Zoltán Pengő s-a născut la Oradea și are 52 de ani. Timp de aproape două decenii a lucrat ca reporter și redactor-șef la mai multe publicații de limbă maghiară și română din Ardeal. Din 2008, locuiește la Cluj, în ultimii zece ani fiind directorul unei firme locale de cercetare a pieței.  A renunțat la scaunul de manager pentru a se dedica unei aventuri temerare: o călătorie de nouă luni, pe jos, până în Tibet. O plimbare de vreo 7 000 de kilometri.

Mai exact, din Aiud până în Ladakh, pentru a reface drumul parcurs acum două secole de Körösi Csoma Sándor (1784 - 1842) sau, cum îi spun specialiștii străini, Alexander Csoma de Körös (foto), filolog și explorator secui plecat în Asia pentru a afla originile nației sale. Cărturarul ardelean este cunoscut în lume, printre altele, pentru că a publicat primul dicționar tibetan-englez, fiind considerat și părintele tibetologiei.


Zoltán a avut amabilitatea de a-mi acorda exclusivitate pentru versiunea în română a jurnalului său de călătorie. Îi mulțumesc și pe aceasă cale. Așadar, Savantgarde va publica, din nou, jurnalul unei călătorii nepereche. Sper să vă bucure și pe voi!


Pregătiri (30 august 2019)

Peste două zile pornesc în aventura vieții mele, o călătorie de aproximativ 9 luni, din România până-n ținutul Ladakh al Indiei, cunoscut și sub denumirea de Tibetul Mic. Voi porni pe jos, din Aiud, călcând pe urmele marelui om de știință ardelean, Kőrösi Csoma Sándor sau Alexander Csoma de Kőrös, cum este cunoscut de lumea științifică internațională.

Născut în actualul județ Covasna, satul Chiuruș, și el a pornit din Aiud, in noiembrie 1819, adică în urmă cu 200 ani. Mânat de dorința romantică de a descoperi ținutul de origine al ungurilor, a ajuns în Ladakh, unde a efectuat studii îndelungate. Studiile sale s-au concretizat într-un dicționar tibetano-sanscrito-englez, o biografie a lui Buddha și o serie de tratate despre limba și cultura tibetană. Lumea științifică îl consideră fondatorul tibetologiei, iar buddhiștii îl venerează ca bodhisattva, adică o ființă sfântă, deoarece prin activitatea sa a făcut accesibilă lumii întregi cultura tibetană și, implicit, învățăturile lui Buddha.

Kőrösi m-a fascinat încă de pe vremea copilăriei, când am citit o biografie de-a sa. Păcat că pe plaiurile sale natale este atât de puțin cunoscut. După cunoștințele mele, nu există nici o scriere în limba română accesibilă publicului larg. Poate o să-i scriu eu biografia în română. Înainte de asta, însă, mai am de parcurs un drum de aproximativ 7000 km.

Bagajul e gata. Cred că e rezonabil ca dimensiune, mai ales că e pentru o călătorie de mai multe luni. Un prieten îmi spune că pornesc la drum nepregătit. Poate că are dreptate, dar eu cred că viața nu urmează logica „cei pregătiți și prevăzători ajung la destinație", iar așa-numiții iresponsabili eșuează neapărat. Mă gândesc la pasagerii Titanicului, care, prevăzători, și-au luat bilet la cea mai sigură ambarcațiune existentă. Oricum ar fi, mâine, la ora asta, voi fi deja pe drum.

Startul din Aiud (1 septembrie)

O legendă locală spune că atunci când Körösi a plecat la drum, cűnd a ajuns spre ieéirea din oraș, a fost întrebat unde pleacă, pentru că era evident că se pregătea de drum lung. Răspunsul filologului a fost: „Doar până aici, în Asia”, la cae cei prezenți s-au uitat mirați unul la altul, pentru că nu auziseră niciodată de un sat cu numele acesta  în zonă.

Arăt cam șifonat în fotografia aceasta, iar imaginea reflectă fidel starea mea fizică și sufletească. Motivul este că în prima zi a călătoriei am parcurs, conform aplicației Health de pe telefon, nu mai puțin de 39 970 de pași, drumul din Aiud până în Alba Iulia. Când, la cca. 10 km înainte de Alba Iulia, un microbus s-a oprit lângă noi cu nobila intenție de a ne transporta până în oraș, am simțit o subtilă tentație de a răspunde afirmativ. Firește, am refuzat politicos oferta, explicând șoferului că în călătoria aceasta efortul, deplasarea pe jos, au un rol esențial. Mâine ne îndreptăm spre Apoldu de Sus. Cred că nu va fi chiar un dans de domnișoară. Scriu la persoana a I-a plural, nu pentru că că am început să îmi dau aere, dar timp de câteva zile mă însoțește un prieten, Lor.

Drum accidentat (2 septembrie)

Am plusat față de prima zi, parcurgând 37,5 km în 47 970 pași. Am pornit din Alba Iulia, am trecut peste coclauri umblate cu precădere de turme și ciobani, și am testat o porțiune în lucru a autostrăzii din sudul Ardealului. Pentru drumeții este excelentă!

Ne-am bucurat că traseul ne poartă prin România, și nu prin țări ca Germania sau Elveția, deoarece doi constructori cu funcție mare ne-au facilitat trecerea peste șantier, inclusiv peste un pod peste Mureș, aflat în contrucție, ceea ce ne-a scurtat semnificativ drumul. Ne place atât de mult să blamăm mentalitățile noastre balcanice, dar câteodată e atât de bine să profităm de ele.

O pereche cu care ne-am întâlnit întâmplător, mi-a solicitat o fotografie în comun, promițând că îmi va urmări călătoria. Recunosc, m-a mișcat interesul lor spontan. Obiectivul de mâine e Sibiul, un oraș care mă fascinează.

Țăranul poliglot (4 septembrie)

Mai bine de 38 000 pași este bilanțul zilei de ieri, pași care m-au dus până-n Sibiu. Cu câțiva kilometri înainte de Sibiu, în Cristian, intru într-un magazin sătesc, unde vânzătorul îmi comunică prețul unei sticle de sana în engleză. Știu că nu am față de român, fiind obișnuit să fiu abordat în limbi străine sau felicitat că vorbesc foarte bine româna, deși sunt italian..., dar un vânzător de vârstă medie de la țară, care știe engleză, chiar m-a lăsat cu gura căscată.

Peste câteva ore, în centrul Sibiului, un individ trecut de 50 ani mă întreabă: „Where are you from?” Aflu apoi că e localnic, că a trăit câteva decenii la Londra și că obișnuiește să le ofere ajutor turiștilor care par dezorientați. Trăind mult în străinătate, știe cum e să fii singur, departe de casă.

Seara, traversând Piața Sfatului, trec pe lângă o terasă de restaurant cu muzică de pian live, apoi lângă încă unul. Bănuiesc că e singurul oraș în România unde vezi și auzi așa ceva. Sibiul chiar are parfum european.

Azi intru în defileul Oltului.

Plata în impresii (5 septembrie)

Cu cei 42 133 pași făcuți ieri am lăsat în urmă Ardealul, pătrunzând pe Defileul Oltului. Am ales să înaintez pe malul stâng, pe niște cărări neumblate, iar pe alocuri urmând linia de cale ferată, evitând, pe cât posibil, drumul național. Este o zonă încântătoare, care mă fascinează, de câțiva ani buni mi-am dorit ca s-o explorez mai de aproape, într-un ritm mai agale, nu dintr-un autocar sau o mașină în trecere. Are un potențial turistic enorm, valorificat aproape deloc.

