Zoltán Pengő s-a născut la Oradea și are 52 de ani. Timp de aproape două decenii a lucrat ca reporter și redactor-șef la mai multe publicații de limbă maghiară și română din Ardeal. Din 2008, locuiește la Cluj, în ultimii zece ani fiind directorul unei firme locale de cercetare a pieței.  A renunțat la scaunul de manager pentru a se dedica unei aventuri temerare: o călătorie de nouă luni, pe jos, până în Tibet. O plimbare de vreo 7 000 de kilometri.

Mai exact, din Aiud până în Ladakh, pentru a reface drumul parcurs acum două secole de Körösi Csoma Sándor (1784 - 1842) sau, cum îi spun specialiștii străini, Alexander Csoma de Körös (foto), filolog și explorator secui plecat în Asia pentru a afla originile nației sale. Cărturarul ardelean este cunoscut în lume, printre altele, pentru că a publicat primul dicționar tibetan-englez, fiind considerat și părintele tibetologiei.


Zoltán a avut amabilitatea de a-mi acorda exclusivitate pentru versiunea în română a jurnalului său de călătorie. Îi mulțumesc și pe aceasă cale. Așadar, Savantgarde va publica, din nou, jurnalul unei călătorii nepereche. Sper să vă bucure și pe voi!


Pregătiri (30 august 2019)

Peste două zile pornesc în aventura vieții mele, o călătorie de aproximativ 9 luni, din România până-n ținutul Ladakh al Indiei, cunoscut și sub denumirea de Tibetul Mic. Voi porni pe jos, din Aiud, călcând pe urmele marelui om de știință ardelean, Kőrösi Csoma Sándor sau Alexander Csoma de Kőrös, cum este cunoscut de lumea științifică internațională.

Născut în actualul județ Covasna, satul Chiuruș, și el a pornit din Aiud, in noiembrie 1819, adică în urmă cu 200 ani. Mânat de dorința romantică de a descoperi ținutul de origine al ungurilor, a ajuns în Ladakh, unde a efectuat studii îndelungate. Studiile sale s-au concretizat într-un dicționar tibetano-sanscrito-englez, o biografie a lui Buddha și o serie de tratate despre limba și cultura tibetană. Lumea științifică îl consideră fondatorul tibetologiei, iar buddhiștii îl venerează ca bodhisattva, adică o ființă sfântă, deoarece prin activitatea sa a făcut accesibilă lumii întregi cultura tibetană și, implicit, învățăturile lui Buddha.

Kőrösi m-a fascinat încă de pe vremea copilăriei, când am citit o biografie de-a sa. Păcat că pe plaiurile sale natale este atât de puțin cunoscut. După cunoștințele mele, nu există nici o scriere în limba română accesibilă publicului larg. Poate o să-i scriu eu biografia în română. Înainte de asta, însă, mai am de parcurs un drum de aproximativ 7000 km.

Bagajul e gata. Cred că e rezonabil ca dimensiune, mai ales că e pentru o călătorie de mai multe luni. Un prieten îmi spune că pornesc la drum nepregătit. Poate că are dreptate, dar eu cred că viața nu urmează logica „cei pregătiți și prevăzători ajung la destinație", iar așa-numiții iresponsabili eșuează neapărat. Mă gândesc la pasagerii Titanicului, care, prevăzători, și-au luat bilet la cea mai sigură ambarcațiune existentă. Oricum ar fi, mâine, la ora asta, voi fi deja pe drum.

Startul din Aiud (1 septembrie)

O legendă locală spune că atunci când Körösi a plecat la drum, cűnd a ajuns spre ieéirea din oraș, a fost întrebat unde pleacă, pentru că era evident că se pregătea de drum lung. Răspunsul filologului a fost: „Doar până aici, în Asia”, la cae cei prezenți s-au uitat mirați unul la altul, pentru că nu auziseră niciodată de un sat cu numele acesta  în zonă.

Arăt cam șifonat în fotografia aceasta, iar imaginea reflectă fidel starea mea fizică și sufletească. Motivul este că în prima zi a călătoriei am parcurs, conform aplicației Health de pe telefon, nu mai puțin de 39 970 de pași, drumul din Aiud până în Alba Iulia. Când, la cca. 10 km înainte de Alba Iulia, un microbus s-a oprit lângă noi cu nobila intenție de a ne transporta până în oraș, am simțit o subtilă tentație de a răspunde afirmativ. Firește, am refuzat politicos oferta, explicând șoferului că în călătoria aceasta efortul, deplasarea pe jos, au un rol esențial. Mâine ne îndreptăm spre Apoldu de Sus. Cred că nu va fi chiar un dans de domnișoară. Scriu la persoana a I-a plural, nu pentru că că am început să îmi dau aere, dar timp de câteva zile mă însoțește un prieten, Lor.

