Jurnal de pandemie: Montréal, 15 aprilie

La întrebarea repetată cum e la voi, la Montreal, acum, pe timp de pandemie,  răspund: e calm.

Montrealul are la o populație de aproape două milioane de locuitori, 6 830 de cazuri de coronavirus confirmate.

Pandemia montrealeză are, cum era de așteptat, calmul și răbdarea care îi definește pe canadieni, oameni disciplinați și ascultători. Calmul canadian e proverbial. Nimic nu e grav în lumea asta. Ce n’est pas grave, auzi peste tot. La tot și la toate există o soluție. Ce n’est pas grave.

Senzația asta de ce n’est pas grave o simt și acum, în plină pandemie. Există soluții. În fiecare zi, la ore diferite, cei doi prim miniștri, al Canadei și al Quebecului, se adresează canadienilor. Tonul lor este calm, echilibrat și pozitiv. Nu construiesc prin mesajul lor spaime apocaliptice. Vin cu soluții concrete și cu adevăruri spuse și nu ascunse. Nu ne amenință și nu ne vorbesc despre amenzi. Din contră, aș spune că vin cu blândețuri. Și ce ar putea fi  mai grăitor decât mesajul premierului Justin Trudeau, care, în momentul în care au fost anunțate   restricțiile de călătorie, a chemat canadienii acasă pe tonul cel mai  protector cu putință:

Canadienii mei, va aștept acasă. Veniți acasă.

Într-un fel, e îmbrățisarea cu care marile identități își strâng la piept cetățenii în vremuri așezate pe nisipuri mișcătoare.

Cum sunt oamenii ? Care le sunt fricile? Ce culoare are solidaritatea? Cum acceptă canadienii distanțarea socială și izolarea?

Locuiesc în partea de vest a Montrealului, cunoscută că o zonă preponderent anglofonă. Montrealul e împărțit în două: strada Saint Luarent împarte orașul în zona francofonă/estică și zona anglofonă/vestică. Partea vestică, acolo unde s-au așezat anglofonii, este considerată până astăzi o zona mai înstărită. Casele sunt mai scumpe și taxele sunt mai mari. Și nu pentru că oamenii care locuiesc acum în zona vestică ar fi mai înstăriți. Pentru că, atunci când anglofonii s-au stabilit în Montrealul francofon, ei reprezentau burghezia de afaceri. Până în 1960, montrealezii francofoni nu au putut pătrunde în rândurile burgheziei de afaceri. Erau muncitori ai uzinelor și formau burghezia profesională.

Anul 1960, anul Revoluției liniștite, a dus schimbări majore în societatea montrealeză. Dincolo de faptul că societatea devine laică sau că feminismul cunoaște o perioadă de afirmare explozivă, mulți canadieni fraconfoni pătrund în rândurile burgheziei de afaceri. Astfel, în timp, s-a ajuns la o eterogenitate etnică. Montrealul a adoptat nu mai puțin de 120 de etnii. Alofoniii, adică noi, imigranții, cei care nu au că limba maternă nici franceză, nici engleză, s-au așezat peste tot. Astfel încât, astăzi, este greu să mai vorbeșți despre un Montreal anglofon și unul francofon.

Statisticile arată, însă, că cele mai multe cazuri de contaminare confirmate sunt în cartierele în care compoziția etnică este mai diversificată și în zona estică a orașului.  De exemplu, cartierul cel mai eterogen din punct de vedere etnic al Montrealului, Cote des Neiges, are astăzi 253 de cazuri, în timp ce cartierul Montreal-Ouest, în care locuiesc, are doar cinci cazuri.

Distanțarea socială și izolarea nu par a ridica mari probleme și nici a construi nelinișți inutile. Locuitorii Montrealului și ai Canadei, în general, sunt oameni obișnuiți să-și ducă viața în solitudini familiale, chiar și în singurătate. Cum spuneam, sunt oameni disciplinați și ascultători.

Disciplină și înțelegerea canadianului nu are nimic de a face cu spiritul de turmă. Mai degrabă, e un fel de dacă trebuie, cu plăcere. Trebuie doar să înțeleagă de ce. Canadianului nu îi impui ceva fără să-i explici. E o gândire care se educă în ani. Încă de când începe grădinița, piticul ăla mic te întreabă: À quoi ça sert  l’histore?

Canada inspiră încredere. Și poate că încrederea și liniștea pe care țara asta o proiectează oamenilor ei vine și din faptul că istoria ei a fost pașnică, fiind o țară de imigrație. Cei care vin sunt oameni cu proiecte de viață care trăiesc în logica reconstruirii unui alt destin și a unei alte identități.

