Am părăsit plaiurile mioritice în urmă cu două decenii, într-o perioadă când atlasele noastre geografice ortografiau vechiul Siam în cel mai neaoș stil fonetic: Tailanda, fără „h”. Tot la acea vreme, vecinul vestic al Thailandei se numea Birmania, țărișoara aceea ce ne-a dat o specie de pisici mult apreciată și la noi. Acum Birmania s-a metamorfozat în Myanmar, iar Thailanda și-a înserat un „h” mut, franțuzesc aș zice.

Succint, ce merită menţionat în aceste două decenii? După puciuri militare, o tentativă eșuată de preluare a puterii (de o facțiune politică de stânga) care a divizat Thailanda în două tabere antagoniste, și o campanie de eradicare a drogurilor soldată cu mii de execuții sumare și multe semne de întrebare.

Photo by Joshua Rawson-Harris / Unsplash

De șase ani m-am stabilit în Ban Chang, un orășel cochet aflat la buza Oceanului. Locuiesc într-un apartament la 50 mp de plajă, într-un loc covârșit de o explozie vegetală ce-ți obosește pur și simplu retina. Simfonie a apei, vulturi flămânzi care plonjează în valurile oceanului, bancuri de pești zburători și reflecția lor siderală sunt câteva argumente ce m-au legat organic de acest loc.

Pe hartă sunt doar la 171 km de Bangkok, capitala Thailandei, suav denumită și „Orașul îngerilor”. Și, uitându-mă din curiozitate pe Google Map, la puțin peste 8 000 de kilometri de Cluj, orașul trecut ca loc de naștere în pașaportul românesc.

Deși, ideea de a trăi răsfățat de briza mării 365 de zile pe an pare un vis, am adoptat destul de timpuriu atitudinea localnicilor: plimbări pe plajă la cinci dimineața, înainte ca gradele din atmosferă să atingă valori toride, sau după apus, când aerul devine mai respirabil.

Apa, caldă (peste 25 de grade Celsius în decembrie sau ianuarie), oferă grădini de corali, pești exotici și arici de mare. Ocazional, apar rechini și chiar lamantini, un gen de foci tropicale. Dar și în acest paradis marin există o lume a contrastelor: broaște țestoase ce sfârșesc în năvoade abandonate, carcase de delfini otrăviți de plastic și de alte deșeuri chimice aruncate de pe vase, formațiuni de coral osificate datorită încălzirii globale.

Colored Koi
Photo by Katie McNabb / Unsplash

Tot pe lista acestor realități dureroase se adaugă și așa numitul sezon „de arderi”. Ține din ianuarie până în martie și e o practică de incendiere a câmpurilor de orez, porumb etc., pentru a se pregăti un nou sezon agricol. E modalitatea cea mai ieftină de a evita strângerea tulpinilor rămase după recoltarea orezului, porumbului sau a trestiei de zahăr. În plus, aceste arderi distrug și culturile de bacterii care apar datorită climei umede (și care ar compromite noile culturi) și alungă șerpii (care își fac galerii sub aceste culturi). La ce deznodamânt se ajunge? Unul sumbru: din sudul Chinei până în Indonezia, poluarea atinge cote apocaliptice.

În aceste trei luni, fiecare dimineață decurge după același tipar: primul lucru când mă trezesc este să verific calitatea aerului pe AirVisual. După care, în funcție de cifre, îmi încep ziua cu masca pe față sau, în zilele mai bune, fără mască.

În consecință, fiecare muritor e umblat în ale măștilor, care au fost totdeauna o prezență cotidiană pe străzi. De nevoie, fiecare și-a procurat măști și filtre de aer pentru locuințe. Astfel, când epidemia de Covid-19 a apărut în zonă, Thailanda nu a traversat acea penurie de măști cu care s-a confruntat Europa, de exemplu. Nici măcar gelul alcoolic pentru dezinfecția mâinilor nu a fost o problemă. Aceste produse erau deja în uz curent pentru prevenția altor epidemii de sezon. Lumea știa cum să urmeze o igienă strictă și inițial s-a crezut că și această epidemie va avea un curs ușor de ținut sub control.

Photo by Rafa Prada / Unsplash

Am început să citesc pe net despre situația din Wuhan prin ianuarie. Mda, alt doilea val de SARS, mi-am zis. Iarăși China, iarăși un virus. Băieții au trecut deja printr-o criză SARS, așa că și-au învățat lecția. Nu e niciun stres, o vor rezolva rapid, mi-am zis.

După alte câteva săptămâni, media era inundată de știri despre Wuhan. Atenția prioritară era acordată studenților thailandezi aflați la studii acolo. Apoi, au început să apară și alte date din care am aflat că există o comunitate thai cu contracte de muncă în Wuhan. Răspunsul autorităților a fost prompt și a fost inițiat un plan de repatriere în regim de urgență: Guvernul i-a încurajat să vină acasă și le-a transmis că vor fi puși în carantină pentru 14 zile.

Mărturisesc că, la acel moment, am început să aștept cu oarecare curiozitate știrile de seară. Așa că, între Netflix și Al Jazeera, urmăream cu interes ce se prezenta la jurnalul de știri pe canalele de aici: „Au ajuns acasă. Sunt în carantină. Totul va fi ok. Guvernul va monitoriza situația”. Cam acestea erau mesajele oficiale.