Drum accidentat (2 septembrie)

Am plusat față de prima zi, parcurgând 37,5 km în 47 970 pași. Am pornit din Alba Iulia, am trecut peste coclauri umblate cu precădere de turme și ciobani, și am testat o porțiune în lucru a autostrăzii din sudul Ardealului. Pentru drumeții este excelentă!

Ne-am bucurat că traseul ne poartă prin România, și nu prin țări ca Germania sau Elveția, deoarece doi constructori cu funcție mare ne-au facilitat trecerea peste șantier, inclusiv peste un pod peste Mureș, aflat în contrucție, ceea ce ne-a scurtat semnificativ drumul. Ne place atât de mult să blamăm mentalitățile noastre balcanice, dar câteodată e atât de bine să profităm de ele.

O pereche cu care ne-am întâlnit întâmplător, mi-a solicitat o fotografie în comun, promițând că îmi va urmări călătoria. Recunosc, m-a mișcat interesul lor spontan. Obiectivul de mâine e Sibiul, un oraș care mă fascinează.

Țăranul poliglot (4 septembrie)

Mai bine de 38 000 pași este bilanțul zilei de ieri, pași care m-au dus până-n Sibiu. Cu câțiva kilometri înainte de Sibiu, în Cristian, intru într-un magazin sătesc, unde vânzătorul îmi comunică prețul unei sticle de sana în engleză. Știu că nu am față de român, fiind obișnuit să fiu abordat în limbi străine sau felicitat că vorbesc foarte bine româna, deși sunt italian..., dar un vânzător de vârstă medie de la țară, care știe engleză, chiar m-a lăsat cu gura căscată.

Peste câteva ore, în centrul Sibiului, un individ trecut de 50 ani mă întreabă: „Where are you from?” Aflu apoi că e localnic, că a trăit câteva decenii la Londra și că obișnuiește să le ofere ajutor turiștilor care par dezorientați. Trăind mult în străinătate, știe cum e să fii singur, departe de casă.

Seara, traversând Piața Sfatului, trec pe lângă o terasă de restaurant cu muzică de pian live, apoi lângă încă unul. Bănuiesc că e singurul oraș în România unde vezi și auzi așa ceva. Sibiul chiar are parfum european.

Azi intru în defileul Oltului.

Plata în impresii (5 septembrie)

Cu cei 42 133 pași făcuți ieri am lăsat în urmă Ardealul, pătrunzând pe Defileul Oltului. Am ales să înaintez pe malul stâng, pe niște cărări neumblate, iar pe alocuri urmând linia de cale ferată, evitând, pe cât posibil, drumul național. Este o zonă încântătoare, care mă fascinează, de câțiva ani buni mi-am dorit ca s-o explorez mai de aproape, într-un ritm mai agale, nu dintr-un autocar sau o mașină în trecere. Are un potențial turistic enorm, valorificat aproape deloc.

La limita județelor Sibiu și Vâlcea, într-un restaurant de pe marginea drumului mănânc cinci mititei grozavi și beau o bere. Nota este 16,50 lei, ceea ce mă face să exclam de surpriză. Firește, surpriza e plăcută. Apoi îmi amintesc că mă aflu în „România cealaltă", nu în Cluj, unde prețurile sunt calibrate după veniturile IT-iștilor, corporatiștilor și ale studenților occidentali.

Seara bat la poarta unei pensiuni din satul Câinenii Mici. Patronul, pe numele mic Dragoș, mă refuză, dar după ce creionez scurt călătoria mea, îmi oferă o cameră, chiar mai mult, mă invită la un vin, în cercul său de prieteni. În schimbul cazării, în loc de bani, îmi cere fotografii și impresii din Ladakh. Este un gest care nu are nevoie de aprecieri laudative din partea mea.


În loc de impresii de călătorie, în seara aceasta, din umbra stâncii imortalizate de Carol Pop de Szathmary în pictura sa Pe Valea Oltului, vreau să vă împărtășesc ceva mai important.

În perioada pregătirilor a început să mă preocupe gândul de a da călătoriei mele o încărcătură caritabilă. Așa am ajuns la concluzia că aș dori să sprijin, prin mijloacele mele modeste, ONG-ul clujean Yuppi, care organizează an de an tabere pentru copii și adolescenți cu diverse afecțiuni cronice. Accesând acest link, oricine poate face o donație în contul Yuppi. Am vizitat una dintre taberele lor și am văzut ce înseamnă aceste tabere pentru participanți. Sunt convins că banii donați îmbunătățesc niște vieți. Ar fi o satisfacție enormă pentru mine, dacă am reuși să adunăm sumă propusă.

Primul selfie (6 septembrie)

Sunt deja la Râmnicu Vâlcea, am trecut de borna de 200 km.

Ieri am înnoptat într-un camping al Bisericii Ortodoxe, într-o odaie mică, simplă și curată. Părintele Damian, un monah de la Mănăstirea Turnu, șeful campingului. când a auzit că am pornit către India, mi-a făcut o reducere de 50% din proprie inițiativă, deși nici prețul standard, 40 lei, nu m-ar fi speriat. Părintele Damian nu seamănă deloc cu stereotipicul cleric avid de bani. Mai târziu, soția administratorului m-a cadorisit cu ciocolată și bomboane.

