L-am găsit: țăran, român, ortodox și gay. Amant îi este însă desenul.

După interviul cu Wolfgang Wild (Retronaut), m-am gândit ca următorul să fie cu cineva din patrie, de-al nostru. Așa mi-a zburat gândul la Paul. Paul Mureșan, unul dintre cei mai talentați animatori pe care îi are azi România. Lucrurile s-au accelerat un pic zilele acestea, după jenantul incident de duminică, de la Muzeul Țăranului Român. Așa că am vorbit despre mai multe.

Desene: Paul Mureșan
Foto: Andrei Dăscălescu

Zi-mi puțin de background: de unde ești/vii și când, dar mai ales cum ai ajuns să desenezi?

Dinozauri! Eu și fratele meu Vlad suntem înnebuniți după dinozauri! Alea au fost și primele noastre desene. În prima zi de școală, la Bistrița, ne-au pus să desenăm ce vrem, și într-o mare de case cu fum spiralat, făcute de colegii noștri, atât eu cât și Vlad am desenat dinozauri nervoși. Eu am învățat să desenez de la fratele meu. Îmi dădeam seama că stilul lui avea o putere specială când, în contrast cu desenele mele, la care mama răspundea cu „e foarte drăguț ce ai făcut aici, Paul”, la desenele lui Vlad se răspundea cu ochi holbați și cu „Vai… Mihai, treci încoace să vezi ce o făcut băiatu’ ăsta!!!” Mi-am dat seama că o bucată de hârtie goală însărcinată cu niște linii de carioci poate să îl trimită pe om în altă lume, să facă o pauză de la viață, iar în proaspăta Bistrița post-comunistă, unde un copil hiperactiv nu avea NIMIC de făcut decât să se joace în spatele blocului sau să își viziteze variata paletă de mătuşi, desenul era o poartă spre altă lume.

Ce faci acum, profesional?

Vai… nu știu ce nu am desenat în ultimii ani… În marea parte a timpului fac Animații. Asta e pasiunea mea principală. Le desenez de mână, pe hârtie, le scanez și le montez în computer. Câteodată mi se alătură și Liviu Pop și Vlad Mureșan. Mai ales cu Liviu am lucrat la Pui de somn, Trece un nouraș (+ Vlad), Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva, Mâine (videoclip cu peste două milioane de vizualizări - n.m. M.C.) și Ceva. Liviu e pictor și ne știm de la liceu, am fost colegi de bancă. De la Vlad am învățat că un desen bine făcut te face atent. De la Liviu, că un desen rău făcut te face incomod, te face să gândești. Liviu practica o formă de desen informal, deraia intenționat de la estetica standard. Amândoi am fost criticați că nu știm desena, că mâzgălim și, în clasa a XI-a, am decis că asta are să îmi fie stilul, mâzgăleala. Am să mâzgălesc atât de mult până iese. În rest, desenez afișe, lucrând cu Teatrul Național din Cluj, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, Teatrul Gong din Sibiu, iar aceste colaborări sunt posibile grație Adei Milea, cu care lucrez de câțiva ani cu mega-drag. E destul de nebună ca să integreze nebuniile mele în nebuniile ei.

Când ți-ai dat seama că treaba e „serioasă” și te-ai decis să te specializezi, să faci liceul și facultatea la Arte?

