Jurnal de pandemie: New York, 6 aprilie
Mi-am spus în gând că prima lună va fi mai grea. Mi se pare că anticiparea dezastrului e mai greu de suportat decât dezastrul în sine. Realitatea imaginată e întotdeauna mai alarmantă decât cea din teren, pe care o împărtășești cu alții — ăsta e primul lucru pe care îl înveți dacă ești departe de casă, când se întâmplă câte o nenorocire.
Cam toată luna martie am fost căpitan de vapor în situație de criză. Am mutat un copil de la căminul universității înapoi acasă, am ținut altul acasă de la liceu în condițiile în care nu se închiseseră încă școlile de stat din oraș, am găsit mănuși și dezinfectanți, am stat la cozi și am aprovizionat casa cu ce ne trebuie, am cusut măști, am zbierat la băieți să le poarte, am trecut printr-o noapte de febră și simptome COVID-19 cu unul dintre ei…
M-au năvălit toate amintirile celor mai traumatice momente pe care le-am trăit, fiecare cu lecția lui: decontaminarea din perioada imediat următoare accidentului nuclear de la Cernobîl, pâinea și carnea din congelator din România anilor '80, dezoritentarea și camaraderia de la Revoluția din 1989, măștile purtate în downtown imediat după 11 Septembrie 2001, valul de voluntariat care a urmat uraganului Sandy.
Acum că lucrurile s-au așezat într-un nou și nefiresc făgaș, timpul e punctat de noi ritualuri: dimineața: muzică clasică cu micul dejun, ca să nu ne speriem din prima; în jurul prânzului: conferința de presă a guvernatorului statului New York, informativ și empatic, dur și uman; după-amiaza: dacă e vreme frumoasă, ieșim cu bicicleta să vedem ce a mai înflorit pe la noi prin Brooklyn, ca să nu înflorească așa, degeaba, pentru nimeni; seara: mai ieșim pe treptele casei și ne facem cu mâna cu vecinii, că doar o mână e liberă — în celalaltă toți ținem ori o băutură, ori ceva iarbă de fumat, că se cere.
Mai toți vom ieși din perioada asta cu dependențele la vedere, mai pufoși și mai triști, dar poate și mai responsabili și mai înțelepți. Și sigur mai înțelegători cu ceilalți.
Fiecare întâlnire pe Zoom, fiecare curs ținut online e o fereastră suprinzătoare în viețile celorlalți. Am studenți care acum lucrează în serviciile de urgență. Alții care s-au îmbolnăvit sau au grijă de membri ai familiei infectați. Cum să le ceri teme, acum?
În prima săptămână de curs, fiul meu a văzut toate pisicile și copiii profesorilor lui trecând prin cadru cu o nonșalanță până acum inimaginabilă. Autoritatea nu mai vine dintr-o suprafață impenetrabilă, ci din grația și generozitatea cu care acceptăm umanitatea noastră poroasă.
Cel mai mult ne lipsesc ceilați. Nu doar familia și prietenii, ale căror fețe le mai vedem, pixelate, ci, mai ales, necunoscuții. New York-ul nu înseamnă doar arhitectura lui, pe care zilele astea o putem vedea, dezbrăcată de forfota urbană, până ni se apleacă, ci e mai degrabă fojgăiala umană, frecușurile din fiecare moment dintre identități, culturi, priorități și tabieturi dintre cele mai diferite.
Ne lipsesc vecinii care ascultau Kanye West dat la maxim, în vălătucii grătarului din fața casei. Ne lipsesc excentricii eleganți de pe străzile Manhattanului. Ne lipsește nebunul cartierului, dispărut fără urmă de două săptămâni. Ne lipsesc snobii din galerii. Ne lipsesc și petrecăreții insuportabili care ne trezeau la patru dimineața. Până și turiștii, universal urâți de newyorkezi, ne lipsesc acum. Până la sfârșitul lui aprilie, o să ne lipsească, de tot, câteva zeci de mii de oameni din orașul ăsta. Mi-e teamă că a doua lună va fi, de fapt, cea mai grea.