La limita județelor Sibiu și Vâlcea, într-un restaurant de pe marginea drumului mănânc cinci mititei grozavi și beau o bere. Nota este 16,50 lei, ceea ce mă face să exclam de surpriză. Firește, surpriza e plăcută. Apoi îmi amintesc că mă aflu în „România cealaltă", nu în Cluj, unde prețurile sunt calibrate după veniturile IT-iștilor, corporatiștilor și ale studenților occidentali.

Seara bat la poarta unei pensiuni din satul Câinenii Mici. Patronul, pe numele mic Dragoș, mă refuză, dar după ce creionez scurt călătoria mea, îmi oferă o cameră, chiar mai mult, mă invită la un vin, în cercul său de prieteni. În schimbul cazării, în loc de bani, îmi cere fotografii și impresii din Ladakh. Este un gest care nu are nevoie de aprecieri laudative din partea mea.


În loc de impresii de călătorie, în seara aceasta, din umbra stâncii imortalizate de Carol Pop de Szathmary în pictura sa Pe Valea Oltului, vreau să vă împărtășesc ceva mai important.

În perioada pregătirilor a început să mă preocupe gândul de a da călătoriei mele o încărcătură caritabilă. Așa am ajuns la concluzia că aș dori să sprijin, prin mijloacele mele modeste, ONG-ul clujean Yuppi, care organizează an de an tabere pentru copii și adolescenți cu diverse afecțiuni cronice. Accesând acest link, oricine poate face o donație în contul Yuppi. Am vizitat una dintre taberele lor și am văzut ce înseamnă aceste tabere pentru participanți. Sunt convins că banii donați îmbunătățesc niște vieți. Ar fi o satisfacție enormă pentru mine, dacă am reuși să adunăm sumă propusă.

Primul selfie (6 septembrie)

Sunt deja la Râmnicu Vâlcea, am trecut de borna de 200 km.

Ieri am înnoptat într-un camping al Bisericii Ortodoxe, într-o odaie mică, simplă și curată. Părintele Damian, un monah de la Mănăstirea Turnu, șeful campingului. când a auzit că am pornit către India, mi-a făcut o reducere de 50% din proprie inițiativă, deși nici prețul standard, 40 lei, nu m-ar fi speriat. Părintele Damian nu seamănă deloc cu stereotipicul cleric avid de bani. Mai târziu, soția administratorului m-a cadorisit cu ciocolată și bomboane.

Azi dimineață, fiind în trecere prin stațiunea Călimănești, a oprit brusc lângă mine un SUV BMW alb, ultimul răcnet. Șoferul m-a întrebat dacă eu sunt cel care a plecat pe jos în Tibet. M-a văzut aseară la televizor, iar eu nici n-am știut că am apărut. Mi-a povestit apoi, că în urmă cu vreo 20 ani, s-a dus cu bicicleta până-n Turcia. Toate rudele și cunoștințele i-au zis că-i nebun. Se pare că s-au înșelat. Probabil că unii mă consideră și pe mine dus cu pluta, dar au tact și nu-mi spun.

E primul meu selfie. În momentul de față tind să cred că e și ultimul.

Prima noapte în aer liber (8 septembrie)

4 000 de pași în două zile. Cred că e o performanță onorabilă.

Ieri, pentru prima oară în cadrul călătoriei, am înnoptat în aer liber, într-un sat argeșean, pe o fâneață, la liziera pădurii. M-am instalat doar după ce i-am întrebat pe niște localnici despre urși, iar răspunsul a fost liniștitor. După vizionarea filmului The Revenant, am rămas cu sechele, fazele cu Leonardo di Caprio și ursul grizzly m-au cam marcat.

Ieri m-am întâlnit cu un cercetaș de 18 ani din Iași, Silviu, plecat într-un tur al țării în urmă cu mai bine de două luni, propunându-și să treacă prin toate județele. Nu m-am putut abține de la un selfie în doi.

Cu puțin înainte de ora 15:00, am ajuns în Pitești, unde sunt găzduit de Dan, un pompier, și familia sa. Trebuie să recunosc că îl invidiez pentru meseria sa, prin intermediul căreia salvează vieți.

Trupul meu începe să se obișnuiască cu efortul. Cred că la o distanță de 30 km pe zi mă pot înhăma pe termen lung. Mâine pornesc către București, dar nu de-a lungul autostrăzii, ci pe ruta Topoloveni - Găești - Titu. Cu un mic efort, sper să ajung în trei zile.

Mecca frigiderelor (10 septembrie)

În urmă cu 10 zile am început pribegia și iată-mă deja în Dâmbovița, satul Lungulețu. În ultimele două zile am făcut 82 000 de pași, grație cărora zăresc deja lumina de la capătul tunelului: mâine ajung în suburbiile Bucureștiului, apoi urmează două zile de repaus binemeritat.

Trecând prin Argeș și Dâmbovița, intru în contact nemijlocit cu „România cealaltă", nu cea de galantar, cu care ne place să ne mândrim.

Despre Găești, dacă n-aș ști, n-aș zice că e capitala industriei de aparate electrocasnice din România, cu cea mai mare fabrică de frigidere din Europa. În Oradea, orașul meu natal, respectiv în Cluj, unde trăiesc, nici nu mai știu când am văzut ultima oară un câine vagabond. La Găești îi întâlnești la tot pasul. În scuarul din parcul central lenevește o haită întreagă, câteodată se mai reped la un copil mai zburdalnic. Părinții intervin doar ca să-și ferească odrasla de pericolul iminent, dar nu par foarte deranjați.

În orașul Ștefănești (Argeș), intru în Centrul de Informare Turistică. În ușă fumează și stau la taifas doi bărbați, probabil angajații centrului. Nu se deranjează de prezența mea, nu mă-ntreabă de sănătate. Înăuntru găsesc un pliant color cu obiectivele turistice din localitate. Atât. Cu un efort incomparabil mai mic se putea face un panou informativ, conținând exact aceleași informații ca și pliantele. Iar panoului nu trebuie să-i plătești salariu, plus contribuții sociale, toate din bani publici.

În Lungulețu dau de o pensiune impecabilă. Când aude de unde vin, pe jos, patronul imediat îmi face o reducere de 15%, din proprie inițiativă. La restaurant mănânc o ciorbă de perișoare. Cer nota de plată, dar bucătăreasa, care face și pe chelnerița, îmi spune pe un ton indiferent: „Nu costă nimic”. Ar trebui să mă obișnuiesc deja cu aceste gesturi de ospitalitate, dar ele încă mă ating la inimă.

Vedetă la Tărtășești (11 septembrie)

După 11 zile de mers, am ajuns, în sfârșit, în zona Bucureștiului. Azi dimineață, în timp ce mărșăluiam pe DN7, am fost intervievat de cei de la Radio Impuls. După vreo oră, într-o comună dâmbovițeană întâlnesc poștașul, care, afișând un zâmbet larg, mă salută, spunând că știe cine sunt, m-a auzit la radio. Când am pornit la drum, nici nu mi-a trecut prin cap, că voi fi atât de mediatizat încât lumea să mă recunoască pe stradă, în Tărtășești. Apoi, observ că mă claxonează destul de mulți șoferi, unii îmi fac cu mâna.

Sunt deja aproape de Chitila, când oprește lângă mine o mașină cu număr de Prahova. Încă un admirator, spun în sinea mea cu un vag sentiment de trufie, dar șoferul, un rom tipic, începe să-mi explice într-o engleză stricată că e turc, țiganii i-au furat toți banii, combustibilul e pe terminate și dacă îl ajut, îmi oferă inelul său de aur. În timp ce îi ascult tromboanele, mă uit la femeia de pe bancheta din spate și nu pot să nu remarc că turcoaicele arată exact ca pirandele noastre.

