Jurnal de pandemie: São Miguel

Încă o zi pe canapea, în Paradis

În 1427, Diogo Dilva a debarcat pentru prima oară pe această insulă și aici a fost mai apoi înființată prima colonie portugheză din São Miguel. Locul a început să fie cunoscut printre coloniști sub numele de Povoação Velha, sau, pe românește, așezarea veche, orășelul vechi.

Întâmplarea face ca pe noi să ne prindă aceste evenimente fără precedent generate de pandemia coronavirus în acest micuț colț de rai, într-un adevărat paradis verde ce ne zâmbește inocent în fiecare zi sub soarele primăverii atlantice.

Unii s-ar putea să ne invidieze, alții, mai raționali, s-ar putea să nu-și dorească să se afle izolați în aceste vremuri pe o insulă așa de mică. Dar, în fond, e posibil ca situația noastră să nu fie deloc mai specială și să fim afectați de ceea ce se întâmplă acum în lume la fel ca și voi. Dacă sunteți totuși curioși să aflați cum se petrec lucurile prin acest petic de pământ în vremea coronei, poate că veți găsi interesant să citiți jurnalul nostru de aici, doi români pribegi în Azore.

Dar să facem și prezentările: eu sunt Tavi, partea artistică a cuplului și sunt aici cu iubita, partenera și cea mai bună prietenă, pe numele ei Rose-Marie, care de dragul echilibrului să zicem că este mai ancorată în realitate ca mine. Împreună formăm un cuplu de mai bine de unsprezece ani și de vreo trei suntem călători cu normă întreagă, digital nomazi, IT-iști pribegi prin lume.

Deși nu avem un blog sau vlog de travel cum este trendy în ziua de azi, avem în schimb mai mereu o listă plină cu locuri noi de explorat, suntem etern în căutare de avioane ieftine low cost și de Air Bnb-uri cu wi-fi decent. Suntem adepții așa zisului slow tourism. Ce înseamnă chestia asta? Păi, practic, să te bucuri de un loc din punctul de vedere al localnicilor. Turismul lent înseamnă să trăiești într-un loc în ritmul oamenilor locului, să încerci să te lași pentru o perioadă asimilat de cultura lor, să te sincronizezi cu modul lor de viață și să explorezi acele locuri prin ochii omului ce trăiește acolo, nu prin ochii ignoranți ai turistului ce bifează în goană nebună atracțiile doar pentru niște selfie-uri.

Am aterizat în São Miguel pe 3 Martie, iar mai înainte am locuit preț de două luni jumate în Madeira. Mai întâi, când am ajuns aici am avut o cazare pe o perioadă de două săptămâni în Ponta Delgada - cel mai important oraș de pe insulă și totodată capitala Regiunii Autonome a Azorelor. După o iarnă petrecută în Madeira, doream să luăm puțin pulsul Azorelor și ne aranjasem această mică escapadă în drumul spre casă. Da, pentru noi, a lua pulsul unui loc înseamnă să stai doar una-două săptămâni acolo.

Cât am stat în Madeira nu prea am avut timp să studiem evoluția pandemiei de coronavirus, lucrurile nu căpătaseră încă forma de-acuma și eram preocupați cu explorarea cărărilor de munte sau cu munca. La fel și în prima săptămână petrecută aici. Apoi am început să ne gândim serios la faptul că e posibil ca drumul nostru spre casă cu city break-uri prin Lisabona - Sevilia - Malaga - București să nu mai poată fi realizabil.

Vedeam ce se întâmpla în Italia și apăreau deja destule cazuri și în Spania, deși deocamdată cu precădere în zona Madridului. Cred că undeva prin jurul datei de 10 martie am realizat că vom pierde rezervările și acel lanț de bilete de avion spre casă. Am început să ne facem calcule și deja ne gândeam serios să ne întoarcem la București, direct din Lisabona. Căutam oricum și alte variante.

Urmărind mai apoi fluxul de știri atât de aici din Portugalia, cât și din România, analizând, discutând cu prieteni, cerând sfaturi în stânga și în dreapta, a început să ne încolțească și ideea de a rămâne în São Miguel pe o perioadă nedeterminată.

Ne-am decis de-abia acum o săptămână asupra acestei variante, după ce ne-am consultat cu părinții și am cerut și părerea tuturor amicilor de pe Facebook. Marea majoritate ne-au sfatuit să rămânem. Am găsit apoi la o chirie foarte convenabilă, aici în Povoação, apartamentul în care stăm, fiind redus la jumătate din cauza momentului.

Evident că și aici turismul are mult de suferit, pe insulă nu prea mai e nimeni, doar câțiva expați sau alți venetici ca și noi care au decis să rămână aici până se mai calmează spiritele. Am avut și noroc, am anticipat bine. Zborurile au început să ni se anuleze unul câte unul, la fel și cazările luate în avans, așa că ne-am recuperat o mare parte din bani.