Azi dimineață, fiind în trecere prin stațiunea Călimănești, a oprit brusc lângă mine un SUV BMW alb, ultimul răcnet. Șoferul m-a întrebat dacă eu sunt cel care a plecat pe jos în Tibet. M-a văzut aseară la televizor, iar eu nici n-am știut că am apărut. Mi-a povestit apoi, că în urmă cu vreo 20 ani, s-a dus cu bicicleta până-n Turcia. Toate rudele și cunoștințele i-au zis că-i nebun. Se pare că s-au înșelat. Probabil că unii mă consideră și pe mine dus cu pluta, dar au tact și nu-mi spun.

E primul meu selfie. În momentul de față tind să cred că e și ultimul.

Prima noapte în aer liber (8 septembrie)

4 000 de pași în două zile. Cred că e o performanță onorabilă.

Ieri, pentru prima oară în cadrul călătoriei, am înnoptat în aer liber, într-un sat argeșean, pe o fâneață, la liziera pădurii. M-am instalat doar după ce i-am întrebat pe niște localnici despre urși, iar răspunsul a fost liniștitor. După vizionarea filmului The Revenant, am rămas cu sechele, fazele cu Leonardo di Caprio și ursul grizzly m-au cam marcat.

Ieri m-am întâlnit cu un cercetaș de 18 ani din Iași, Silviu, plecat într-un tur al țării în urmă cu mai bine de două luni, propunându-și să treacă prin toate județele. Nu m-am putut abține de la un selfie în doi.

Cu puțin înainte de ora 15:00, am ajuns în Pitești, unde sunt găzduit de Dan, un pompier, și familia sa. Trebuie să recunosc că îl invidiez pentru meseria sa, prin intermediul căreia salvează vieți.

Trupul meu începe să se obișnuiască cu efortul. Cred că la o distanță de 30 km pe zi mă pot înhăma pe termen lung. Mâine pornesc către București, dar nu de-a lungul autostrăzii, ci pe ruta Topoloveni - Găești - Titu. Cu un mic efort, sper să ajung în trei zile.

Mecca frigiderelor (10 septembrie)

În urmă cu 10 zile am început pribegia și iată-mă deja în Dâmbovița, satul Lungulețu. În ultimele două zile am făcut 82 000 de pași, grație cărora zăresc deja lumina de la capătul tunelului: mâine ajung în suburbiile Bucureștiului, apoi urmează două zile de repaus binemeritat.

Trecând prin Argeș și Dâmbovița, intru în contact nemijlocit cu „România cealaltă", nu cea de galantar, cu care ne place să ne mândrim.

Despre Găești, dacă n-aș ști, n-aș zice că e capitala industriei de aparate electrocasnice din România, cu cea mai mare fabrică de frigidere din Europa. În Oradea, orașul meu natal, respectiv în Cluj, unde trăiesc, nici nu mai știu când am văzut ultima oară un câine vagabond. La Găești îi întâlnești la tot pasul. În scuarul din parcul central lenevește o haită întreagă, câteodată se mai reped la un copil mai zburdalnic. Părinții intervin doar ca să-și ferească odrasla de pericolul iminent, dar nu par foarte deranjați.

În orașul Ștefănești (Argeș), intru în Centrul de Informare Turistică. În ușă fumează și stau la taifas doi bărbați, probabil angajații centrului. Nu se deranjează de prezența mea, nu mă-ntreabă de sănătate. Înăuntru găsesc un pliant color cu obiectivele turistice din localitate. Atât. Cu un efort incomparabil mai mic se putea face un panou informativ, conținând exact aceleași informații ca și pliantele. Iar panoului nu trebuie să-i plătești salariu, plus contribuții sociale, toate din bani publici.

În Lungulețu dau de o pensiune impecabilă. Când aude de unde vin, pe jos, patronul imediat îmi face o reducere de 15%, din proprie inițiativă. La restaurant mănânc o ciorbă de perișoare. Cer nota de plată, dar bucătăreasa, care face și pe chelnerița, îmi spune pe un ton indiferent: „Nu costă nimic”. Ar trebui să mă obișnuiesc deja cu aceste gesturi de ospitalitate, dar ele încă mă ating la inimă.

Vedetă la Tărtășești (11 septembrie)

După 11 zile de mers, am ajuns, în sfârșit, în zona Bucureștiului. Azi dimineață, în timp ce mărșăluiam pe DN7, am fost intervievat de cei de la Radio Impuls. După vreo oră, într-o comună dâmbovițeană întâlnesc poștașul, care, afișând un zâmbet larg, mă salută, spunând că știe cine sunt, m-a auzit la radio. Când am pornit la drum, nici nu mi-a trecut prin cap, că voi fi atât de mediatizat încât lumea să mă recunoască pe stradă, în Tărtășești. Apoi, observ că mă claxonează destul de mulți șoferi, unii îmi fac cu mâna.