În Otopeni, în parcarea unui supermarket, observ un Volvo demn de un film de Kusturica. Număr de înmatriculare nu are, compensează însă la capitolul estetic, având lipit pe capotă un cap de păpușă, un drăcușor, un pinguin și două mici claxoane. Artă pură! O fi Ardealul mai civilizat, dar Ilfovul e mai pitoresc.

Simt că oboseala celor 11 zile de marș s-a acumulat în mușchi și în tendoane. Iau un repaus de două zile. Cred că îl merit.

Discuții diplomatice (13 septembrie)

După două zile de repaus petrecute la București. Sunt din nou gata de drum, urmând să pornesc către Giurgiu. În timpul scurtei mele șederi în Capitală, am avut parte de o surpriză complet neașteptată, fiind invitat la masă de ambasadorul Ungariei. În urmă cu vreun deceniu și jumătate, când eram gazetar la Oradea, am mai luat prânzul în compania unui ambasador, cel al Africii de Sud, dar nu mi-am imaginat că voi fi primit și de capul unei misiuni diplomatice la București, mai ales că am o singură cetățenie, cea română.

Domnul Zákonyi Botond a aflat din presă de călătoria mea, care i-a stârnit interesul. Ambasadorul s-a dovedit o persoană deschisă și curioasă, iar prânzul a fost puțin spus delicios. Reședința ambasadorului Ungariei este într-o fostă vilă a familiei Cantacuzino, o clădire încă impregnată cu parfumul vremurilor de altădată. Vechea aristocrație, spre deosebire de cea post-decembristă, căpătuită peste noapte, avea stil.

Încă în România (15 septembrie)

După două zile de repaus, sâmbătă am pornit din nou la drum. Aveam niște temeri, că datorită celor două zile de leneveală mi-am ieșit din formă sau că poate trupul va protesta împotriva efortului susținut, dar acestea nu s-au adeverit.

Am din nou un tovarăș de drum, un prieten apropiat, Zsolti, a venit din Satu-Mare până în București ca să mă însoțească timp de zece zile.

Am ajuns la Giurgiu în două zile, făcând vreo 82 000 de pași. Prima noapte am petrecut-o în Călugăreni, pe malul Neajlovului, poate nu departe de locul unde oastea munteană, sub comandda lui Mihai Viteazul, sprijinită de un corp de armată transilvănean, a obținut o victorie tactică împotriva trupelor turcești, mult mai numeroase. În prezent locul este cât se poate de pașnic, populat doar de pescari, capre și păsări acvatice, dar și sufocat de gunoaie.

În Giurgiu ne-a legitimat un echipaj al Poliției de Frontieră. Aflând de destinație călătoriei, prima întrebare a fost dacă ea poate fi urmărită pe Facebook, după care ne-au urat succes și drum bun. Noaptea asta campăm la malul Dunării, iar mâine trecem fluviul.

Umbra lui Buddha la Ruse (16 septembrie)

Abia în dimineața acesta am realizat că am dormit la cel mult 200 de metri de ruinele cetății din Giurgiu. Ruinele se află la marginea orașului, pe un teren împrejmuit, năpădit de bălării. Nu există nici cale de acces, nici panouri informative. Mă cam îndoiesc că ar mai fi vreo țară în Europa care manifestă o atâta lipsă de interes și de respect față de vestigiile propriului trecut.

Pe terasa unei cafenele facem cunoștință cu trei pensionari sociabili, fascinați de călătoria noastră. Unul dintre ei, cu alură de rocker, ține neapărat să ne fotografiem împreună.

Am trecut apoi Podul Prieteniei, lung de aproape 3 km, și iată-ne pe pământ bulgar, în orașul Ruse. Deși Bulgaria este cea mai subdezvoltată țară din UE, pe care o întrecem chiar și noi la capitolul GDP pe cap de locuitor sau salariu mediu pe economie, Ruse arată chiar decent. Prețurile sunt cu ceva mai mici decât cele de acasă, ceea ce mă bucură. În orașul portuar bulgăresc călătoria mea capătă un accent ecuminec și mai pronunțat. Până acum am fost oaspete al Bisericii Reformate și al Bisericii Ortodoxe Române, pentru câte o noapte, iar acum voi înnopta în Buddha House. Acesta este un centru de meditație al Comunității Calea de Diamant, având și camere de oaspeți, respectiv o superbă terasă acoperiș.

Țara corupției decente și a fărădelegilor de bun simț (19 septembrie)

În ultimele trei zile am mai făcut vreo 110 000 pași. Ne apropiem deja de Shumen, reședință de județ. În Bulgaria contrastul între orașele mai mari și mediul rural este mult mai accentuat decât în România. Chiar de-a lungul șoselei care leagă Ruse de Varna, trecem prin sate cu un aspect sărăcăcios, pe alocuri de-a dreptul arhaic.

În Razgrad am făcut cunoștință cu un cuplu de afaceriști boemi. Bărbatul este un bucătar pasionat. Întrebat dacă nu are de gând să-și deschidă propriul restaurant, răspunde cu un „nu” hotărât. Apoi, îmi explică că în Bulgaria, viața intreprinzătorilor este îngreunată de corupție, motiv pentru care multe firme se mută în România. Văzând că fac ochi mari, vine cu explicații: în România, dacă ai cotizat cui trebuie, poți să-ți vezi de afacerea ta, în timp ce în Bulgaria, reprezentanții corupți și nesătui ai administrației locale și ai diverselor instituții emit pretenții pecuniare noi și noi. Așa ne văd, deci, bulgarii, sau, cel puțin unii dintre ei. Suntem percepuți ca o țară a corupției decente, a fărădelegii de bun-simț. Nu este acesta un motiv de mândrie?

La Razgrad am înnoptat într-un hotel, iar seara trecută ne-am instalat corturile la marginea unui sat, aproape de pădure. În privința raportului calitate/preț, la mine a câștigat camparea în natură.

Cortul cu față umană (21 septembrie)

Spre deosebire de Ruse, al cărui centru, sub aspect arhitectural are un evident caracter cosmopolit, cu clădiri clasiciste, eclectice și art-nouveau, în Shumen am găsit câteva piese splendide ale arhitecturii tradiționașe bulgărești, ca și clădirea din imaginea de mai sus.

Deși n-am mai fost în orășelul din nord-estul Bulgariei, am găsit foarte ușor gazde primitoare, care s-au oferit să ne cazeze la cunoștința unei cunoștințe. Mică mai e și lumea asta.

Între timp ne-am distanțat de Shumen, la vreo 75 000 pași, îndreptându-ne spre Aytos și Burgas. Noaptea trecută am campat iarăși în natură, într-o zonă deluroasă și cam răcoroasă, unde în zori temperatura a coborât până la 4 grade Celsius.

De când mă știu, nu mi-a plăcut niciodată să dorm în cort, din simplul motiv că am aproape doi metri, și nu prea am avut de-a face cu corturi în care să nu mă simt înghesuit. De câteva zile însă am început să-mi privesc cortul cu alți ochi: îmi dă un sentiment de libertate faptul că îl am cu mine.

De la chin la rutină (23 septembrie)

Am trecut și de borna de 800 000 pași: am ajuns în Burgas, pe litoralul Mării Negre.

De câteva zile am constatat o oarecare stabilizare a stării mele fizice și psihice. Înainte, alternau cu regularitate zilele bune și ușoare cu cele grele și mohorâte, dar de ceva timp această fluctuație a dispărut. Schimbarea s-a produs dup ce am pornit din Ruse. Se anunța o zi grea, în care trebuia să mă lupt cu fiecare kilometru.

