Jurnal de pandemie: Berlin, început de martie

Mă pregătisem de asta de vreo două săptămâni: să îl luăm într-o zi pe Ahmad, prietenul și colegul de școală a lui fi-miu, Daniel, și să mergem cu toții la grădina zoologică. Opt ore de școală nu le e de ajuns copiilor ăstora de zece ani, vor să petreacă timp împreună și după! Însă Ahmad locuiește într-un cartier îndepărtat și are de mers cam o oră cu multiple mijloace de transport, deci nu putea veni la noi după ore și nici Dani nu putea merge la el.

Grădina zoologică e undeva la mijlocul drumului, iar Ahmad spusese că e interesat să o vadă. Locul închide, însă, la șase, iar timpul era scurt. Ca să nu pierdem vremea, le-am dat fiecăruia o hartă a locului să se hotărască ce animale vor să vadă. Dani mai fusese, iar Ahmad nu părea entuziasmat de nimic.

Poate vrei să vedem urșii panda?, am întrebat eu sigură că o să fie interesat de vedetele Grădinii. Hm, poate atunci la maimuțe?, întreb din nou, după ce urșii îl lăsaseră rece. Ok, atunci ce-ai zice de girafe? Au vreo câteva feluri…, am continuat eu ușor descumpanită. Ahmad era greu de impresionat și eu mă simțeam într-un ușor impas. Poate un animal pe care nu  l-ai văzut niciodată? Poate unul care nu se găsește în Afganistan? (Ahmad sosise în Berlin în vară, ca și noi).

Băiețelul se ținea, însă, ferm, iar eu mă gândeam că investiția în bilete poate nu fusese foarte inspirată, mai ales că începuse să bureze lejer. Când credeam că totul e pierdut, un licăr de interes străbătu fața lui Ahmad: da, voia neapărat să vadă un animal, dar nu îl găsea pe hartă.

Acum, dragă cititorule, gândește-te pentru o clipă: ce animal ar stârni interesul unui copil ca Ahmad? La gândul cui ar putea el fremăta de curiozitate? Nu, nu era vreun leu sau un tigru cum am crezut eu (de altfel, gradină zoologică berlineză nu are în momentul ăsta niciun animal de pradă mare, pentru că sectorul lor e de vreo doi ani în renovare ), nici vreo reptilă, cum a crezut Emilia, sora lui Daniel, și nici măcar vreun păianjen, cum voia să vadă Dani.

O să îți spun și că, în ciuda faptului că am umblat mai mult de o oră în lungul și în latul grădinii, nu l-am găsit, spre dezamăgirea lui și frustrarea celorlalți. Ei bine, porcul era animalul cu pricina, pe care, firește, era greu, dacă nu imposibil să îl vadă în țara lui sau în celelalte țări musulmane în care a fost o vreme refugiat.

Când am plecat, începuse de-a binelea să plouă. Ahmad era dezamăgit, la fel și fi-miu, care ar fi vrut să îi facă o bucurie. Bănuiam (speram?) că era probabil pe undeva și o secțiune cu animale domestice și mi-am spus că o să venim într-o săptămână, două înapoi. Eram sigură că o să ne întoarcem măcar o dată înainte de vacanța de Paște, într-o zi când vremea e mai bună.

Au trecut, însă, de abia două săptămâni, iar ce părea o certitudine a devenit între timp greu de imaginat. Zoo Berlin a închis deja de o săptămână, fără a anunța o dată pentru redeschidere. Școlile s-au închis în același timp, iar Dani și Ahmad nu știu când se vor putea revedea.

Angela Merkel a ținut, pe 13 martie, un discurs în care vorbea de necesitatea distanțării sociale și de închiderea școlilor, dar copiii din Berlin au trebuit să meargă încă la școală și lunea trecută (16 martie), pentru a-și lua cărțile și temele. În fapt, mulți dintre profesori au fost (oficial) bolnavi, situație nesurprinzătoare pentru că lipsa profesorilor pe motiv de boală e de mult subiect de bancuri și un fapt obișnuit, cel puțin în școala unde merg copiii noștri (pentru absențe pe mai puțin de trei zile, nu e necesar să aducă adeverință medicală).

Îngrijorați că virusul se răspândește cu rapiditate și că o zi de școală după week-end i-ar expune fără rost, am sunat la școală să cerem explicit să li se dea drumul mai devreme acasă, mai ales că între timp ne sunaseră să ne spună că nu prea fac ore. Diriginta a înțeles, dar a spus ferm ca Senatul landului a decis că este o zi de școală și că, în principiu, copiii trebuie să fie în clasă chiar dacă profesorii nu prea sunt. În cele din urmă, au fost lăsați mai devreme acasă, dar, spre surprinderea noastră, nu au primit nicio instrucțiune cu privire la teme sau la învățarea online.

Ca părinți-tigru (tiger parents) ce suntem, încercăm să combinăm resurse online cu învățarea aplicată, panicați fiind că cei doi copii ar putea 'arde gazul'. Vedem criza virusului ca o ocazie să mai învețe matematica după ce am vorbit tot anul că nivelul de complexitate a materiei în școala de aici e mai slab ca în alte țări din Est. Ne întrebăm ocazional cum se descurcă ceilalti copii și, mai ales, cei ca Ahmad, cu părinți care nu pot sau nu au timp să îi ajute. Anxietăți vechi precum cea cu nivelul materiei se suprapun pe cele mai noi, cum este și virusul.

Afară (dar în casă), viața merge înainte. Seara, nu e mai nimeni pe stradă, iar oamenii stau în casă, deși e vreme frumoasă. În scurtele incursiuni la cumpărături, am senzația că mulți concitadini sunt în gardă, gata să reacționeze agresiv (verbal) dacă te apropii prea mult. Din când în când se aud tonuri ridicate pe la vecini, semn că izolarea are potențial să stârnească fiara din noi toți. Aseară am realizat că, pentru prima oară, aproape toate luminile din blocurile din jur sunt aprinse într-o sâmbăta seara. Oamenii stau în cuștile lor ca animalele la Zoo, a spus fi-miu, uitându-se fascinat pe geam la vecinii care își vedeau de viață în blocul de vis-a-vis.