Sunt deja aproape de Chitila, când oprește lângă mine o mașină cu număr de Prahova. Încă un admirator, spun în sinea mea cu un vag sentiment de trufie, dar șoferul, un rom tipic, începe să-mi explice într-o engleză stricată că e turc, țiganii i-au furat toți banii, combustibilul e pe terminate și dacă îl ajut, îmi oferă inelul său de aur. În timp ce îi ascult tromboanele, mă uit la femeia de pe bancheta din spate și nu pot să nu remarc că turcoaicele arată exact ca pirandele noastre.

În Otopeni, în parcarea unui supermarket, observ un Volvo demn de un film de Kusturica. Număr de înmatriculare nu are, compensează însă la capitolul estetic, având lipit pe capotă un cap de păpușă, un drăcușor, un pinguin și două mici claxoane. Artă pură! O fi Ardealul mai civilizat, dar Ilfovul e mai pitoresc.

Simt că oboseala celor 11 zile de marș s-a acumulat în mușchi și în tendoane. Iau un repaus de două zile. Cred că îl merit.

Discuții diplomatice (13 septembrie)

După două zile de repaus petrecute la București. Sunt din nou gata de drum, urmând să pornesc către Giurgiu. În timpul scurtei mele șederi în Capitală, am avut parte de o surpriză complet neașteptată, fiind invitat la masă de ambasadorul Ungariei. În urmă cu vreun deceniu și jumătate, când eram gazetar la Oradea, am mai luat prânzul în compania unui ambasador, cel al Africii de Sud, dar nu mi-am imaginat că voi fi primit și de capul unei misiuni diplomatice la București, mai ales că am o singură cetățenie, cea română.

Domnul Zákonyi Botond a aflat din presă de călătoria mea, care i-a stârnit interesul. Ambasadorul s-a dovedit o persoană deschisă și curioasă, iar prânzul a fost puțin spus delicios. Reședința ambasadorului Ungariei este într-o fostă vilă a familiei Cantacuzino, o clădire încă impregnată cu parfumul vremurilor de altădată. Vechea aristocrație, spre deosebire de cea post-decembristă, căpătuită peste noapte, avea stil.

Încă în România (15 septembrie)

După două zile de repaus, sâmbătă am pornit din nou la drum. Aveam niște temeri, că datorită celor două zile de leneveală mi-am ieșit din formă sau că poate trupul va protesta împotriva efortului susținut, dar acestea nu s-au adeverit.

Am din nou un tovarăș de drum, un prieten apropiat, Zsolti, a venit din Satu-Mare până în București ca să mă însoțească timp de zece zile.

Am ajuns la Giurgiu în două zile, făcând vreo 82 000 de pași. Prima noapte am petrecut-o în Călugăreni, pe malul Neajlovului, poate nu departe de locul unde oastea munteană, sub comandda lui Mihai Viteazul, sprijinită de un corp de armată transilvănean, a obținut o victorie tactică împotriva trupelor turcești, mult mai numeroase. În prezent locul este cât se poate de pașnic, populat doar de pescari, capre și păsări acvatice, dar și sufocat de gunoaie.

În Giurgiu ne-a legitimat un echipaj al Poliției de Frontieră. Aflând de destinație călătoriei, prima întrebare a fost dacă ea poate fi urmărită pe Facebook, după care ne-au urat succes și drum bun. Noaptea asta campăm la malul Dunării, iar mâine trecem fluviul.

Umbra lui Buddha la Ruse (16 septembrie)

Abia în dimineața acesta am realizat că am dormit la cel mult 200 de metri de ruinele cetății din Giurgiu. Ruinele se află la marginea orașului, pe un teren împrejmuit, năpădit de bălării. Nu există nici cale de acces, nici panouri informative. Mă cam îndoiesc că ar mai fi vreo țară în Europa care manifestă o atâta lipsă de interes și de respect față de vestigiile propriului trecut.

Pe terasa unei cafenele facem cunoștință cu trei pensionari sociabili, fascinați de călătoria noastră. Unul dintre ei, cu alură de rocker, ține neapărat să ne fotografiem împreună.

Am trecut apoi Podul Prieteniei, lung de aproape 3 km, și iată-ne pe pământ bulgar, în orașul Ruse. Deși Bulgaria este cea mai subdezvoltată țară din UE, pe care o întrecem chiar și noi la capitolul GDP pe cap de locuitor sau salariu mediu pe economie, Ruse arată chiar decent. Prețurile sunt cu ceva mai mici decât cele de acasă, ceea ce mă bucură. În orașul portuar bulgăresc călătoria mea capătă un accent ecuminec și mai pronunțat. Până acum am fost oaspete al Bisericii Reformate și al Bisericii Ortodoxe Române, pentru câte o noapte, iar acum voi înnopta în Buddha House. Acesta este un centru de meditație al Comunității Calea de Diamant, având și camere de oaspeți, respectiv o superbă terasă acoperiș.