La un moment dat mi-a sunat telefonul, fiind solicitat pentru un interviu de Radio Cluj. „Asta mi-a mai lipsit", a fost primul meu gând, după care chiar am încercat să mă eschivez, dar în final m-am lăsat convins. Povesteam despre călătorie, încercând să nu gâfâi, în timp ce înaintam, nădușind ca un animal de povară, iar la un moment dat am căzut în fund în timp ce traversam un șant cu pereți abrupți. Am realizat că povestitul la telefon îmi face plăcere, circumstanțele neplăcute nu mă mai deranjează deloc, chiar mai mult, mă simt energizat, vioi. Printr-o minune, starea s-a permanentizat, cunoscând fluctuații minore. Bănuiesc că la așa ceva se referă pelerinii care au parcurs Camino, spunând că după vreo două săptămâni, umblatul nu mai e un chin, ci devine o rutină, trupul nu mai crează probleme.

Burgas este un oraș plăcut, fără să fie spectaculos. Șarmul i se trage de la vecinătatea mării. Cred că cea mai neînsemnată și fadă localitate ar căpăta oarece culoare, dacă ar fi relocată pe litoral. Este ultima zi în care mai am companie, Zsolti pleacă mâine către casă.

Olandeza zburătoare (25 septembrie)

Înaintez spre sud, de-a lungul țărmului, în direcția graniței turcești. În urmă cu două zile, la Burgas, am fost victima unui atac. Din fericire, am scăpat ieftin, agresorul fiind un pescăruș, cei drept, unul bine făcut. În timp ce mă plimbam în centrul orașului, dintr-o dată am simțit o greutate pe cap, iar în momentul următor pescărușul a și înhățat a bucată din shaorma mea. Știam că pescărușul este o pasăre oportunistă, care, atrasă de sursele de hrană s-a stabilit de câțiva ani în orașe ca Oradea și Cluj, dar nu mi-aș fi imaginat să fie atât de dezinvolt în relația cu omul.

În Burgas am fost invitat la masă de o doamnă din Olanda, misionară a Bisericii Calviniste, care a aflat de mine și de călătoria mea de la o cunoștință. Invitația m-a bucurat, nu doar din cauza interesului manifestat față de mine, ci și pentru că a venit din partea unei olandeze.

Din 1978, când i-am văzut pe micile ecrane pe marii Rensenbrink, Neeskens, Krol etc., sunt un susținător fervent al fotbalului olandez și nutresc o puternică simpatie față de olandezi, în general.

Noaptea trecută mi-am pus cortul literalmente pe malul mării, la câțiva metri de apă, în Sozopol, într-un mic golf ferit de vânt. Sozopol este una dintre acele perle arhitectonice, datorită cărora litoralul nostru nu va fi niciodată la nivelul celui bulgăresc, nici dacă ne dăm peste cap. Un orășel cu case vechi bulgărești, puse la punct, chiar mai mult: majoritatea locuințelor noi sunt construite tot în stilul tradițional. În toată localitatea am văzut un singur geam termopan, dar și acela barem imita culoarea lemnului. Specialiștii noștri în urbanism ar putea să dea o fugă pe la vecinii bulgari pentru un schimb de experiență.

Oameni și șacali (27 septembrie)

Sunt deja la un pas de granița cu Turcia. Turcia. De când am plecat din Sozopol am avut parte de ploaie din belșug. Din fericire, vremea a rămas călduță, tocmai bună pentru umblat pe jos. De pe litoral am luat-o spre punctul de trecere Veliko Tarnovo, trecand printr-un tinut păduros, urmând o șosea foarte puțin circulată.

Am trecut prin sate pitorești, depopulate, pline cu case cu aspect arhaic. Aseară, după lăsarea întunericului am auzit niște urlete asemănătoare cu cele ale lupilor. Nu erau lupi, ci niște șacali aurii. Am văzut unul pe marginea drumului, călcat de o mașină. E un animal de mărimea unui câine mijlociu, cu blană roșcată. Nu cred că există om care să aibă vreo șansă împotriva unei haite, dar, spre norocul meu, nu atacă niciodată oameni.

A fost deja noapte târzie, când m-am refugiat într-o cafenea din satul Gramatikovo. Ploua cu găleată, așa că i-am zis patronului, sau mai bine zis fiicei lui, vorbitoare de engleză, că dacă nu are nimic împotrivă, aș înopta în local. A acceptat, ba mai mult, m-a invitat la masă, m-a omenit, mi-a dat și rakia, pălinca lor, dar puțin mai slabă ca a noastră. Cafeneaua a fost acceptablă ca și spațiu de cazare, singurul inconvenient fiind că dimineața s-a deschis la 7:00. Dar cum tot răul e spre bine, așa măcar am putut porni devreme la drum.

Polițist, adjectiv (28 septembrie)

Am ajuns în Turcia. De la graniță spre Istanbul e și un drum național, și o autostradă. Am ales, însă, să merg mai departe pe drumuri lăturalnice, străbătând sate și orașe mici. Experiențele de până acum cu turcii sunt extrem de pozitive: oamenii sunt curioși, interesați de proiectul meu și săritori. Dacă par nedumerit, vin lângă mine și mă ajută fără să îi rog eu, încearcă să mă îndrume.

Într-un orășel al cărui nume mi-a fost greu să îl rețin, îl întreb pe un bărbat îmbrăcat în uniformă albastră (presupun că un polițist) încotro să o iau ca să ajung la următoarea mea destinație. Cu o engleză stâlcită, m-a întrebat cine sunt, de unde vin, încotro mă îndrept, de ce tocmai pe acolo... după care m-a invitat într-o mașină în care au mai urcat un coleg de-al său și, mai încolo, un civil. Pe cei în uniformă nu prea îi refuză omul, mai ales dacă e într-o țară nemembră UE și respectivii mai au și probleme de comunicare.

Nu știam încotro mergem, dar nici nu mi-am bătut capul. Pe drum, m-au bombardat cu întrebări puse în același stil direct. Am făcut și cunotință. După vreo zece minute ne-am oprit pe marginea unui drum lăturalnic. Mi-au spus că de aici pot deja să îmi continui drumul pe jos, ca pionierii: tot înainte! Au insistat, însă, ca înainte de a ne despărți să facem câteva selfie-uri.

Într-un alt sat, m-a invitat la ceai un bărbat care a lucrat 15 ani în Germania. Vorbește germana. Din păcate, nu și eu. Înțeleg câteceva, dar nu pot articula decât câteva silabe. Primul lucru pe care-l fac de îndată ce ajung la Istanbul, e să îmi cumpăr un manual de limbă turcă. O să stau cu două luni mai mult în Turcia, n-ar strica să înțeleg ce spun oamenii aceștia.

Spre Înalta Poartă (1 octombrie)

Ieri s-a împlinit o lună de când am pornit la drum. Mă apropiu deja de orașele satelit ale Istanbulului. Am sărbătorit aniversarea de o lună cu o performanță de 34 km, urmată de o baie în Marea Marmara. Perioada este ideală: apa e călduță încă, iar țărmul, aproape pustiu.

Aproape toată lumea care se interesează de mine și de călătoria mea mă-ntreabă înainte de toate de picioare. Deși pare logic ca în cazul unei peregrinări lungi per pedes, picioarele să fie sursa principală a problemelor, în cazul meu nu este deloc așa. Pentru mine, cel mai supărător este că trebuie să irosesc mult timp și multă energie în soluționarea a două probleme logistice: căutarea unui loc de cazare, respectiv a unei surse de internet.

Doar acum realizez cât de dotată este România în materie de internet, unde orice local, fiecare stație de carburanți mai răsărită are wifi. În Turcia nu e chiar așa, găsirea unei rețele gratuite este o misiune mult mai dificilă decât acasă.

