Jurnal de pandemie: New York, 26 mai
Aici e Memorial Day, ziua morților căzuți la datorie. De obicei e vacanță, un fel de început oficial al verii, când totul se relaxează puțin. Acum, ca la vreme de pandemie, Memorial Day ține loc de funeralii naționale. New York Times a publicat pe prima pagină numele a 1000 dintre cei care s-au dus, cu detalii devastatoare: unul a fost rebelul familiei, alta, asistentă medicală care făcea planuri mărețe pentru pensie, altul era apreciat pentru felul în care îl imita pe Donald Duck. În New York am ajuns la 20 000 de morți. Asta reprezintă o cincime din cei aproape 100 000 de morți din Satele Unite până azi. E amețitor, incomprehensibil.
Pe de altă parte, prima zi în care au murit mai puțin de 100 de oameni în New York a venit tot în acest sfârșit de săptămână. Cifra asta nu e cu nimic mai puțin devastatoare pentru familiile și prietenii fiecăruia din cei care s-au dus. Dar, la aproape trei luni de la primul caz confirmat prin testare, acest prag epidemiologic e un fel de victorie colectivă pentru newyorkezi.
Are puțin de-a face cu ce au făcut autoritățile. În mod cert, n-are nimic de-a face cu ce au făcut, sau mai bine zis n-au făcut, autoritățile federale. Adiminstrația Trump a gestionat criza cu un amestec de cruzime, cinism, corupție și inconștiență tâmpă pe care nici nu trebuie să așteptăm istoria să îl judece. Președintele și-a petrecut weekendul ăsta în vacanță, la una dintre stațiunile lui de golf, afurisindu-și dușmanii pe Twitter fără cea mai mică recunoaștere a dimensiunii umane a dezastrului.
Administrația statului New York a fost mai sobră, mai responsabilă și mai umană. Dar și guvernatorul Andrew Cuomo recunoaște acum umil că dacă urgia a trecut (doar relativ) mai ușor, asta s-a întâmplat în principal datorită newyorkezilor, care s-au dovedit nebănuit de disciplinați și responsabili.
„Dacă ne uităm la noi azi, ne putem vedea pe noi mâine”, a spus guvernatorul în primele zile ale carantinei generale. Sensul, la vremea aceea, era foarte concret: statul acasă, spălatul pe mâini determina direct rata infecției. Dar newyorkezii au înțeles asta și într-un fel mai general: cine suntem azi cu vecinii, cu prietenii, cu concetățenii (în sensul originar al cuvântului) determină ce va fi New York-ul mâine. Și al naibii de tare ne interesează cum va fi orașul de acum înainte, că izolarea ne-a făcut pe toți să descoperim cât de tare depindem de sănătatea fizică, mentală și morală a întregului organism colectiv.
Asta nu-i deloc o noțiune nativă locului. Newyorkezii sunt, dacă te iei după stereotipii, ființe individualiste, pentru care semenii sunt un obstacol sau, în cel mai fericit caz, o distracție în drumul către lucru, către mai bine, către ideea de progres care e carburantul iluzoriu ce alimentează întreaga mașinărie a orașului.
La cinema ne frecăm de genunchii altora ca să ajungem la scaunele alea din centru unde ne putem lăfăi cu mai mult spațiu în jur. La metrou așteptăm în buza ușii ca să răzbim să apucăm un loc numai al nostru. La restaurant stăm într-o hărmălaie generală ca să ne relaxăm cu mâncare minuțios personalizată — eu nu mânânc carne, tu ești alergic la gluten… Frecatul de alții e prețul pe care aceeptăm să-l plătim fiecare ca să ajungem altundeva, să ne conectăm cu altcineva, să fim altceva.
Virusul a adus însă cu el conștiința celuilalt. Sunt multe lucruri pe care nu le știam când a început toată nebunia, și încă sunt o grămadă de lucruri pe care nu le știm. Ce știm acum, cu o claritate proaspătă și emoționantă, e că dacă ne e frică de ceva, ne e frică de virus, nu de celălalt. Distanțarea socială ne-a învățat că spațiul personal al fiecăruia dintre noi e un fel de a onora spațiul și nevoile personale ale celorlați. Zilele astea ne ocolim pe stradă cu generozitate în timp ce ne uităm unii în ochii celuilalt, zâmbind sub mască.
Cartiere întregi s-au mobilizat să aibă grijă de cei mai vulnerabili. Cei mai tineri fac cumpărături pentru cei mai bătrâni. Cei care își permit fac sau duc mâncare pentru cei care nu mai au ce să pună pe masă. Și majoritatea dintre noi s-a dovedit surprinzător de disciplinată când vine vorba de măști, cozi sau înfrânatul dorințelor de moment.
E drept, nu toți. E drept și că bogații și-au luat tălpășița din oraș de cum a lovit pandemia (cartierele înstărite sunt golite pe jumătate, iar prin ambarcaderele din Manhattan nu prinzi picior de iaht), lăsând în urmă un strat de clasă mijlocie, lucrători esențiali și săraci — grupuri care întotdeauna au fost ceva mai solidare. E drept și că există în continuare un contingent de căcănari vizibili, recognoscibili acum după absența măștii sau prezența unui grup de amici turmentați în jurul lor.
Dar dacă e loc de o revelație extatică în momentul ăsta, aș alege-o pe asta: în ciuda reputației newyorkezilor, egoiștii, căcănarii și idioții locali sunt mult mai puțini decât am fi crezut. Proporția nu pare să fie mai mare aici decât în alte părți! Chiar dimpotrivă, dacă ne uităm la protestatarii care cer, în tot felul de alte locuri din țara asta, redeschiderea Americii cu prețul vieții altora. E o supriză plăcută pe care poate altfel nu am fi avut-o.
Nu știu dacă relaxarea sau dezastrul financiar care urmează vor schimba asta. Nu știu dacă nu o să ni se facă dor de spiritul rebel al New York-ului și o să uităm curând de interesul colectiv al comunității. Dar, deocamdată, în liniștea relativă a ultimelor săptămâni de caratină, ne putem bucura, printre frici și tristeți, că suntem în stare să lăsăm fițele, să recunoaștem că e cool să fii cald și să fim mai apropiați și mai solidari chiar și de la distanță.