Țara corupției decente și a fărădelegilor de bun simț (19 septembrie)

În ultimele trei zile am mai făcut vreo 110 000 pași. Ne apropiem deja de Shumen, reședință de județ. În Bulgaria contrastul între orașele mai mari și mediul rural este mult mai accentuat decât în România. Chiar de-a lungul șoselei care leagă Ruse de Varna, trecem prin sate cu un aspect sărăcăcios, pe alocuri de-a dreptul arhaic.

În Razgrad am făcut cunoștință cu un cuplu de afaceriști boemi. Bărbatul este un bucătar pasionat. Întrebat dacă nu are de gând să-și deschidă propriul restaurant, răspunde cu un „nu” hotărât. Apoi, îmi explică că în Bulgaria, viața intreprinzătorilor este îngreunată de corupție, motiv pentru care multe firme se mută în România. Văzând că fac ochi mari, vine cu explicații: în România, dacă ai cotizat cui trebuie, poți să-ți vezi de afacerea ta, în timp ce în Bulgaria, reprezentanții corupți și nesătui ai administrației locale și ai diverselor instituții emit pretenții pecuniare noi și noi. Așa ne văd, deci, bulgarii, sau, cel puțin unii dintre ei. Suntem percepuți ca o țară a corupției decente, a fărădelegii de bun-simț. Nu este acesta un motiv de mândrie?

La Razgrad am înnoptat într-un hotel, iar seara trecută ne-am instalat corturile la marginea unui sat, aproape de pădure. În privința raportului calitate/preț, la mine a câștigat camparea în natură.

Cortul cu față umană (21 septembrie)

Spre deosebire de Ruse, al cărui centru, sub aspect arhitectural are un evident caracter cosmopolit, cu clădiri clasiciste, eclectice și art-nouveau, în Shumen am găsit câteva piese splendide ale arhitecturii tradiționașe bulgărești, ca și clădirea din imaginea de mai sus.

Deși n-am mai fost în orășelul din nord-estul Bulgariei, am găsit foarte ușor gazde primitoare, care s-au oferit să ne cazeze la cunoștința unei cunoștințe. Mică mai e și lumea asta.

Între timp ne-am distanțat de Shumen, la vreo 75 000 pași, îndreptându-ne spre Aytos și Burgas. Noaptea trecută am campat iarăși în natură, într-o zonă deluroasă și cam răcoroasă, unde în zori temperatura a coborât până la 4 grade Celsius.

De când mă știu, nu mi-a plăcut niciodată să dorm în cort, din simplul motiv că am aproape doi metri, și nu prea am avut de-a face cu corturi în care să nu mă simt înghesuit. De câteva zile însă am început să-mi privesc cortul cu alți ochi: îmi dă un sentiment de libertate faptul că îl am cu mine.

De la chin la rutină (23 septembrie)

Am trecut și de borna de 800 000 pași: am ajuns în Burgas, pe litoralul Mării Negre.

De câteva zile am constatat o oarecare stabilizare a stării mele fizice și psihice. Înainte, alternau cu regularitate zilele bune și ușoare cu cele grele și mohorâte, dar de ceva timp această fluctuație a dispărut. Schimbarea s-a produs dup ce am pornit din Ruse. Se anunța o zi grea, în care trebuia să mă lupt cu fiecare kilometru.

La un moment dat mi-a sunat telefonul, fiind solicitat pentru un interviu de Radio Cluj. „Asta mi-a mai lipsit", a fost primul meu gând, după care chiar am încercat să mă eschivez, dar în final m-am lăsat convins. Povesteam despre călătorie, încercând să nu gâfâi, în timp ce înaintam, nădușind ca un animal de povară, iar la un moment dat am căzut în fund în timp ce traversam un șant cu pereți abrupți. Am realizat că povestitul la telefon îmi face plăcere, circumstanțele neplăcute nu mă mai deranjează deloc, chiar mai mult, mă simt energizat, vioi. Printr-o minune, starea s-a permanentizat, cunoscând fluctuații minore. Bănuiesc că la așa ceva se referă pelerinii care au parcurs Camino, spunând că după vreo două săptămâni, umblatul nu mai e un chin, ci devine o rutină, trupul nu mai crează probleme.

Burgas este un oraș plăcut, fără să fie spectaculos. Șarmul i se trage de la vecinătatea mării. Cred că cea mai neînsemnată și fadă localitate ar căpăta oarece culoare, dacă ar fi relocată pe litoral. Este ultima zi în care mai am companie, Zsolti pleacă mâine către casă.