Se face deja săptămâna de când călătoresc, din nou, singur. Deși deocamdată nu mă apasă singurătatea, nu încape îndoială că îmi place mai mult să am un tovarăș de drum. Câțiva prieteni și cunoscuți cochetează cu ideea să mă însoțească pe porțiuni mai scurte, așa că oricine care simte chemarea drumului este binevenit. Sunt o fire introvertită, dar nu un ursuz. Pentru câteva zile, cred că sunt o companie agreabilă.

Prejudecata de apoi (2 octombrie)

Cu vreun an în urmă, am făcut o listă cu locurile - țările și orașele - pe care aș dori să le vizitez. Istanbulul era la loc de frunte. Primul lucru pe care l-am zărit din depărtare,  în metropola care se întinde pe două continente, a fost o pădure de zgârie-nori.

Fosta capitală a Bizanțului și a Imperiului Otoman m-a surprins cu aerul său modern, cu infrastructura sa rutieră impecabilă, cu transportul său public în comun la cele mai înalte standarde. Am circulat la oră de vârf cu autobuzul, cu tramvaiul și cu metroul. Am fost impresionat de comportamentul civilizat al călătorilor, care nu încearcă să se înghesuie cu orice preț în vehiculul deja plin, așteptând cu răbdare următorul.

Comporatmentul în transportul public în comun al celor din Istanbul mi se pare că seamănă mai mult cu stilul german sau olandez, decât cu cel românesc. Firește, comportamentul civilizat nu le este întipărit turcilor în gene, ci este rezultatul experienței că următorul autobuz sosește în două minute. Și chiar sosește.

Azi am reflectat un pic și asupra prejudecății că orientalii sunt predispuși la trândăveală. Seara, în jurul orei 20:00, am pornit cu gazda mea, Ahmet, în căutarea unui croitor care să-mi „recondiționeze” pantalonii mei scurți, cam jerpeliți. În mai puțin de zece minute, am găsit un croitor aflat încă la datorie, dar mai toate magazinele, atelierele de reparații auto, cele de vulcanizare ș.a.m.d. erau încă deschise, iar angajații nu păreau deloc că ar fi pe picior de plecare.

A trebuit să lucrez și șa propriile mele preconcepții. Ahmet m-a invitat să degust un preparat tipic turcesc, numit kokorec: o pâinică tăiată, umplută cu un amestec bine condimentat de carne și legume, în care mi-a fost greu să disting componentele. După ce ne-am umplut burțile, Ahmet mi-a destăinuit că ingredientul de bază în kokorec este intestinul de oaie. Dacă aș fi știut dinainte, cu siguranță m-aș fi eschivat, pe motiv că nu mi-e foame deloc. În continuare mi se pare un pic bizar și dezgustător să mănânc intestine prăjite pe jar, dar kokorec, trebuie să admit, este o mâncare savuroasă.

1,2 milioane de pași (4 octombrie)

Azi mi-am luat rămas bun de la Ahmet și familia sa, gazdele mele în ultimele trei zile, la Istanbul. Nu prea mi-a venit să mă despart de ei, fiind niște oameni foarte deschiși și primitori. Tatăl lui Ahmet a dat dovadă de o curiozitate rar întâlnită la octogenari: mi-a inspectat pantofii noi și insista să-i țin o demonstrație de montare a cortului, lucru care a avut loc în camera de oaspeți (covorul persan și parchetul au scăpat, cuiele nu le-am bătut).

După aproape cinci săptămâni de călătorie am trecut de pragul de 1,2 milioane de pași. Înainte de a-mi activa aplicația pe telefon, nu aveam habar cam câți pași fac pe zi. Acum, sunt convins că majoritatea covârșitoare a orășenilor de la noi fac în jur de 3-4.000 de pași pe zi, iar sedentarii cei mai înrăiți nu depășesc cu mult 1.000 de pași.

Citește și jurnalul de călătorie al zilelor anterioare.

Mă-ndrept spre orașul Izmit, iar obiectivul de perspectivă este Ankara, după care o să urmez traseul Sivas-Erzurum. La granița cu Iranul o să ajung abia peste vreo două luni, sărbătorile urmând să mă prindă în zona Teheranului. Împărtășesc aceste detalii în eventualitatea că, poate, cuiva îi vine cheful...

Câțiva oameni m-au întrebat dacă ar putea să mă ajute cu ceva. Mai exact, cu bani. Le-am spus că nu duc lipsă de nimic, bani am, cel puțin deocamdată. Dacă au bani de oferit, să-i depună în contul Yuppi, îmi oferă astfel un suport moral. Doritorii găsesc informațiile necesare aici.

Ferit de plural (5 octombrie)

Am luat-o spre Orient. Sunt în Anatolia, în preajma orașului Sakarya. A venit și aici toamna. Din fericire, fără temperaturi prea mici, doar cu o ploaie liniștită, îmbietoare.

Mulți își fac griji că pe drum mă pasc tot felul de primejdii: talibanii, fanaticii Statului Islamic, malaria, dizenteria, jafurile armate și câte și mai câte. Dacă mă gândesc mai bine la ce am trăit și văzut în ultimele aproape cinci săptămâni, constat că a existat un singur moment în care am fost expus unui pericol real: când, pe porțiuni scurte ale Văii Oltului, am fost nevoit să merg pe marginea șoselei și, la 10 cm de mine, goneau camioanele cu 90 km/h. Ca tabloul să fie complet, de partea cealaltă a balustradei se deschidea o pantă abruptă de mai mulți metri adâncime. A fost o experiență înfricoșătoare, pe n-aș mai vrea să o retrăiesc.

Eram încă pe partea europeană a Turciei, când, într-o ceainărie comunală, un grup de localnici mă tot sâcâiau cu întrebări legate de călătoria mea, dând din mâini și din picioare și cu un vocabular englez de doar câteva cuvinte. Când le-am înșirat numele orașelor mai mari din Turcia prin care urmează să trec, unul dintre ei mi-a dat de înțeles, prin gesturi cât se poate de explicite, să evit Kurdistanul, pentru că gherilele locale de acolo mă vor lichida. N-au reușit să bage frica în mine, n-am auzit niciodată de kurzi atacând străini.

Un coleg jurnalist bine intenționat mi-a atras atenția că pozez în compania lui Ahmet făcând semnul organizației naționaliste turce Lupii Suri. Nu sunt extremist naționalist, iar turc, sub nicio formă. Ahmet spune că lupul este un animal totemic ancestral al turcilor, încă de dinainte de perioada islamică, așa cum e la unguri Pasărea Turul, iar semnul făcut de el e pur și simplu un simbol al identității turce, lipsit de orice mesaj politic sau naționalism deșănțat. Pe Ahmet l-am cunoscut ca pe un om bun, am încredere în el.

Stângu' nu-i ca dreptu' (7 octombrie)

După două zile de ploaie, în sfârșit, e din nou vreme însorită, dar răcoroasă, numai bună pentru o plimbare mai lungă.

Aglomerația urbană din jurul Istanbulului este gigantică, pe zeci de kilometri se întind localități noi și noi, lipite unele de altele. Înaintând spre est, am ajuns într-o zonă agricolă, cu lanuri de porumb, plantații de varză și de dovleac, livezi de smochini, de gutui, de mandarine. După orașul Hendek peisajul se schimbă din nou: de-a lungul drumului se înalță dealuri, apoi munți împăduriți, cu sate montane tipice, cu case răsfirate pe suprafețe mari.

Din păcate, mă confrunt cu un caz grav de sabotaj. Făptașul: piciorul meu stâng. Ieri, spre amiază am simțit o durere ușoară în mușchii de pe latura exterioară a tibiei, de la laba piciorului spre genunchi. Am sperat să fie ceva trecător, dar nu, nu m-a lăsat durerea. Din contră, s-a agravat.

