Jurnal de pandemie: Viena, 21 aprilie

Bună dimineața, Soare! Nu știu cât e ceasul, doar că mi-a intrat soarele în ochi. Mă bucur că e vreme bună. Am devenit dependentă de plimbările lungi pe malul Dunării și prin parcurile redeschise în Viena de doar zece zile.

Privesc pe geam. Același geam dinspre magazinul în care intră și ies oameni. Îmbrăcați mai colorat acum. Parcă se și mișcă mai repede. Îmi fac tema la germană (să povestesc o zi din viața mea) și pornesc la drum.

Trec pe lângă un McDonald’s Drive: e o coadă de... 1, 2, 3, 4, 5... 32, 33, 34 de mașini. Pe oglinda retrovizoare a fiecăreia stă acum atârnată câte o mască. Gata cu brăduții! Măștile le-au luat locul, iar zâmbetul necunoscuților a devenit un lux. Acum zâmbești doar celor cu care locuiești. Sau prin camera video. Zâmbetul de sub mască îmi amintește de perioada de după transplant, în care toată lumea intra costumată la mine în cameră. Le vedeam doar ochii și îmi lua câteva minute până deslușeam cu cine vorbesc. Mirosul, vocea – deveniseră indicii premium ca să știu cu cine stau de vorbă.

Acum trec plimbându-mă, respectând distanța, printre măști care mai de care mai asortate cu ținutele. Îmi atrage atenția o pisică. Una desenată pe masca unui bărbat înalt care iese din magazin. În spații închise e obligatoriu să porți mască, în magazine, în mijloacele de transport în comun. Dar unii și-o lasă încă câteva minute pe față și când ies afară.

Pisica sau motanul de pe masca omului cu plase îmi amintește iar de perioada de izolare de după transplant. Unul dintre astronauții care mă vizitau - un doctor, bănuiesc - m-a întrebat cum mă simt. În germană. M-am apucat să-i explic că mă simt ca atunci când mă trezeam dimineața după o noapte de chef. Aha, ca un motan!, a zis mișcându-și masca a zâmbet. Și a plecat. Am aflat mai apoi, că așa se zice în germană la mahmureală: der Kater.

Merg mai departe cu imaginea motanului de pe mască în cap. Trec peste un pod. Îmi atrag atenția niște pești mari. Doi rățoi care se bat pe o rață. Rața fuge, dă de o lebădă, vine apoi în zbor lângă mine pe pod. O filmez.

Trag cu urechea la ce vorbesc oamenii, vreau să învăț germană. Sunt prea departe, aud doar frânturi spuse pe deasupra măștilor care atârnă la gât. Amenda e 20 de Euro dacă nu porți masca în spații închise, dar chiar nu mai văd poliție. Săptămâna trecută erau multe mașini de poliție pe stradă, treceau încet observând atent oamenii. Ca la un filaj.

Înțeleg că Austria e mândră de cum a gestionat până acum situația, magazinele mici sunt și ele deschise acum, Cancelarul Kurz ne asigură că se lucrează la următorii pași, ca totul să se desfășoare cu minim de panică, dar cu precauție. Mă liniștește vocea lui. Vielen Dank!

Merg mai departe cu gândurile mele.

Încă o zi frumoasă, semănă cu cea de ieri, dar nu e aceeași. Ce aproximative sunt cuvintele! Seamănă, nu sunt aceleași. Ca și oamenii: seamănă, dar nu sunt aceiași. Avem, în mare, aceleași trăsături, aceleași corpuri, aceleași sentimente, aceeași chimie, aceeași energie, aceleași simțuri, dar fiecare e altfel, diferit.

Bineînțeles că și în cazul meu e puțin altfel, aproximativ. Se zice că am alt ADN față de cel pe care îl aveam până la transplant. Acum îl am pe al lui, pe al donatorului. Oare, am și aceleași simțuri, aceleași gânduri, aceleași zile? Oare, și el s-a trezit astăzi (la fel de târziu) ca mine? Oare, și el vede astăzi aceeași lumină a soarelui? Oare, și el face slalom printre atâtea dorințe neîmplinite și împlinite, printre atâtea senzații și nonsenzații? Oare, și el se plimbă acum? Oare, familia lui cum e? Oare, ce grad de rudenie avem? Oare, și el își pune acum întrebări?

Tot aud în ultimul timp că suntem conectați. Toți oamenii, toți semenii. Asta îmi amintește de o nuntă, unde, pe la trei dimineața, dansam singură, cu mai mulți oameni. Eram conectați la aceeași muzică, dar dansam singuri. Ca acum, doar că muzica se aude puțin altfel, iar DJ-ul e invizibil.