Olandeza zburătoare (25 septembrie)

Înaintez spre sud, de-a lungul țărmului, în direcția graniței turcești. În urmă cu două zile, la Burgas, am fost victima unui atac. Din fericire, am scăpat ieftin, agresorul fiind un pescăruș, cei drept, unul bine făcut. În timp ce mă plimbam în centrul orașului, dintr-o dată am simțit o greutate pe cap, iar în momentul următor pescărușul a și înhățat a bucată din shaorma mea. Știam că pescărușul este o pasăre oportunistă, care, atrasă de sursele de hrană s-a stabilit de câțiva ani în orașe ca Oradea și Cluj, dar nu mi-aș fi imaginat să fie atât de dezinvolt în relația cu omul.

În Burgas am fost invitat la masă de o doamnă din Olanda, misionară a Bisericii Calviniste, care a aflat de mine și de călătoria mea de la o cunoștință. Invitația m-a bucurat, nu doar din cauza interesului manifestat față de mine, ci și pentru că a venit din partea unei olandeze.

Din 1978, când i-am văzut pe micile ecrane pe marii Rensenbrink, Neeskens, Krol etc., sunt un susținător fervent al fotbalului olandez și nutresc o puternică simpatie față de olandezi, în general.

Noaptea trecută mi-am pus cortul literalmente pe malul mării, la câțiva metri de apă, în Sozopol, într-un mic golf ferit de vânt. Sozopol este una dintre acele perle arhitectonice, datorită cărora litoralul nostru nu va fi niciodată la nivelul celui bulgăresc, nici dacă ne dăm peste cap. Un orășel cu case vechi bulgărești, puse la punct, chiar mai mult: majoritatea locuințelor noi sunt construite tot în stilul tradițional. În toată localitatea am văzut un singur geam termopan, dar și acela barem imita culoarea lemnului. Specialiștii noștri în urbanism ar putea să dea o fugă pe la vecinii bulgari pentru un schimb de experiență.

Oameni și șacali (27 septembrie)

Sunt deja la un pas de granița cu Turcia. Turcia. De când am plecat din Sozopol am avut parte de ploaie din belșug. Din fericire, vremea a rămas călduță, tocmai bună pentru umblat pe jos. De pe litoral am luat-o spre punctul de trecere Veliko Tarnovo, trecand printr-un tinut păduros, urmând o șosea foarte puțin circulată.

Am trecut prin sate pitorești, depopulate, pline cu case cu aspect arhaic. Aseară, după lăsarea întunericului am auzit niște urlete asemănătoare cu cele ale lupilor. Nu erau lupi, ci niște șacali aurii. Am văzut unul pe marginea drumului, călcat de o mașină. E un animal de mărimea unui câine mijlociu, cu blană roșcată. Nu cred că există om care să aibă vreo șansă împotriva unei haite, dar, spre norocul meu, nu atacă niciodată oameni.

A fost deja noapte târzie, când m-am refugiat într-o cafenea din satul Gramatikovo. Ploua cu găleată, așa că i-am zis patronului, sau mai bine zis fiicei lui, vorbitoare de engleză, că dacă nu are nimic împotrivă, aș înopta în local. A acceptat, ba mai mult, m-a invitat la masă, m-a omenit, mi-a dat și rakia, pălinca lor, dar puțin mai slabă ca a noastră. Cafeneaua a fost acceptablă ca și spațiu de cazare, singurul inconvenient fiind că dimineața s-a deschis la 7:00. Dar cum tot răul e spre bine, așa măcar am putut porni devreme la drum.

Polițist, adjectiv (28 septembrie)

Am ajuns în Turcia. De la graniță spre Istanbul e și un drum național, și o autostradă. Am ales, însă, să merg mai departe pe drumuri lăturalnice, străbătând sate și orașe mici. Experiențele de până acum cu turcii sunt extrem de pozitive: oamenii sunt curioși, interesați de proiectul meu și săritori. Dacă par nedumerit, vin lângă mine și mă ajută fără să îi rog eu, încearcă să mă îndrume.

Într-un orășel al cărui nume mi-a fost greu să îl rețin, îl întreb pe un bărbat îmbrăcat în uniformă albastră (presupun că un polițist) încotro să o iau ca să ajung la următoarea mea destinație. Cu o engleză stâlcită, m-a întrebat cine sunt, de unde vin, încotro mă îndrept, de ce tocmai pe acolo... după care m-a invitat într-o mașină în care au mai urcat un coleg de-al său și, mai încolo, un civil. Pe cei în uniformă nu prea îi refuză omul, mai ales dacă e într-o țară nemembră UE și respectivii mai au și probleme de comunicare.

Nu știam încotro mergem, dar nici nu mi-am bătut capul. Pe drum, m-au bombardat cu întrebări puse în același stil direct. Am făcut și cunotință. După vreo zece minute ne-am oprit pe marginea unui drum lăturalnic. Mi-au spus că de aici pot deja să îmi continui drumul pe jos, ca pionierii: tot înainte! Au insistat, însă, ca înainte de a ne despărți să facem câteva selfie-uri.

