Jurnal de pandemie: Viena, 7 aprilie

Mă trezesc destul de târziu. În fiecare dimineață. Îmi tot propun să mă trezesc devreme, dar nu îmi iese. Prima luptă câștigată de providență. Ar fi bine să mă trezesc dimineața, astfel aș prinde din balcon și soarele, care deja pe la 11:30 pleacă peste blocul meu. Asta în zilele însorite.

O constantă aici în Viena, mai ales în cartierul meu care e aproape de malul Dunării vechi, este vântul. Știu cât de puternic e uitându-mă la stegulețele din parcarea magazinelor de sub balcon. Dacă n-aș vedea oamenii intrând (rar) în magazine, aș crede că doar vântul mai mișcă câte ceva. Nu știu de ce, dar oamenii se îmbracă în haine închise la culoare, măștile sunt singurele care aduc o notă mai veselă. De câteva zile e obligatoriu ca toată lumea să poarte mască la cumpărături. Deci, trag coșul din șirul lung, pun masca pe față și intră. Ies apoi cărând niște plase cu globul pământesc zâmbind. Este genul de umor involuntar al austriecilor.

Ce e frumos în toată autoizolarea asta, e că o faci și pentru alții. E un virus duios, altruist chiar. Oamenii aici au înțeles asta. Stai în casă, să-i protejezi și pe alții, poți fi asimptomatic. Ei sunt destul de obișnuiți să respecte regulile și să atragă atenția și celorlalți dacă nu o fac.

Primul telefon pe care l-am primit după ce Cancelarul Kurz ne-a informat în privința noilor reguli, a fost de la profesoara mea de germană. Ea a trecut de curând printr-o operație destul de grea și mai e și în grupa de risc în perioada asta, având peste 65 de ani. Și, totuși m-a sunat să mă întrebe dacă nu am nevoie de ceva. Aceeași doamnă care, în metrou, i-a atras atenția unui tânăr că ocupă două locuri, ținându-și picioarele depărtate, și unei fete, pentru că și-a uitat ziarul pe scaun după ce-l răsfoise și voia să coboare abandonându-l pe scaun. În sensul ăsta zic că ei știu să respecte regulile și de aceea situația pare mai relaxată în Austria.

Pentru mine e puțin diferit, respect „regulile” astea deja de câțiva ani, cam de vreo trei, de când am și venit în Viena. De atunci sunt și oarecum „autoizolată”.

Acum un an și  jumătate, am făcut un transplant de celule stem hematopoietice (transplant de măduvă, în termeni populari) de la un donator din Germania, care avea 19 ani în momentul transplantului. Mă și simt mai tânără, ce-i drept. Și probabil pentru el mă și simt datoare să învăț germana.

În ultimii ani, mai ales după transplant, m-am obișnuit să păstrez o distanță față de oameni, să nu mă duc în locuri aglomerate, să nu intru în spații închise, unde pot fi și alți oameni.

Deci, iată-mă oarecum antrenată pentru perioada asta. De câteva săptămâni, de fiecare dată când ies, observ că acum și alții se feresc de mine, nu mai dăm mâna (aici toată lumea dădea mâna) și nici nu ne mai îmbrățișăm. Mă gândesc că după povestea Covid-19, o să ne salutăm și noi ca budiștii.  Zâmbesc zen. Mi se pare ciudat că nu mai trebuie eu să fac un pas în spate, să refuz invitații în baruri sau să aleg să merg cu taxiul la vreo întâlnire, deși, transportul în comun din Viena e foarte bun și e folosit de toată lumea, inclusiv de Președintele Austriei. Toți credeau că eram ceva divă. Astăzi am ajuns la același nivel.

În momentul ăsta mi-a venit în minte că am teme la germană. Konjunctiv 2: când o să... aș vrea, aș face... Prima propoziție când deschid cartea: Wenn ich eine Schauspielerin wäre, wäre ich sehr vertraut.

Sunt actriță. Adică am fost. Sau mai sunt, dar pe alte scene. Camera mea de la etajul 21 din AKH (Spitalul Central din Viena) era decorul perfect pentru rolul de prințesă pe care l-am interpretat după transplant, în care personalul medical al spitalului era personalul palatului, familia și curtea mea regală.

Acum, în perioada coronavirusului, sunt ca la o mânăstire. Când eram mică și vizitam mânăstirile, aveam același sentiment. Cumva, chilia, grădina și obiectele lumești parcă nu ieșiseră niciodată afară de acolo. Măicuțele aveau fețe albe și zâmbete resemnate. Cam ca al meu de azi dimineață din oglindă. Și oamenii care vizitau mânăstirea. Oamenii triști, oamenii veseli, oamenii sănătoși, oamenii bolnavi, oamenii singuri, oamenii din turmă, oamenii pari, oamenii impari...

Dar să închei aici, nu vreau să devin patetică. Întotdeauna m-am gândit că „patetic” vine de la ficat, ceva cu pateu. Ha!

În fine, așteptăm noi reguli. Așteptăm să se sfârșească. Ce? Așteptarea? Perioada? Virusul? Boala? Singurătatea? Pateul? Am noroc că am fost actriță si m-am obișnuit cu sfârșitul. Dar când o fi? După repetiție? După fiecare replică? După premieră? După fiecare reprezentație? Atunci când începe spectacolul? Când începi alte repetiții? Când începi alt spectacol? Când încep aplauzele? Când se termină aplauzele? Când?