/ Invitati

Microrevoluțiile suportului fizic în era streaming-ului

Când James Toth sărea, recent, în apărarea CD-ului ca mediu perfect de stocare și redare a muzicii, într-un text pentru publicația online The Quietus, știai că parabola cu care își deschidea articolul avea o bătaie mai lungă. Statistica spune că streaming-ul își taie astăzi, în ceea ce privește muzica, partea leului, lucru cât se poate de firesc într-o economie care și-a făcut din digitalizare și distribuție online a produselor mantră cotidiană. Dar în această lume există glitch-uri. Gary Cross crede că ele sunt provocate de comodificarea memoriei ca iluzie a variabilizării timpului și vitezei în stadiul capitalismul acceleraționist. Simon Reynolds ne vede trăind într-o lume „care se dă în vânt după retro și este înnebunită după comemorări”, punând pe aria pop filtre care au legătură cu o tendință generalistă de cvasi-industrializare a memoriei, cu o oarecare „orbire” în fața viitorului și cu brusca excavare a trecutului de către mediul online. Elodie A. Roy pleacă de la suport fizic/obiect pentru a vorbi despre relația muzicii cu tehnologia și memoria. Și a statua faptul că materialitatea joacă un rol esențial în construcția și înțelegerea sunetului înregistrat. De fapt, chiar aici am vrut să ajung.

Chiar dacă la sfârșitul lui 2017 vinilul reprezenta doar o infinitezimală parte dintr-o industrie cotată la circa 16 miliarde de dolari pe an, anul acela a fost, potrivit Nielsen, cel mai bun pentru acest tip de format fizic din 1991 încoace. Sigur, poți mereu da vina pe apetitul hipsterilor pentru exotism și trecut, dar nu mai e de mult vorba despre asta. Undeva, în nișe clarobscure, la intersecția dintre artă, poezie, nebunie și marketing, se poartă un război în care fetișul pentru formatul fizic, oricare ar fi acela, opune o rezistență curioasă și curajoasă dominației streaming-ului.

În 2017, muzicianul Jeremy Heiden își lansa albumul Blue Wicked pe aproape toate formatele unanim cunoscute în ultimii 50, de la casetă audio la vinil, CD, MiniDisc, Elcaset, DCC, flexi disc etc. Gestul acesta nu a fost radical în sine, dar a venit să adune în el tot interesul din ce în ce mai pronunțat pentru formatul fizic, pentru obiect, pentru piesa aceea care, adăugată altora asemănătoare, ar putea să construiască ceea ce numim o colecție. Departe de psihopatologiile atașate actului de a colecționa de un Jean Baudrillard, de exemplu, obiectul pe care a fost pusă muzica a fascinat întotdeauna. Uneori chiar mai mult decât conținutul.

Pentru ca tabloul să fie cât de cât complet, dacă anul 2017 a fost al vinilului, 2018 se anunță a fi al casetelor audio, creșterile acestui format, față de anul trecut, pe piețele muzicale din Statele Unite și Marea Britanie fiind explodante – 35%, respectiv 112%.

În același timp, apocalipsa download-ului digital în muzică se întâmplă sub ochii noștri. În 2015, Warner Music anunța deja faptul că cei mai mulți bani veneau din streaming. Doi ani mai târziu, Apple făcea un anunț sinonim cu depresia pentru o întreagă generație: iPod-ul, revoluționarul device născut la începutul mileniului, își înceta apariția – cu excepția modelului Touch –, luând cu el și acea palidă iluzie a materialității pe care o putuse oferi. Aceeași companie de cercetare numită Nielsen spune că în 2020 download-ul digital va putea fi declarat mort. Complet mort. Mai pesimist, Jamie Carter se întreba dacă nu cumva 2018 ar fi anul în care o să-i spunem adio MP3-ului. Rămânând, în pofida tuturor datelor emanate de Nielsen, pe mâna streaming-ului, acel model care ne face pe toți să avem acces la exact aceeași colecție de muzică în exact același timp. Iar unii dintre noi vor ține într-o cutie caseta cu Lust for Life, ultimul album Lana del Rey.

Paul Breazu

Paul Breazu

Interesat de arheologia muzicii pop locale, semnează o rubrică periodică în Dilema Veche.

Read More
Microrevoluțiile suportului fizic în era streaming-ului
Share this

Subscribe to Savantgarde