Într-un alt sat, m-a invitat la ceai un bărbat care a lucrat 15 ani în Germania. Vorbește germana. Din păcate, nu și eu. Înțeleg câteceva, dar nu pot articula decât câteva silabe. Primul lucru pe care-l fac de îndată ce ajung la Istanbul, e să îmi cumpăr un manual de limbă turcă. O să stau cu două luni mai mult în Turcia, n-ar strica să înțeleg ce spun oamenii aceștia.

Spre Înalta Poartă (1 octombrie)

Ieri s-a împlinit o lună de când am pornit la drum. Mă apropiu deja de orașele satelit ale Istanbulului. Am sărbătorit aniversarea de o lună cu o performanță de 34 km, urmată de o baie în Marea Marmara. Perioada este ideală: apa e călduță încă, iar țărmul, aproape pustiu.

Aproape toată lumea care se interesează de mine și de călătoria mea mă-ntreabă înainte de toate de picioare. Deși pare logic ca în cazul unei peregrinări lungi per pedes, picioarele să fie sursa principală a problemelor, în cazul meu nu este deloc așa. Pentru mine, cel mai supărător este că trebuie să irosesc mult timp și multă energie în soluționarea a două probleme logistice: căutarea unui loc de cazare, respectiv a unei surse de internet.

Doar acum realizez cât de dotată este România în materie de internet, unde orice local, fiecare stație de carburanți mai răsărită are wifi. În Turcia nu e chiar așa, găsirea unei rețele gratuite este o misiune mult mai dificilă decât acasă.

Se face deja săptămâna de când călătoresc, din nou, singur. Deși deocamdată nu mă apasă singurătatea, nu încape îndoială că îmi place mai mult să am un tovarăș de drum. Câțiva prieteni și cunoscuți cochetează cu ideea să mă însoțească pe porțiuni mai scurte, așa că oricine care simte chemarea drumului este binevenit. Sunt o fire introvertită, dar nu un ursuz. Pentru câteva zile, cred că sunt o companie agreabilă.

Prejudecata de apoi (2 octombrie)

Cu vreun an în urmă, am făcut o listă cu locurile - țările și orașele - pe care aș dori să le vizitez. Istanbulul era la loc de frunte. Primul lucru pe care l-am zărit din depărtare,  în metropola care se întinde pe două continente, a fost o pădure de zgârie-nori.

Fosta capitală a Bizanțului și a Imperiului Otoman m-a surprins cu aerul său modern, cu infrastructura sa rutieră impecabilă, cu transportul său public în comun la cele mai înalte standarde. Am circulat la oră de vârf cu autobuzul, cu tramvaiul și cu metroul. Am fost impresionat de comportamentul civilizat al călătorilor, care nu încearcă să se înghesuie cu orice preț în vehiculul deja plin, așteptând cu răbdare următorul.

Comporatmentul în transportul public în comun al celor din Istanbul mi se pare că seamănă mai mult cu stilul german sau olandez, decât cu cel românesc. Firește, comportamentul civilizat nu le este întipărit turcilor în gene, ci este rezultatul experienței că următorul autobuz sosește în două minute. Și chiar sosește.

Azi am reflectat un pic și asupra prejudecății că orientalii sunt predispuși la trândăveală. Seara, în jurul orei 20:00, am pornit cu gazda mea, Ahmet, în căutarea unui croitor care să-mi „recondiționeze” pantalonii mei scurți, cam jerpeliți. În mai puțin de zece minute, am găsit un croitor aflat încă la datorie, dar mai toate magazinele, atelierele de reparații auto, cele de vulcanizare ș.a.m.d. erau încă deschise, iar angajații nu păreau deloc că ar fi pe picior de plecare.

A trebuit să lucrez și șa propriile mele preconcepții. Ahmet m-a invitat să degust un preparat tipic turcesc, numit kokorec: o pâinică tăiată, umplută cu un amestec bine condimentat de carne și legume, în care mi-a fost greu să disting componentele. După ce ne-am umplut burțile, Ahmet mi-a destăinuit că ingredientul de bază în kokorec este intestinul de oaie. Dacă aș fi știut dinainte, cu siguranță m-aș fi eschivat, pe motiv că nu mi-e foame deloc. În continuare mi se pare un pic bizar și dezgustător să mănânc intestine prăjite pe jar, dar kokorec, trebuie să admit, este o mâncare savuroasă.

1,2 milioane de pași (4 octombrie)

Azi mi-am luat rămas bun de la Ahmet și familia sa, gazdele mele în ultimele trei zile, la Istanbul. Nu prea mi-a venit să mă despart de ei, fiind niște oameni foarte deschiși și primitori. Tatăl lui Ahmet a dat dovadă de o curiozitate rar întâlnită la octogenari: mi-a inspectat pantofii noi și insista să-i țin o demonstrație de montare a cortului, lucru care a avut loc în camera de oaspeți (covorul persan și parchetul au scăpat, cuiele nu le-am bătut).

