeva departe șerpuind pe niște drumuri de munte, când de sub umbra brazilor înalţi, într-o curbă, se arată un bătrânel  ținând la vedere deasupra capului un fel de pancartă în care scrisese “PANINI BUONI”.  Panino numesc italienii cele două felii de pâine între care obișnuiesc să strecoare brânzeturi și prosciutti și salami care mai de care, asezonate cu sosuri mai mult sau mai puțin gourmet, în funcție de context.

Depășindu-l, ne-am dat seama că ne tenta rău ideea să ne întoarcem și să ne oprim să testăm marfa, care trebuie să fi fost undeva mai în spate, în vreun chioșc de lemn artizanal, cum se obișnuiește.

Prin părțile locului, oamenii nu fac promisiuni fără acoperire și aparențele rareori înșeală. Însă, ce să vedeți…  Ajungând în fața lui și întrebând unde sunt  sandwichurile, ca să testăm efectiv feelingul la impactul vizual, bătrânelului îi dispare brusc zâmbetul jovial și răspunde foarte serios: „Întrebarea corectă în viață nu e unde, nici ce, nici cât. Întrebarea e mereu cum”. După care dispare, și dispar împreună cu el, brusc, și drumurile de munte, și libertatea, și plăcerea mâncatului  la pădure şi cea a naturii în deplină libertate și toate fructele interzise ale minții umane în stare de clauzură.

Nu fusese nici frică, nici dorință în visul meu. În general, fie că mă visez căzând în gol sau că devin prizonier sau că sunt arestată brusc fără să fi făcut nimic - din fericire mă salvez mereu în ultima clipă, happy end asigurat, fie pe vreo plajă pustie sau într-o grădină tropicală sau la un concert de Lucio Dalla. Nimic din toate astea, doar un mesaj, l-aș numi. M-am  trezit nedumerită în zorii zilei și de atunci visul continuă să mi se învârtă prin cap şi, fără să vreau, îl leg involuntar de realitatea momentului.

Nu de multe ori ajunsesem singură la concluzia că e total neimportant ce alegeri facem în viață şi că în spiritul cu care o facem stă miezul chestiunii personale, că nu rezultatul e cel care ne umple sau ne golește existența, ci motivațiile care au dus la un anume deznodământ. Că, în fond, vorba cântecului, life is a journey, not a destination. Probabil că asta încerca să trasmită și bătrânelul-spiriduş din mintea mea, că nu contează ce și cât era între cele două felii de pâine, nici unde erau ele, ci cât suflet pusese să le facă și să le ofere celor înfometați. Cât de idioată fusese întrebarea mea raportată la implicarea lui.

Peste un an, cinci, zece, un secol, va conta mai puțin câți oameni au murit în actuala pandemie, săracii de ei. Din păcate, la scara istoriei vor fi doar un detaliu, ca și numărul altor victime ale altor tragedii. La fel de neimportant, câți la București, câți la Milano, câți la Londra și câți la Wuhan. Va conta, în esență, cum a ieșit omenirea din acest coșmar. Vi se pare că auziți discuții, dezbateri, idei la lucru despre cum ar trebuie să arate resetul lumilor noastre, fie că e vorba de Europa sau de Asia sau de America sau de Africa? S-a simțit, inițial, o prima undă de emoție extremă, când cifrele de morți și răniți cotidiene erau greu de suportat, dar dincolo de ele sau tocmai din cauza lor se auzeau voci care încercau să creioneze ce ar fi de schimbat în lume, la ce anume n-ar trebui să ne mai întoarcem, când o să ne putem întoarce, ce trebuie eliminat și ce trebuie stimulat, ce trebuie reparat și ce trebuie înlocuit?

Emoția duce întotdeuana la adevăr mult mai mult decât rațiunea la umbra castanului în floare, e clar că dacă asta era primul gând sunt multe de schimbat. Cum altfel, eram toți nemulțumiți de felul în care arată lumea, visam toți întinşi pe canapeaua proprie să ne schimbăm radical viața, dar în public ne străduim să pară că totul e perfect ca să încasăm și luna asta facturile. Însă, unda de emoție începe să se estompeze, rațiunea revine în forță și direcția generală a discursului public, cel puțin cum îl simt eu mai nou, e înspre cum să facem să ne întoarcem la viața noastră cea dintotdeauna, în care, cum ziceam la început, să revizuim cel mult câte ceva, dar să nu schimbăm.