Deși e suportabil, problema mă îngrijorează, mai ales pentru că zona, bag de seamă, s-a și umflat un pic. Nu înțeleg ce anume nu-i convine piciorului stâng. Nu l-am solicitat cu nimic mai mult decât pe cel drept, care nu-mi crează probleme.

Având în vedere că mai am de străbătut câteva mii de kilometri, picioarele fiind tovarăși de drum indispensabili, am decis ca astăzi să mai bifez doza zilnică de 30 km, făcând abstracție de durere, după care să mă deplasez cu o ocazie sau cu autocarul la Ankara, să mă vadă un medic.

Concediu medical (9 octombrie)

Deși nu mi-am dorit acest lucru, ieri am făcut cunoștință cu sistemul sanitar turcesc. Contactul a avut loc într-un spital privat, ultramodern, din Ankara. Consultația a costat 180 de lire turcești, adică în jur de 150 de lei. Pentru aceeași consultație, la Cluj aș fi plătit 200 lei. Cei drept, acasă aș fi avut și opțiunea să apelez la o policlinică de stat, unde aș fi fost programat pe la sfârșitul lunii noiembrie, începutul lui decembrie.

Aflându-mă pentru prima oară în Turcia, trebuie să recunosc că am avut o imagine departe de realitate despre această țară. Dacă peste 20 de ani vom avea o rețea rutieră comparabilă cu cea actuală a Turciei, atunci vom putea conchide că am înregistrat un progres enorm la acest capitol.

În ceea ce privește Ankara, sub aspect infrastructural și urbanistic, este mai apropiată de Occident decât oricare capitală din fostele țări socialiste, în prezent, membre UE, iar o comparație între capitala turcă și București e de-a dreptul ridicolă.

Ankara este plină cu zgârie nori spectaculpși, dar și cartierele noi sunt impecabile, cu blocuri cu un aspect plăcut, deloc înghesuite, cu spații verzi, terenuri de joacă, după cum se poate vedea și în fotografia de mai jos, făcută de pe balconul gazdelor mele.

Deocamdată sunt într-o pauză forțată, deoarece am o infecție bacterială la piciorul stâng. Diagnosticul m-a liniștit oarecum, consider că este mult mai bine decât dacă ar fi vorba de o problemă cauzată de suprasolicitare. Mă aflu sub tratament, iar starea piciorului deja s-a ameliorat vizibil. În ultimele două zile o mulțime de persoane mi-au trimis mesaje cu urări de sănătate și sfaturi concrete, ceea ce m-a mângâiat la suflet, fiind un fel de compensație pentru o boală nedorită.

Din nou a drum, după o mahala (16 octombrie)

Ieri am fost la control, iar medicul m-a declarat sănătos, așa că am pornit din nou la drum. Mă-ndrept spre Est, următorul obiectiv este orașul Kirikkale.

La Ankara am stat opt zile, considerabil mai mult decât am plănuit inițial. La început m-am simțit destul de iritat din această cauză, dar apoi m-am împăcat cu situația. Așa măcar am avut timp suficient ca să fac pe turistul, vizitând ce este de văzut în capitala turcă, respectiv să citesc două volume ale excepționalei scriitoare Liudmila Ulickaia.

Într-o zi, după ce am vizitat cetatea, am hoinărit un pic printr-o mahala. Cu casele sale sărăcăcioase, unele chiar dărăpănate, aceasta contrasta flagrant cu Ankara cea modernă și opulentă. Când le-am povestit pe unde am umblat, gazdele mele Alif și Balázs m-au lămurit că m-am aventurat în zona cea mai periculoasă a orașului, unde puteam fi jefuit. Nu mi-a trecut prin cap că sunt într-un cartier rău famat, nu m-am simțit deloc în pericol.

De altfel, în cele trei săptămâni de când mă aflu în Turcia, am văzut mai mulți polițiști și jandarmi pe străzi decât vezi în Cluj pe durata unui an întreg. Nu pun la socoteală pseudo-polițiștii noștri locali, buni numai la împărțit amenzi și fotografiat mașini parcate în locuri nepermise.

De când Turcia a lansat ofensiva în Siria, oamenii în uniformă parcă s-au înmulțit și mai mult. În rest, atmosfera în Ankara mi s-a părut relaxată. Dacă nu aș fi aflat din presă, nu aș fi presupus că țara e implicată într-un conflict armat.

Jandarmii și extraterestrul (17 octombrie)

Am trecut de Krikkale, înaintez, în continuare spre Est. Nu contenesc să mă minunez cât de sociabili și de prietenoși sunt turcii. În Kirikkale am fost găzduit de niște cunoștințe ale prietenului meu din Istanbul, Ahmed, profesori cu toții. Au organizat o cină festivă în onoarea mea, un necunoscut pentru ei, am fost și cadorisit cu un dvd cu un documentar despre Dunăre, realizat de un celebru regizor turc.

Azi, cu puțin timp după ce am plecat din Kirikkale, m-a invitat la masa sa improvizată o familie mai în vârstă, care tocmai servea micul dejun într-o parcare, în imediata vecinătate a unei plantații de lavandă. Tot în cursul zilei de azi am mai primit două invitații la ceai și am purtat un scurt dialog cu un tânăr motociclist, care s-a oprit cu unicul scop de a mă întreba de unde sunt și încotro mă-ndrept.

Ieri am trecut pe lângă o cazarmă de jandarmi, unde am fost legitimat. Când au aflat că mă duc în India, pe jos, s-au uitat la mine ca la un extraterestru, îmi studiau pașaportul ca și cum n-ar mai fi văzut un asemenea document, îl întorceau prin toate părțile, mă întrebau dacă nu cumva mă duc în Siria. Am un număr de telefon de la o personalitate destul de influentă, la care pot apela dacă aș fi șicanat de autoritățile turcești, dar am considerat că nu e cazul. Chiar pot să înțeleg dacă pentru niște jandarmi dintr-un orășel de provincie par un ciudat.

Atitudinea oarecum bănuitoare a jandarmilor s-a schimbat în momentul în care le-am arătat pagina de Facebook a călătoriei. Deveniseră zâmbitori instantaneu, discutau între ei pe marginea fotografiilor postate și mi-au dat drumul, urându-mi succes, însă nu înainte de a da un like paginii.

Întâmplarea m-a lăsat perplex. Bănuiesc doar că la școala de jandarmi li s-a spus că omul bun și cinstit după pagina de Facebook se cunoaște. Poată că de acum încolo, dacă o să mai fiu legitimat, din start o să le arăt oamenilor legii pagina de Facebook în loc de pașaport, mai ales că are deja și un like din partea jandarmeriei.

În împărăția kurzilor (20 octombrie)

Ieri am ajuns într-un orășel numit Yerköy. Știam de dinainte că sunt așteptat, gazda mea urmând să fie chiar primarul Ferhat Yilmaz, însă maniera în care am fost întâmpinat m-a lăsat cu gura căscată.‌

Stăteam într-o cafenea din centrul localității, așteptând să vină cineva după mine, când a apărut primarul, însoțit de un alai întreg alcătuit din consilieri locali, un gazetar și un profesor de engleză pe post de translator. După politețurile de rigoare am fost bombardat cu întrebări privind călătoria, iar unul dintre edili mi-a sugerat că mi-ar fi mai ușor cu bicicleta. Trebuia să admit că are dreptate, nu i-am mărturisit însă, că pentru mine această alternativă nu există, deoarece nu știu să mă dau cu bicicleta.‌

După o masă copioasă, constând într-un kebab fenomenal, primarul m-a invitat să facem turul orașului. Adevărata surpriză mă aștepta în fața cafenelei, mașina neagră de serviciu a primarului, cu un șofer repezindu-se să-mi deschidă ușa din spate. Am 52 de ani, dar nu am mai călătorit în asemenea condiții.