După aproape cinci săptămâni de călătorie am trecut de pragul de 1,2 milioane de pași. Înainte de a-mi activa aplicația pe telefon, nu aveam habar cam câți pași fac pe zi. Acum, sunt convins că majoritatea covârșitoare a orășenilor de la noi fac în jur de 3-4.000 de pași pe zi, iar sedentarii cei mai înrăiți nu depășesc cu mult 1.000 de pași.

Citește și jurnalul de călătorie al zilelor anterioare.

Mă-ndrept spre orașul Izmit, iar obiectivul de perspectivă este Ankara, după care o să urmez traseul Sivas-Erzurum. La granița cu Iranul o să ajung abia peste vreo două luni, sărbătorile urmând să mă prindă în zona Teheranului. Împărtășesc aceste detalii în eventualitatea că, poate, cuiva îi vine cheful...

Câțiva oameni m-au întrebat dacă ar putea să mă ajute cu ceva. Mai exact, cu bani. Le-am spus că nu duc lipsă de nimic, bani am, cel puțin deocamdată. Dacă au bani de oferit, să-i depună în contul Yuppi, îmi oferă astfel un suport moral. Doritorii găsesc informațiile necesare aici.

Ferit de plural (5 octombrie)

Am luat-o spre Orient. Sunt în Anatolia, în preajma orașului Sakarya. A venit și aici toamna. Din fericire, fără temperaturi prea mici, doar cu o ploaie liniștită, îmbietoare.

Mulți își fac griji că pe drum mă pasc tot felul de primejdii: talibanii, fanaticii Statului Islamic, malaria, dizenteria, jafurile armate și câte și mai câte. Dacă mă gândesc mai bine la ce am trăit și văzut în ultimele aproape cinci săptămâni, constat că a existat un singur moment în care am fost expus unui pericol real: când, pe porțiuni scurte ale Văii Oltului, am fost nevoit să merg pe marginea șoselei și, la 10 cm de mine, goneau camioanele cu 90 km/h. Ca tabloul să fie complet, de partea cealaltă a balustradei se deschidea o pantă abruptă de mai mulți metri adâncime. A fost o experiență înfricoșătoare, pe n-aș mai vrea să o retrăiesc.

Eram încă pe partea europeană a Turciei, când, într-o ceainărie comunală, un grup de localnici mă tot sâcâiau cu întrebări legate de călătoria mea, dând din mâini și din picioare și cu un vocabular englez de doar câteva cuvinte. Când le-am înșirat numele orașelor mai mari din Turcia prin care urmează să trec, unul dintre ei mi-a dat de înțeles, prin gesturi cât se poate de explicite, să evit Kurdistanul, pentru că gherilele locale de acolo mă vor lichida. N-au reușit să bage frica în mine, n-am auzit niciodată de kurzi atacând străini.

Un coleg jurnalist bine intenționat mi-a atras atenția că pozez în compania lui Ahmet făcând semnul organizației naționaliste turce Lupii Suri. Nu sunt extremist naționalist, iar turc, sub nicio formă. Ahmet spune că lupul este un animal totemic ancestral al turcilor, încă de dinainte de perioada islamică, așa cum e la unguri Pasărea Turul, iar semnul făcut de el e pur și simplu un simbol al identității turce, lipsit de orice mesaj politic sau naționalism deșănțat. Pe Ahmet l-am cunoscut ca pe un om bun, am încredere în el.

Stângu' nu-i ca dreptu' (7 octombrie)

După două zile de ploaie, în sfârșit, e din nou vreme însorită, dar răcoroasă, numai bună pentru o plimbare mai lungă.

Aglomerația urbană din jurul Istanbulului este gigantică, pe zeci de kilometri se întind localități noi și noi, lipite unele de altele. Înaintând spre est, am ajuns într-o zonă agricolă, cu lanuri de porumb, plantații de varză și de dovleac, livezi de smochini, de gutui, de mandarine. După orașul Hendek peisajul se schimbă din nou: de-a lungul drumului se înalță dealuri, apoi munți împăduriți, cu sate montane tipice, cu case răsfirate pe suprafețe mari.

Din păcate, mă confrunt cu un caz grav de sabotaj. Făptașul: piciorul meu stâng. Ieri, spre amiază am simțit o durere ușoară în mușchii de pe latura exterioară a tibiei, de la laba piciorului spre genunchi. Am sperat să fie ceva trecător, dar nu, nu m-a lăsat durerea. Din contră, s-a agravat.

Deși e suportabil, problema mă îngrijorează, mai ales pentru că zona, bag de seamă, s-a și umflat un pic. Nu înțeleg ce anume nu-i convine piciorului stâng. Nu l-am solicitat cu nimic mai mult decât pe cel drept, care nu-mi crează probleme.

Având în vedere că mai am de străbătut câteva mii de kilometri, picioarele fiind tovarăși de drum indispensabili, am decis ca astăzi să mai bifez doza zilnică de 30 km, făcând abstracție de durere, după care să mă deplasez cu o ocazie sau cu autocarul la Ankara, să mă vadă un medic.