Din tot ce aud în jurul meu, ar părea că o să fie suficient să așezăm niște panouri de plexiglass între mese în pizzerie sau între chaiselong-uri pe plajă, să intrăm mai câte puțini odată la cumpărături, la farmacie sau la bar sau la coafor, să stăm ceva mai departe unii de alții, să purtăm negreșit masca din trezire și până în culcare, să ne spălăm pe mâini des și totul va fi cum a fost. Că, în fond, tot ce ne dorim cu toții nu e decât să revenim la existențele noastre apăsate de credite, la aceeași viață pe fugă, la lipsa timpului liber și a momentelor de relaxare și necesară analiză, la mâncarea noastră cotidiană îndeobște semipreparată sau complet congelată și printre alte task-uri consumată, la munții de gunoaie care sufocă planeta și la resursele anuale terminate la jumătatea anului, la debitele și poverile și carențele așezate deja de pe umerii străstrănepoților încă nenăscuți. De consumul transformat în religie monoteistă. Nu opriți consumul pentru că intră în colaps economia și teama generală e că și oamenirea, o dată cu ea, cam ca amărâții ăia intrați în spirala drogurilor.

Dar de când viața se subscrie economiei și nu invers? Cine a decretat că trăim ca să muncim și nu muncim ca să trăim? Cum de nu mai știm că nu natura e dependență de om, dimpotrivă, ci că omul e dependent de natura pe care a uitat să o respecte? Mai are cineva dubii că problema actuală a planetei e ca aerul să rămână respirabil, că apă să rămână potabilă și la îndemână tuturor, că pământul să rămână fertil și să ne poată ține pe toți şi că toate astea ne privesc pe toți şi, ca şi de virus, ne putem salva doar împreună? E singura evidență care nu poate fi negată, lăsând la o parte felul în care tema sustenabilității ambientale este folosită în lupta politică a ultimilor ani. Adică tocmai pe când s-ar cere ca ea să fie abordată transversal, apolitic, responsabil? Dar asta e exact parte a problemei și nu a soluției. Divide et impera, unica strategie a politicii de azi. Vedem cu toţii că politica a devenit și ea într-un fel monopartitică, deși aparent e plin de liberali, conservatori, progresiști, stânga, dreapta, sus, jos sau mai spre centru. În realitate, e doar noi şi ai noştri.

Or, ar fi exact azi nevoie mai mult ca oricând de lideri lucizi, cu viziune, cu oarece spirit de sacrificiu pentru binele comun, care să poată și să știe cum să privească dincolo de sfârșitul propriului mandat și de numărul de like-uri, să vorbească  nu doar strict despre urgența momentului, dar și de nevoia de schimbare de paradigmă, eventual consultând  specialiști incontestabili din zonele cheie ale vieții publice? Ați auzit pe cineva care să spună că poate nu e neapărat nevoie să producem la nesfârșit ca să putem plăti mereu taxe la nesfârșit care să ajungă, multe dintre ele, în găurile negre ale politicilor corupte la nesfârșit? Ați auzit pe cineva spunând că poate ar trebui să ne gândim dacă nu cumva mai important decât produsul intern brut ar putea fi, nu spun nivelul general de fericire, dar măcar nivelul maxim acceptabil de poluare? Nu „tu cât ai produs azi”, ci „tu cât dioxid de carbon ai emis azi”. Nu doar cum să nu murim de virus, ci cum să trăim odată ce i-am supraviețuit.

Mie personal îmi e clar că de la politică „mare” nu putem avea mari speranțe, poate doar vreo altă tragedie de proporții și mai mari să trezească oamenii. Singura mică speranță deocamdată stă în comunitățile locale, în ceea ce e la doi pași de noi și de care depindem înainte de orice. Măcar la nivel de detaliu să reușim să fim mai virtuoși un pic… În fond, ceea ce azi descoperim că ne lipsește cel mai mult e natura, e mică noastră comunitate personală și micul nostru spațiu vital în aer liber, familia și prietenii, să ne putem plimba și duce la un film, să ne pierdem într-o librărie sau într-o piață ore în șir, să respirăm în natură în relativă libertate și fără mari pericole imediate.

Pentru mine personal, singura veste bună a ultimei perioade este decizia primăriei din Milano (e drept, de nevoie) de a anticipa cu zece ani programul de upgrade ambiental de mai mult timp în discuție. Practic, se pun deja bazele unei realități noi: în oraș, automobilele vor putea circula cu maxim 30 km/h și nu peste tot (deja, la Milano, funcționează de mai mulți ani taxa verde pentru cine intră cu mașina în zona centrală nefiind rezident).

Ca alternativă, multe artere principale vor fi reconvertite pentru circulația bicicletelor, a bicicletelor electrice și a monopatinelor, puse la dispoziție tot de primărie la tarife pentru toate buzunarele. Deja sînt în proces de reconversie câteva bulevarde principale, iar unul dintre cele mai traficate, Corso Buenos Aires, cea mai populară zonă de shopping non luxury, e în plină transfomare şi va fi deschisă exclusiv bicicletelor și monopatinelor odată cu prima etapă de relaxare a restriciilor. În plus, și transportul în comun va suferi modificări pentru a se putea menține distanțele între pasageri, motiv pentru care  alternativele ecologice pe două roți devin practic obligatorii în oraș. Cu o floare nu se face primăvară, dar cât e de frumoasă chiar și o singură floare, uneori.