În afară de bucate delicioase și ospitalitatea localnicilor, Yerköy are puține de oferit unui vizitator. Lâna pusă la uscat în mijlocul străzii mi-a captat însă atenția.‌

După o sesiune foto am fost transportat la un hotel, unde primarul mi-a închiriat o cameră, nu înainte să mă-ntrebe, cât intenționez să stau. Înainte de a ne lua rămas bun, mi-a spus că sunt binevenit și altă dată.

Deoarece intenționez să mă-ntorc în țară cu avionul, în viitorul apropiat cu siguranță nu voi onora invitația, cum la fel de sigur este și că nu voi reîntâlni mulți oameni la fel de primitori, chiar dacă voi trăi mulți ani și voi mai călători în multe țări.‌

Azi, cu puțin după ce am plecat din Yerköy, am fost invitat într-un modest restaurant de pe marginea drumului. Chiar dacă inițial era vorba numai de un ceai, în curând au apărut pe masă și de-ale gurii, pe care nu le-am refuzat doar din politețe. Proprietarii restaurantului erau niște kurzi, care m-au asigurat că celor din neamul lor le plac oaspeții. Așa mi s-a părut și mie. Viitorul sună bine, având în vedere că mă apropiu de zone locuite cu precădere de kurzi.

În buza Paradisului (22 octombrie)

De când m-am însănătoșit, ieri a fost prima zi în care am făcut mai mult de 40 000 de pași. Piciorul meu a răspuns bine la efort. Într-o zi, două, o să ajung din nou la medii zilnice de 45 000 de pași.

Regește, este calificativul cel mai potrivit pentru felul în care am fost tratat zilele trecute. Duminică, în Yozgat, am fost întâmpinat de Metin Özisik, colonel în rezervă, actualmente președinte al Camerei de Comerț din oraș. După o masă copioasă, la un restaurant vestit în zonă, m-a dus într-un tur al orașului, care a cuprins moscheea cea mare din Yozgat, o biserică medievală, transformată în moschee și care, după renovare, își va recăpăta destinația inițială + câteva muzee locale.

Am făcut cunoștință și cu un grup de istorici, dintre care unul m-a cadorisit cu un drapel turcesc. Gestul este o mare onoare, deoarece pentru turci steagul este sacrosanct, arborat nu doar pe clădirile instituțiilor publice, dar poate fi văzut la tot pasul: pe fațadele firmelor private, în geamurile și pe balcoanele apartamenelor.

Ieri am fost în Sorgun, fiind oaspetele autorităților locale. După o scurtă întâlnire cu primarul M. Erkut Ekinci și cu vicele, m-au dus cu mașina primăriei la hotel, unul de-a dreptul impresionat. Era un hotel wellness de cinci stele, extrem de elegant, cu o baie turcească superbă. Timpul petrecut în spa a fost o experiență paradisiacă, apa termală fiind un balsam pentru mușchii mei osteniți de cei cca. 1 300 km parcurși în aceasră lună și jumătate.

A doua patrie (24 octombrie)

Ieri am avut a zi grea, un vânt puternic îmi bătea în față, îngreunându-mi înaintarea considerabil. Aveam totuși un imbold puternic: sțiam că sunt aștepat în Akdagmadeni, un orășel al cărui primar mă invitase în urmă cu câteva zile.

Prima dată am fost sunat, după care mi-au mai trimis și un mesaj prin WhatsApp, însoțit de o colecție de fotografii, menite să mă convingă să fac un popas în Akdagmadeni. Nu puteam să nu cedez unei invitații atât de insistente, mai ales că orășelul era chiar pe traseul meu. De fapt mă simțeam flatat, nu mi-am imaginat că vreodată un primar va insista să-i vizitez orașul.

Cei din Akdagmadeni m-au copleșit cu atenția pe care mi-au acordat-o: m-au scos la masă la cel mai bun restaurant, m-au dus în excursie prin împrejurimi și apoi, după un tur al orașului, m-au cazat.

Primarul, cu care m-am întâlnit preț de un sfert de oră, pentru a bea un ceai împreună și a-i povesti despre călătoria mea, mi-a pus la dispoziție o mașină a primăriei, un SUV alb cu șofer, un reprezentant însărcinat să se ocupe de mine și un translator.

Azi, Mehmet și Kerem, cei doi ghizi de-ai mei, și-au luat rămas bun cu următoarele cuvinte: Nu uita, că de acum Akdagmadeni este a doua ta casă.

În decurs de o săptămână am fost găzduit în patru orașe de localnici și de administrațiile publice locale, care au răspuns unei solicitări lansate pe Facebook sau au auzit despre mine de la terțe persoane. Acești oameni m-au tratat într-o manieră incredibilă, complet dezinteresat, pe mine, simplu călător.

Ce aș putea să spun: Teșekkürler, teșekkürler, teșekkürler!

Of, presa mea! (26 octombrie)

Ieri am parcurs mai bine de 46 000 de pași. Pot să spun că mi-am revenit la forma de dinaintea infecției. Dimineața am vizitat școala din Pazarcik, dând curs simpaticului translator și ghid al meu din Akdagmadeni, Kerem, profesor de engleză la școala din localitate.

Kerem a considerat că pentru copiii care probabil nu văzuseră niciodată un străin, întâlnirea cu mine ar fi o experiență interesantă. Cred că avea dreptate, puștii mă priveau cu un vădit interes deja la apelul de dimineață din curtea școlii. Întâlnirea a avut loc în cantină, cu participarea a vreo o sută de elevi, care m-au supus unui tir de întrebări, iar băieții vroiau neapărat să-mi ridice rucsacul.

În cadrul întâlnirii, m-am ales cu încă cu un drapel turcesc, primti de la directorul școlii. Am avut parte de o asemenea onoare pentru a doua oară într-o săptămână, primul stindard cu semilună fiindu-mi înmânat la Yozgat.

Nu știu cu ce impresii au rămas copii, dar sper că au fost câțiva care au înțeles, că chiar dacă majoritatea covârșitoare călătorește cu mașina, cu trenul, cu autocarul sau cu avionul, putem ajunge departe și umblând pe jos, avem posibilitatea de a ne alege propria cale în viață.

Într-una din zilele trecute, în timp ce înaintam de-a lungul șoselei, a oprit lângă mine o mașină. Au coborât doi inși entuziasmați, care îmi explicau, îmbunătățind comunicarea cu gesturi, că mă știu, deoarece au auzit despre mine la televizor.

Spre marea mea surprindere, chiar știau că mă-drept spre India și că intenționez să parcurg 7 000 km. Eram oarecum nedumerit, deoarece nu am cunoștință să mă fi întâlnit cu vreun reporter de televiziune de când sunt în Turcia. Ce-i drept, m-am întâlnit cu doi gazetari de la ziare locale, probabil că ei le-au furnizat informații și imagini colegilor de breaslă.

Având în vedere că am discutat cu ei cu ajutorul unui translator, nu m-ar mira dacă ar fi apărut în presă niște bazaconii. Oricum, în materie de aberații probabil că nu-i pot supralicita pe colegii români, mai precis pe cei de la un popular post de televiziune, unde am fost denumit „Forrest Gump de România", pe motiv că, cică o să alerg din Aiud până-n Tibet.

De fapt ar trebui să le fiu recunoscător pentru că mă văd în stare de o asemenea performanță. Adevărul este că nu aș fi fost în stare să alerg nici până-n Teiuș, darămite până-n Ladakh.