Am o relație foarte intimă cu desenul. Îmi dau seama cât de ciudat sună când spun următoarea chestie, dar desenul mi-a fost și amant. Desenând un lucru anume observam că simțeam ceva foarte ciudat, îmi bătea inima tot mai tare, mâna cu creion tremura, respiram tot mai adânc și asta se întâmpla la desenele cu bărbați. În mod deosebit, bărbați mari, grăsuți sau solizi, Urși, ca să zic așa. Am încercat să desenez mai multe femei și, deși insistam cu tema asta, senzația nu se compara. Era ca și cum ai desena un copac. Ceva foarte frumos, dar față de care nu simțeam o atracție mai deosebită. Eram în clasa a V-a când, pe malul Bistriței, într-o zi de primăvară, am terminat de desenat un zeu grec și a trebuit să mă opresc, fiindcă aveam impresia că urma să îmi sară inima din piept. Am închis brusc caietul și am realizat că mă arsese soarele foarte tare pe mâini și pe ceafă de când frecam la desenul ăla. Atunci mi-am dat seama că nu sunt în Kansas, ca restul prietenilor mei… Văzând că desenul e mai mult decât o scamatorie cu care poți să impresionezi, că e o uşă spre lucruri frumoase și înfricoșătoare, am simțit că ăsta e drumul. Astfel, decizia cu liceul și facultatea au fost niște încăpățânări clare, mai ales că eram VARZĂ la matematică, chimie, fizică, mai la toate eram destul de botă. Caietele erau oricum pline de desene cu Daft Punk și Pokemon.

În jurnalismul autohton se spune că un an într-o redacție serioasă înseamnă mai mult ca o facultate de profil. La voi cum e, ce a însemnat experiența facultății pentru tine? Te-ai maturizat până la absolvirea ei sau după?

Facultatea a fost mișto. Am avut și acolo profesori care nu mă plăceau deosebit de tare, spunând că „Mureșan ajunge prea ușor la anumite rezultate grafice” (adică faptul că mâzgăleam nu definea un efort), DAR au fost și profesori bijuterii, care sprijineau hardcore. La facultate m-am speriat de faptul ca sunt gay, așa că am încercat să ascund asta și începeam să îmi pierd din farmec, din culoare. Deveneam sec și standard. Deveneam anxios că cineva are să vadă ce se ascunde în mine, așa că jucam cartea ofensivă în marea parte a timpului, până n-am mai putut să mă văd și am tras un Akira la finalul facultății, prin care îmi ieșea Paulul prin toți porii. Eram ridicol, dar eram eu + că mi se decojea plictiseala de pe desen. Era din nou interesant, greșit, dar mișto!

Ce te-a atras/dus spre animație și nu spre alte forme de expresie? Ce are animația mai mult?

Trecerea la animații a fost destul de ușoară. Ce poate fi mai fain decât un desen? Un desen care se mișcă! PAC! Vreau să fiu animator! I-am zis și bunicului meu planul și a zis că toți trecem la un moment dat printr-o perioadă grea. Tata și Mama, în schimb, au fost alături de noi în deciziile noastre, fie că desenam pe pereți sau dădeam foc la o perdea, important era că nu ne drogam. Animația e o păcăleală. Un truc prin care îl faci pe privitor să creadă că vede mișcare când, de fapt, vede multe desene. Când am făcut prima animație la HBK Saar, în Germania, școala organiza o seară cu începătorii în animație, la cinematograful local. Când am terminat proiectul, de 2100 desene, am jurat că așa ceva nu mai fac cât trăiesc. Prea greu, te solicită prea mult. Suge resurse nenumărate și toată energia. Stând la un birou zile și nopți, beșici la degete, scannere noi stricate, mă gândesc la copilăria mea de șapte ori pe zi. Pur și simplu, prea mult. Am zis că termin proiectul și gata. La cinematograf, în schimb... am simțit altceva. Am simțit cum animația asta lacomă acum dădea totul înapoi prin reacțiile publicului, prin imensitatea ecranului care te fură, prin aplauze și întrebările de după, Mega lacomul acum dădea înapoi toată energia depusă și o făcea de fiecare dată când cineva vedea filmul. Am avut un moment IOI. Și am zis: „Ni măh, nu îmi pierd viața făcând asta, că o recâștig de fiecare dată când văd animația aia”.

Ce ţi-a dat decisiv experienţa din Germania? Ce au ei în domeniu și nu avem noi, Estul Europei?