Mâine se face săptămâna de când trăim în acest mic orășel, alături de vreo șase mii de locuitori liniștiți pe care îi vezi rar pe străzi chiar și în situații normale. De vreo trei zile, de când s-a dat și în Portgalia starea de urgență, chiar nu prea mai e nimeni pe străzi. Avem câteva supermarketuri de mărime medie în oraș, unele baruri sunt încă deschise, deși nu le frecventăm. Chiar și vreo trei restaurante, dar primesc comenzi doar pentru take away. Din câte am văzut până acuma, lumea nu pare speriată, dar este precaută. Doar în fața principalei farmacii din oraș am observat că e coadă, 5-6 persoane. Se intră pe bază de număr de ordine, fiind servită câte o persoană pe rând.

Lipsa oamenilor pe străzi, mai ales a celor în vârstă, se datorează faptului că autoritățile chiar s-au străduit să comunice în mod eficient cu cetățenii. Regiunea a sensibilizat persoanele în vârstă, sfătuindu-i să evite ieșirile inutile, contactatând telefonic toate persoanele de peste 65 de ani din Azore, pentru a le face conștiente de respectarea regulilor de circulație pe drumurile publice. Le-au atras atenția asupra pericolelor la care se supun și i-au înștiințat de ce resurse le sunt puse la dispoziție pentru a le sprijini nevoile de bază, în scopul de a-i determina să evite părăsirea inutilă a locuinței.

Drept urmare, n-am mai văzut niciun vârstnic pe afară în ultimele două zile, în mare parte doar tinerii se mai aventurează la cumpărături, mai ies la o cafea scurtă sau se plimbă solitari pe faleză. Ai încă e voie să ieși să faci puțină mișcare în apropierea locuinței, dar, în rest, s-au luat cam aceleași măsuri restrictive ca și în România. Pentru a mă menține cât de cât în formă, eu mi-am făcut o rutină zilnică: în fiecare zi alerg în jur de 5-6 km în zona micului port al orașului.

Deși, în momentul de față, sunt 718 cazuri de persoane aflate sub supraveghere în São Miguel, deocamdată sunt foarte puține cazuri de coronavirus confirmate în arhipelag, mai exact 11, dintre care unul apărut astăzi pe insula noastră, la Ponta Delgada.

Zborurile s-au suspendat în mare parte. Momentan, doar TAP Portugal mai ajunge aici, o dată pe zi făcând un tur-retur de la Lisabona spre São Miguel și Terceira, a doua insulă ca mărime. Au fost suspendate chiar și feriboturile ce făceau legătura dintre insulele din arhipelag, cu excepția cargo-ului.

Simțim că aici lucrurile vor fi ținute mai ușor sub control și sperăm la un număr minim de cazuri, deoarece populația trăiește oricum destul de izolat și fără măsuri de distanțare socială. Apoi, oricine vine în arhipelag de pe continent, chiar și rezidenții, e băgat două săptămâni în carantină. E posibil ca viața să reintre mult mai repede pe un făgaș normal ca pe continent. Cu toate astea, oficialitățile prognozează o criză ce se va întinde până spre sfârșitul lunii mai.

După cum vedeți, viața nu e așa de spectaculoasă cum pare la prima vedere nici chiar aici, într-o insulă paradisiacă, în vreme de pandemie. Apoi, am fost foarte stresați în aceste două săptămâni, având chiar momente la limita unor atacuri de panică datorate de incertitudinea situației în care ne aflam. De la o clipă la alta lucrurile se schimbau, la un moment dat am vrut să ne întoarcem în Madeira, ne-am luat chiar și bilet de avion. Acolo ne înțelesesem cu gazda unde locuisem, ne plăcuse locul și negociasem o chirie acceptabilă. Aici încă nu găseam ceva care să se încadreze în buget. Apoi am renunțat, deoarece am aflat că vom fi băgați și acolo în carantină, chiar dacă veneam de aici, de unde la acea oră nu fusese confirmat niciun caz de infecție cu Covid-19.

Am fost destul de încordați în acele zile, până să găsim această cazare. Chiar și aici ne-a fost frică ca nu cumva să nu ne primească gazda când ajungem. Vedeam cum multe hoteluri se închideau sau erau folosite de autorități pentru a-i băga în carantină pe cei ce veneau de pe continent. Sau ne temeam ca nu cumva guvernul să suspende autobuzele și să nu avem cu ce să ne deplasăm până aici. Am avut cumva noroc până la urmă, dar ne-a luat câteva zile până ne-am liniștit.

Acum suntem bine. Simțim, totuși, un gust amar știind că la o aruncătură de băț avem atâtea de explorat: izvoare termale, păduri fermecate de conifere sau de laurisilva, lagune de smarald și câte alte minuni naturale. Dar, pe moment, suntem nevoiți să ne omorâm timpul liber pe canapea, citind, sau prin bucătărie, încercând să experimentăm noi rețete.

Rose și-a reluat lucrul la niște proiecte mai vechi, deci poate că nu o să murim tocmai de foame pe aici, așa că eu am preluat în schimb frâiele treburilor casnice. Avem noroc și cu o mică terasă unde putem servi cafeaua sub albastrul cerului, ascultând trilul păsărelelor. După șapte zile de distanțare socială, putem spune că se putea cu siguranță mai rău de-atâta. Vom reveni cu amănunte.

Cu drag, din São Miguel, cea mai verde insulă din Azore,

Tavi și Rose.