Jurnal de pandemie: New York, 16 aprilie

De la o vreme începem să căutăm cu încăpățânare veștile bune. Asta cere ceva efort, în condițiile actuale, dar dă și un vector zilei. Leușteanul răsare, în sfârșit, în curte. Câte un proiect personal dă mici semne de viață. Numărul de internări și de intubări e în relativă scădere. S-a umflat aluatul de pâine. Telefonul n-a sunat nici azi cu vești devastatoare despre prieteni care știi că sunt în spital. Un film bun a fost pus online. Ne agățăm fiecare de ce putem.

Până acum, New York-ul funcționa pe un singur combusibil: acțiunea individuală. Paralizia colectivă din ultima lună ne-a forțat să evaluăm ce contează de-adevăratelea pentru fiecare dintre noi, dar și și cum contăm unii pentru alții. Acum asta e deja un clișeu, dar până deunăzi n-aveam nicicare spațiu mental pentru așa ceva, cu excepția unor ruminații flugurante ocazionate de frecușurile din metrou sau lift. Rezultatele acestor evaluări sunt amestecate.

Știm de la conu Leonida încoace că, dacă stai izolat de urgia de afară, fandaxia-i gata. În noul context, cel mai mic gest, cea mai sfioasă ieșire din amorțeala casnică capătă în creierele noastre sucite de carantină o însemnătate disproporționată. Când singura acțiune contra apocalipsei la care suntem chemați e statul în casă, orice activitate e un revoluționar șut în fund dat sentimentului de neputință.

Drept urmare, când o prietenă bolnavă cu simptome de COVID ne-a rugat să mergem din străfundurile Brooklynului până în creștetul Bronxului să luăm de la doctor pastilele de chemoterapie pentru soțul ei și să i le ducem hăt în sudul Manhattanului, la sanatoriul unde este el, am sărit în mașină cu zelul feciorilor de împărat la începutul unei călătorii ințiatice.

Ca să ne înțelegem, orice newyorkez care are mașină urăște să o conducă în oraș. Scopul primordial al mașinii aici este parcarea. În vremuri normale, dacă îi cer iubitului meu să mă ia de undeva cu mașina când mai are trei zile bune până să o mute din locul de parcare, știu că îi cer să facă alegerea Sofiei.

Acum însă ne dăm cu mașina prin oraș tot timpul, ca și când am trăi altundeva, în restul Americii. Acum veo zece zile, am pus o cameră GoPro pe capotă și am pornit prin Manhattan să filmăm. N-am avut sufletul să ieșim din mașină ca să filmăm, nu atât de frica contaminării cât pentru că gestul de a merge pe stradă cu o cameră în mână, banal în orașul ăsta plin de turiști și știriști și documentariști, capătă o aură voyeuristică, exploatativă pe străzile obscen de goale din ultimele sătpămâni. Dar pe capotă, camera părea separată de noi și puteam să ne mințim că e de capul ei.

Săptămâna asta, când ne-am uitat pe Google Maps să vedem cât ne ia din Brooklyn, prin Queens, până în Bronx și înapoi în Manhattan, ne-a pufnit râsul: 50 de minute, cam o treime din cât ne-ar fi luat la ora aia acum o lună. Viteza caracterizează viața din orașul ăsta în toate privințele — mai puțin circulația mașinilor. Pauza pandemică a întors și această realitate cu susul în jos. Așa că am plecat în aventura prilejuită de cancer și COVID într-un extaz complet disonant cu gravitatea momentului. Plăcerile momentului sunt nebănuite.