Aici, în România, trebuie să te descurci în mare parte singur, fiindcă toți suntem mai mult sau mai puțin bulversați de cotidian, nu avem vreme de bulversările altora decât în mică măsură. În Germania am fost speriat de cât se implicau ceilalți în bulversările mele artistice și cum încercau să facă posibil să mă desfășor, de la scannere noi, când le stricam pe celelalte (neintenționat), la cinematograf pus la dispoziția noastră (niște copii pierduți) și o foarte mare atenție la fiecare desen sau schiță. O vreme am crezut că îmi acordă tratament special pentru că sunt român, dar erau exact la fel și cu studenții lor. Asta m-a făcut să fiu și eu mai atent la mine, din moment ce altcineva mai matur a găsit motiv să se uite le mine. Germania m-a ajutat să mă respect.

Suntem pe un blog dedicat mai ales științelor și tehologiei, dar şi designului. Cum vezi tu rolul, rostul desenului și al desenatorului în contextul tehnologizării actuale?

Când laptopul meu își face update, am expresia lui Marion Crane când e surprinsă sub duș. Nu mai înțeleg nimic și mă speriu. Lucrez pe hârtie și îs destul de old school. Nu am învățat 3D de lene, iar 2D pe tableta grafică nu îmi cântă pentru că nu îmi place cum se simte nib-ul de plastic pe suprafața de plastic, așa că o ard cu grafit, pastel, acrilice, acuarelă (mmmm... acuarelaaa) și diferite hârtii texturate. Tehnologia joacă un rol foarte important începând de la scanare încolo, unde pun totul pe seama editării, a montajului și a efectelor, DAR heavyweight-ul îl face desenul analog. În felul acesta fac un echilibru între cât de greșit poate să fie desenul și cât de precis e editatul. Pe computer, dacă greșesc, pot să șterg ori de câte ori vreau. Pe hartie, în schimb, o greșeală înseamnă o altă coală de hârtie, timp pierdut, frustrări, oboseală, renunțare și astfel trebuie să fiu FOARTE atent ca să nu îmi trivializez momentul desenului doar pentru că pot să șterg dintr-un click greșeala. Consider că asta mă face mult mai atent, pentru că există o miză. Deși poate că pare un fel de slăvire a desenului clasic ce fac eu aici, trebuie să menționez că abia când îl împerechez cu partea digitală înflorește și dă Rod. Apare mișcarea, apare sunetul care te înconjoară și te face să crezi că ce se mișcă în fața ta e cu atât mai credibil și astfel vraja e completă. E o senzație destul de addictive.

Desenul are puterea de a purta privitorul în timp la momentul când a văzut gândacii ăia roșii care se împerecheau pe bordura arsă de soare cât timp își aștepta amicul să vină la joacă, amintindu-i de vară, astfel făcând puțină căldură și declanșând o apreciere a unui moment relativ trivial. Are puterea de a îi arăta privitorului că cineva se simte ca un câine fugărit, încercând să spună părinților „uitați ce monstru ați făcut” și cred că ce vreau să spun e că avem o sumă de trăiri ce nu pot fi transmise eficient prin cuvinte și atunci suntem nevoiți să apelăm la alte forme de exprimare, printre care se numără și desenul.

Ai deja o serie de premii și nominalizări. Care ți-e cel mai drag și de ce?

Aici va trebui să menționez efectul scurtmetrajului Pui de Somn asupra mea. Participând la Anim’est, am prins curajul de a îmi trimite animațiile la multe festivaluri. Spămuiesc încoace și încolo, la sute de festivaluri și sunt acceptat de o parte dintre ele. Pui de Somn mi-a deschis calea în lumea festivalurilor câștigând o serie de premii, printre care „Cel mai bun film românesc” la Anim’est 2014, o mențiune specială la ITFS Stuttgart, în 2015, și un „Best Experimental” la Reel Teal în North Carolina.

Mama, Tata trebuie să vă spun ceva a fost comming out-ul meu față de părinți (trebuia să fie mare, like cinematograf mare).

Așa, pe înțelesul laicilor, ca să pricepem și noi: cum ai descrie stilul tău de acum și evoluția ta stilistică de până acum?