Bun, îmi zic. E timpul să mai fac puțin trafic pe Google. Oare, care e distanța între Wuhan și Thailanda? 2 025 km, îmi apare pe monitor. O distanță cam mare în termeni europeni, unde multe țări apar doar cu un indice numeric pe hartă. În Asia, percepția distanței e calibrată la cifre mai mari. Totul are o tentă exponențială: altitudinea Everestului, stepele Mongoliei, pădurile Siberiei și, prin extensie, dezvoltarea economica regională, densitatea populației, cele 50 000 de caractere ale limbii chineze și lista ar putea continua.

Ei bine, dintre cei repatriați au apărut și primele cazuri. Nimic alarmant, au fost imediat spitalizați și toți s-au vindecat ulterior. Între timp, media anunța primele rezultate pozitive în tratarea celor infestați cu coronavirus prin administrarea unui cocktail de medicamente utilizate în special în tratarea simptomelor HIV.

Știrea a apărut și în câteva tabloide vestice, doctorii thailandezi fiind văzuți ca niște pionieri în domeniu și asta a liniștit oarecum lumea, inclusiv unele temeri ale Guvernului. „Avem o infrastructură adecvată și progresele făcute de personalul nostru medical în tratarea acestei epidemii sunt foarte promițătoare”, linișteau ofocialii populația. Adevărul este că Thailanda ocupă locul opt în lume la standardul asistenței medicale, înaintea Australiei, Finlandei, Angliei, Germaniei și a altor țări dezvoltate.

Photo by Robin Noguier / Unsplash

Toate bune și frumoase, atât doar că nimeni nu s-a grăbit să tranșeze problema: Thailanda este o destinație turistică. Una importantă! Cifrele vorbesc de la sine: 39 800 000 de vizitatori străini în 2019. Din acest număr, aproape 11 milioane sunt turiști chinezi. Un procent semnificativ al acestor turiști dispun de suficiente mijloace financiare care sa le asigure un sejur extins în afara Chinei.

Alarmați de ideea de a merge acasă, într-un regim dur de carantină, majoritatea turiștilor chinezi și-au prelungit vizele turistice și s-au auto-exilat prin toate țările din zonă care și-au păstrat granițele deschise, inclusiv Thailanda.

S-a zvonit că ei ar fi adus un val nou de infecții, moment în care opinia publică a așteptat reacția Guvernului. Va închide Thailanda granița chinezilor? Va urma Thailanda exemplul Australiei și al Noii Zeelande? Problema părea un nod gordian cu ramificații clare: dacă Guvernul lua o decizie ce submina turismul local, consecințele vor fi incalculabile. Mai exact, o gaură financiară de vreo 12 miliarde de dolari americani, adică valoarea anuală a serviciilor oferite turiștilor chinezi în 2019.

În fine, după ce a stat câteva săptămâni în expectativă, Guvernul a venit cu un plan de acțiune: turistii chinezi sunt în continuare bineveniți în Thailanda atât timp cât se conformează unei perioade de carantină de 14 zile. Decizia nu a avut niciun impact semnificativ, pentru că între timp, China își închisese granițele.

Tot în acest moment, Coreea de Sud atinsese o cotă alarmantă a infecțiilor în Daegu, un oraș cu mulți thailandezi care lucrau acolo „la negru”. Presa thailandeză i-a alintat drept „micuțele stafii”, anticipând șanse minime de necontaminare. Foarte cooperanți, coreenii au tratat situația cu o indulgență maximă: le-a garantat thailandezilor dreptul de repatriere, indiferent de tipul vizei sau al dreptului de muncă.

Ajunși acasă, un alt amănunt insolit: peste o sută dintre ei fug din aeroport pentru a evita carantina. Am râs copios, mai ales că în zilele următoare presa încerca să afle situația la zi a celor dispăruți, documentând pe larg eforturile autorităților de a-i găsi pe cei care au ușchit-o.

Între timp, un alt focar de infecție ajunge în atenția presei: Stadionul de Box Thailandez Lumpinee. Primul vizat: un anume general de armată Apirat, directorul stadionului. În ciuda unei recomandări venite din partea Ministerului Sporturilor, de a evita organizarea evenimentelor sportive cu public, stimabilul domn general Apirat nu a dat curs recomandării. Epilogul a fost unul tragic: sute de infecții și zeci de decese.

Every weekend in Bangkok this large night market takes place outside of the world mall. From the fourth floor of the mall parking garage, we were able to get a stunning vantage point of the market below. We could even feel the spices as we breathed in the air from above.
Photo by Sam Beasley / Unsplash

În Ban Chang, oceanul își arată neperturbat solzii de cremene. Aici, toată lumea poartă măști, inclusiv noi, europenii. În Chiang Mai, cohorte de turiști proaspăt sosiți, mulți dintr ei la prima lor vizită, trag în piept miasmele Asiei flagelați de arome și vlăguiți de căldură. Da, mulți își țin măștile în buzunar, neobișnuiți cu umezeala și canicula Tropicelor.

În momentul de față, orice deplasare în locuri publice este condiționată de purtarea unei măști. Mall-urile, parcurile, școlile și stadioanele sunt închise. Fiecare județ are un orar cu restricții de deplasare, iar intervalul 10 pm – 4 am e decretat ca „orar obligatoriu de stat în casă”, pe întreg teritoriul Thailandei.

Azi au fost peste 2 300 de cazuri confirmate și 30 de decese datorate virusului din Wuhan. Pentru mine, o altă zi la „birou”, pe balcon, cu o cafea în față și numarând vapoarele la linia orizontului...

Text publicat și de Botoșani necenzurat.