Lângă mine era un preot, Popa Șușu (ortodox, cred). Din singurătatea mulțimii conectate, am auzit: „Nu-ți fie frică! Toți suntem energie. Când mori, treci doar într-o altă formă a ei.” Vorbele m-a făcut să zâmbesc. Dincolo de toate conceptele analizate și răs-analizate, am simțit o bucurie lăuntrică. „Ce aproximative sunt cuvintele”, am gândit atunci și am continuat să dansez. Nu am scos niciun cuvânt, mi s-a părut că aș putea strica momentul. Ca acum, ca aici. Mi s-a părut că ar aproxima doar ceea ce voiam să spun.

În foarte puținele clipe când sunt atentă la cuvinte, nu sunt aproximativă. Nu prea pot să spun ce simt, ce sunt, ce-mi doresc... Doar acum, când sunt izolată sau singură sau ce cuvinte or mai fi pentru perioada asta, acum sunt conectată. Conectată la alții, la familie, la prieteni, la toți dansatorii de pe ring, la muzică, la noapte, la zi, la preot, la natură, la cer, la divinitate. Și acum, fiind aproximativ singură, acum pot să rostesc ce doresc, pentru că nu mă aude nimeni. Toți dansează, muzica e tare. Acum aș putea să răspund preotului, dar nu mă mai aude. Pentru că am trecut într-o altă dimensiune. Una în care sunt singură, dar conectată.

Ți-aș spune, dragă domnule, că nu mi-e frică. Că-ți mulțumesc de grijă, ție și fiecărui om conectat. Că și frica asta e tot doar un cuvânt, un cuvânt aproximativ, care aproximează o clipă, un sentiment, o formă, o materialitate. Toate, bineînțeles, aproximative. Și să continuăm să dansăm, să zâmbim, să vorbim, să filosofăm, să avem credință, încredere, să plângem, să iubim, să ne bucurăm, că doar toți suntem conectați și toți avem cuvinte, idei, muzică... Toți suntem aceiași și, totuși, diferiți. Și toată izolarea asta, singurătatea, devin aproximative. Cuvintele nu mai sunt rostite, doar uneori, doar când la capătul celălalt al telefonului, al balconului, al patului, stă cineva aproximativ ca tine, dar totuși nu ești tu.

Intru în casă, senzorul de fum bipăie. Intermitent. Poate de aceea e și mai enervant. Nu îmi cunosc vecinii. Pe cei din România îi știam. Pun, totuși, mâna pe telefon și sun la o vecină al cărei număr îl am din(tr-o) întâmplare. Îmi spune că îl trimite pe prietenul ei să mă ajute. Vine un domn înalt, cu mască, care în câteva secunde ține senzorul în mână și bateria scoasă deja din el. Îmi spune să cumpăr alta că asta e kaputt. Pleacă rapid. Ce vecin bun!  Revin la gândurile mele...

Vezi? Suntem conectați cu toții. Aceeași muzică, domn' Părinte! Ai avut dreptate, nu-mi mai e frică, nu sunt singură, e totul doar energie, e totul doar aproximativ și atât de fragil sau doar pare. Ca muzica aia pe care o auzi aproximativ, doar atunci când dansezi, conectat, ca toți ceilalți, aproximativ, neputând anticipa ritmul ei, dar nu-ți e frică, continui să dansezi, mai lent, mai alert și întotdeauna mișcarea ta se oprește cu puțin timp înainte să se termine fraza muzicală. Și, astfel, înțelegi doar aproximativ ce înseamnă să dansezi, să asculți muzica, să fii pe ritm, să îți deschizi toate simțurile, să fii conectat.

Mă bucur că ne-am conectat, că ne-am lăsat fără frică în energia asta pe care am aproximat-o și eu acum în câteva cuvinte. Scrise, pe o muzică aproximativă, cu sau fără mască.

Mă bucur că aud și de la aproximativ doi metri distanță, că văd și când închid pleoapele, că timpul trece aproximativ și că eu continui să dansez, chiar dacă am impresia că mișcările mele influențează într-un fel mișcările altcuiva și, aproximativ umăr lângă umăr, facem Pământul să se învârtă. Aproximativ în jurul Soarelui. Dar mai ales, mă bucur că senzorul a tăcut, răpus acum pe masă, cu bateria scoasă.

P.S. Săptămâna viitoare se deschid și alte magazine. O să pot lua baterie nouă.