Eu sunt un fricos. Mă văd ca pe un iepuraș care se ascunde imediat ce mijește puțin capul în lume. Provoc certuri doar ca să nu se provoace ele singure, luându-mă prin surprindere. Astfel, stilul meu e mânat de fricile mele. Mi-e frică de ceva, PAC, animație! Frică de ce se poate ascunde în capul meu (Pui de Somn, 2014), frică că cei dragi nu mă mai vor după ce alfă că sunt o greșeală care trebuie reparată (Mama, Tata, trebuie să vă spun ceva, 2016), frică de moarte (Ceva, 2018) și slava minților noastre tulburate care-mi procură material pentru toată cariera mea de animator. Nu cred că fac lumea mai bogată expunându-mi fricile, dar sper că altcineva (și s-a mai întâmplat) să spună: „Vai, așa mă simt si eu!” Și mie mi-e frică de visul ăla sau de mama sau de faptul că o să mi se dea Delete, așa că să nu fim nebuni și fricoși în secret, ci să fim nebuni și fricoși în public, să vedem că e normal să te sperii sau să judeci nasol diverse aspecte ale vieții.
Înainte aveam o abordare mai ecologică asupra vieții, dar am realizat că mințile noastre murate în preconcepții sunt cele care ne strică iremediabil mediul, așa că mă axez mult pe a face curat în Beciul minții, prin a aduce la lumină ce se ascunde acolo. Ceva foarte neplăcut și care poate fi sedat cu niște religie și sacrificii umane, dar care distruge relații dacă nu ascultăm ce are de zis și dacă nu încercăm să îl acceptăm ca făcând parte din noi.

Tot pe înțelesul laicilor: cum comentezi incidentul de duminică de la Muzeul Țăranului Român? Ce mesaj ai a transmite ca țăran, român, ortodox și gay?

Dacă cineva ia picioare în burtă pe stradă, ne facem că nu vedem, dar dacă doi bărbați se țin de mână pe stradă, facem ochii cât cepele și ne facem că plouă cu pucioasă, după care facem organizații care cheltuie fluvii de bani ca să oprim această crimă împotriva umanității. Ceva nu e ok aici. Trăim într-o Românie care, deși spune ca iubește femeia, de fapt, o desconsideră dramatic. O Românie care, deși vede bărbatul ca un simbol de forță, îi pune în cârcă greutăți imposibil de dus. Am ajuns la concluzia că majoritatea dintre noi nu vedem femeia și bărbatul ca fiind egali. Femeia e asociată cu bârfa și e considerată inferioară, de aceea două lezbiene de regulă atrag reacţia „Ni ce mișto!” și „Săracele...”, pe când doi bărbați gay atrag reacția „Fătălăilor!”, „Prințeselor!”, „Îmi vine să vomit” etc. Un bărbat care vede alt bărbat care-și exprimă sentimentele sau e intim cu cineva de același sex e mai aproape de „feminin” din perspectiva lor, feminin însemnând mai slab sau inferior pentru acesta, astfel el este asociat cu feminitatea, rezultând în concluzia „mi-e greață de acest bărbat care îmi amintește de comportamentul feminin” însemnând „mi-e frică că și eu am o latură feminină, dar dacă o arăt, o să par slab”.

Când vom considera femeia și bărbatul ca fiind egali, o să fim confortabili cu sexualitatea noastră și a altora.

Monștrii aia din beciul minții fac ravagii în capul nostru de români și avem nevoie de un țap ispășitor și mi-e frică că LGBT+ este acest țap. Sunt surprins să văd câți oameni sunt împotriva unui film pe care nici nu l-au văzut. Eu, de fiecare dată când am ocazia, protestez cu câte un desen, iar de data aceasta am răspuns la afirmația: „Nu poți arăta un film cu gay la Muzeul Național al Țăranului Român fiindcă nu există țărani români gay!”

Deși simplu, desenul pe care l-am făcut mi-e foarte drag fiindcă e un portret al bărbatului cu care sunt într-o relație. Stă la țară, lângă Cluj și e român. E un țăran român gay… Sau imaginația îmi joacă feste…

Paul Mureșan a împlinit, luna trecută, 30 de ani. E grafician și animator premiat internațional, absolvent al Universității de Artă și Design din Cluj, cu o specializare în Germania. Mai multe puteți afla pe pagina sa personală.