Socializarea montrealeză înseamnă înainte de toate un zâmbet politicos și o  întrebare Comment allez-vous? sau Comment vas-tu?  Aș spune că relațiile sunt reci, încărcate de puține emoții. Poate și de asta, legăturile sociale, acolo unde există, durează. pentru că se construiesc pornind de la logica funcționalității și a pragmatismului. Ceva de genul: Te-am sunat pentru că….

Prin urmare, distanțarea socială nu a venit ca un șoc pentru localnici, ci, aș îndrăzni să spun, ca ceva firesc, o continuare a ceea ce exista deja. Aproape că trăim ca în perioada dedinaintea pandemiei. Socializările stradale sau de cartier sunt foarte timide și se contruiesc doar acolo unde măcar două-trei familii se cunosc. Sunt mai de sfârșit de săptămâna. Așa sunt cei de aici.

Vecinii mei din dreapta sunt români și cei din stânga sunt chinezi. Cu familia de români, aproape că nu ne vedem și nu nu interesectăm un an întreg. Ei pleacă la servici înaintea mea și revin înaintea mea. Pur și simplu mu ne întâlnim. Sâmbăta ei pleacă la cumpărături la 9 dimineața, eu, în schimb, nu fac niciodată cumpărături sâmbăta. Singurul spațiu de socializare ar fi în fața casei, când ieșim cu mașinile din garaj. Eu nu știu mai nimic despre ei, ei nu știu mai nimic despre mine. Așteptăm vara să ne auzim, eu din  curtea mea, ei din  curtea lor și să schimbăm două vorbe. Cam atât!

Cât privește familia de chinezi, deși locuiesc gard în gard cu ei de zece ani, dacă îi întâlnesc pe stradă nu-i recunosc. Și asta, nu pentru că aș fi eu sau ei mizantropi sau antisociali, ci pentru că aici așa e viața. Și nici măcar nu e vorba de răceală socială sau de respingere. Societatea montrealeză a îmbrăcat demult haina capitalismului sauvage: oamenii se definesc prin munca lor. Aici, oamenii muncesc strașnic. Normalitatea înseamnă casa ta, mașina ta, serviciul tău, viața ta. Privirea indiscretă peste gard aproape că nu există.

Țin minte că atunci când am venit în Canada, am lucrat câteva luni într-un birou. Nu puteam să înțeleg cum este posibil să intri la ora 8h30 în birou și să nu ieși de acolo până la ora 12, ora mesei. Nimeni nu mișca din birouri. Se muncea. Nu stăteai la cafea, nu povesteai ce-ai mâncat aseară, ce au năzbâtii au făcut copiii sau alte detalii din viața ta. Ia la 4 fix, toți ieseau din birouri cu un zâmbet larg și își luau la revedere. Aproape că nu știam nimic unul despre altul.

Pandemia nu a schimbat radical viața de zi cu zi a montrealezilor și nici nu a provocat traume majore. Oamenii nu par să fie sfâșiați de faptul că nu se văd la sfârșit de săptămână cu prietenii și nici pentru că, o perioadă de timp, vor lucra de acasă.

Nu se grăbesc nici să-și trimită copiii la școală. Acum două zile, primul ministru al Quebecului a afirmat că ar fi posibil ca școlile să reînceapă pe 4 mai. Nu cred că au trecut două ore pe rețelele de socializare circularu deja petiții ale părinților care cereau premierului să prelungească perioada de pauză școlară până în septembrie. În Canada, drepturile și libertățile se negoziază public, prin dezbateri.

Ce culoare are solidaritatea montrealezilor? Aș spune că roz. Guvernul federal a anunțat deblocarea unor fonduri substanțiale, sub forma unui sprijin financiar de urgență, pentru toți cei care și-au pierdut locul de muncă. Astăzi au anunțat că și alte categorii afectate de situația actuală vor benefiacia de acest ajutor. Banii aceștia vin din taxele celor care lucrează. Sprijinul din partea statului a fost înțeles și acceptat fără a se arunca discuția în derizoriu, fărăr contradicții, sminteli sau stigmatizări sociale. Societatea canadiană nu este fragmentată, iar solidaritatea pare să fie o valoare asumată de cei care locuiesc aici.

Îmi amintesc cum, acum câteva zile, priemierul Quebecului îi îndemna pe cei cu nevoi economice să apeleze fără jenă la băncile alimentare. Mesajele empatice, înțelegătoare față de cei care, dintr-un motiv sau altul, se află într-o situație mai delicată, fac din solidaritate un fapt social și colorează solidaritatea în roz.

Un sondaj  recent  arată că montrealezii se așteaptă, cu resemnare și înțelegere, la mai bine de șase luni de izolare și distanțare fizică. Ce n’est pas grave!