Încălțări noi (octombrie 27)

Am avut nevoie de peste 1,8 milioane de pași și aproape două luni ca să ajung în Sivas, o așezare cu o populație cam cât cea a Clujului, află în mijlocul Turciei, la o altitudine de 1 100 metri.

Este un oraș colorat și viu, cu niște moschee medievale, construite în stil persan.

Azi am băut două cafele într-o cafenea amenajată în curtea interioară a unei foste medrese, mesele fiind așezate în jurul unei fântâni arteziene.

Așa cumva îmi închipui că ar putea arăta paradisul. Cele două cafele au costat cam cât trebuie să scoți din buzunar pentru una singură, într-o cafenea mai răsărită din centrul Clujului.

Azi am luat o decizie dureroasă, trebuie să mă debarasez de sandelele mele, deoarece au tălpile complet tocite. Le-am cumpărat în urmă cu doi am, m-au slujit cu tenacitate, purtându-mă din Sibiu până-n inima Turciei. De acum încolo voi purta pantofii cumpărați la Istanbul, de sandale n-o să am nevoie o vreme, având în vedere că toamna a venit și în aceste ținuturi.

Turnul din Pisa cu semilună (29 octombrie)

Ieri am mai vizitat o școală generală, de data aceasta în Sivas, invitat fiind de gazda mea Serdar, profesor de engleză. M-am întâlnit cu o clasă de-a șaptea, și am fost impresionat cât de degajați au fost puștii în prezența directorului școlii, a doi profesori și a unui străin.

Degajați, adică nu indisciplinați ori obraznici. Voiau să știe tot: când și cât mă odihnesc, ce preparate turcești îmi plac, care sunt orașele mele preferate din Turcia, când ajung la destinație etc. Pentru prima oară în viață am acordat autografe, ceea ce mi s-a părut oarecum exagerat, nefiind o celebritate, dar nu am vrut să refuz niște copii simpatici.

Pe parcursul șederii mele mult prea scurte în Sivas, am descoperit două obiective turistice pe cât de interesante, pe atât de necunoscute în lumea largă: statuia cinetică, rotitoare, a lui Rumi, marele poet mistic, fondator al ordinului dervișilor rotitori și minaretul înclinat al moscheii Ulu Cami, vechi de 900 de ani. Acesta din urmă este mai puțin înclinat decât vestiul turn din Pisa, dar înclinarea este oricum evidentă.

Între timp am pornit la drum, cu fața spre est, îndreptându-mă spre Erzincan.

Două milioane de pași (31 octombrie)

Azi s-au împlinit două luni de când am plecat la drum. Am sărbătorit prin depășirea pragului de 2 milioane de pași. Ca să fiu mai exact, conform datelor aplicației de pe telefonul meu mobil, până acum am făcut 2 023 381 de pași, adică aproximativ 1 600 km.

Peste câteva zile ajung în Erzincan, dar înainte de asta mai am de parcurs o etapă grea, cu multe urcușuri și coborâșuri. Mă aflu într-o zonă montană, de-a lungul drumului se înalță piscuri de peste 2 000 metri.

De câteva zile, diminețile sunt cețoase și răcoroase, temperatura abia depășind zero grade. Pentru următoarele aproximativ două luni pot să-mi iau gândul de la dormitul în cort, marele meu noroc este că în Turcia pot fi găsite cu ușurință locuri de cazare foarte ieftine, cel puțin comparativ cu prețurile de acasă.

În Zara, un orășel cam de dimensiunea Salontei sau a Ludușului, am dat de hotelul din imagine, unde o cameră costă 50 lire turcești pe noapte, cam 38 lei, micul dejun fiind inclus în preț. Hotelul nu este cu nimic mai prejos decât unitățile de cazare similare de la noi, nici sub aspectul exterior, nici din punct de vedere al dotării sau al igienei.

Mă gândesc că dacă acasă aș avansa unui hotelier propunerea să mă-nchirieze o cameră la acest preț, s-ar prăpădi de râs și apoi m-ar trimite la plimbare, dar poate înainte mi-ar recomanda să mă tratez la cap. Fotografia d emai jos e din Sivas, de la întâlnirea cu elevii.

Pofta vine mergând (2 noiembrie)

A sosit iarna în estul Anatoliei. Noaptea trecută a nins, iar eu mă apropiu de Erzincan, oraș situat în cea mai răcoroasă regiune a țării. În dimineața asta au fost zero grade, iar pentru ziua de mâine s-au anunțat minus 7 grade. A sosit momentul ca să-mi cumpăr o pereche de mănuși.

Deși am parcurs mai bine de 1 600 km în decurs de două luni, destinația este încă dincolo de aria imaginației mele. Nu mă gândesc la Ladakh, la cum va fi în India sau în Pakistan, sunt ancorat mai tot timpul în prezent, în realitatea imediată.

Pentru mine, aceasta este o metodă eficientă de autoapărare, dacă aș fi cu gândul la scopul final, m-aș descumpăni. Metoda mi s-a revelat în timpul serviciului militar. Fiind militar cu termen redus, aveam de făcut un stagiu de doar 9 luni, dar care, la început, mi s-a părut o eternitate. Am gestionat situația concentrându-mă, în loc de ziua liberării, pe chestiuni mai apropiate, mai palpabile: sosirea toamnei, îngălbenirea și căderea frunzelor, apoi concediul de Crăciun și Anul Nou. La fel și fac acum, scopul meu nu se numește Zangla, cel puțin deocamdată, ci Erzincan, orașul din estul Turciei către care mă-ndrept, iar limita până la care îmi zboară cu gândul este Muntele Ararat, aflat la o distanță de vreo două săptămâni de mers.

De când am pornit la drum am devenit un mâncău, înfulec cantități de neimaginat. Într-o zi obișnuită mănânc două franzele, o cantitate considerabilă de mezeluri și carne friptă, legume la grătar, crude sau murate, deseori o porție bună de pide, adică pizza turcească sau de burek, niște baclava, două mandarine și mai dau pe gâtlej și doi litri de ayran.

În ciuda poftei mele gargantuelice, am dat jos vreo 3 kilograme, abdomenul îmi este acum la fel de plat ca și în tinerețe. Cred că nu mi-ar afecta silueta nici dacă aș mânca câte cinci Big Tasty de la McDonald’s în fiecare zi, mai ales în una precum cea de ieri, când am parcurs mai bine de 35 km.

Harta vestimentației (4 noiembrie)

Societatea turcă, prin tradiție, este musulmană, dar poartă o puternică amprentă occidentală. Această confluență a celor două tradiții, care nu e lipsită de tensiuni, este fidel oglindită de vestimentația femeilor.

În lumina celor văzute până acum, cred că sub aspectul vestimentației feminine există în Turcia patru categorii:

Femeile din prima categorie se îmbracă exact la fel ca și surorile lor din Vest. Pe străzile din București, Praga sau Viena n-ar face cu nimic notă discordantă față de localnice. Ținuta lor este poate un pic mai reținută, deși am văzut buric la vedere chiar și în Sivas, considerat un oraș conservator, iar la Istanbul decolteuri care ar face furori oriunde în Europa.

A doua categorie este deja una combinată, femeile care îi fac parte din ea purtând vestimentație occidentală, dar își acopară părul și gâtul cu o eșarfă.

Doamnele și domnișoarele din cea de-a treia categorie poartă o rochie lungă, care poate fi neagră, colorată sau cu model, iar de desubt deseori se pot întrezări blugi. Firește, și ele au capul acoperit.

În ultima categorie intră femeile cu burca, tradiționalul văl islamic, deși mie mi se pare că seamănă mai mult cu un sac, care lasă descoperiți doar ochii.

În vestul Turciei, până în Ankara inclusiv, majoritare sunt femeile care se îmbracă în stil occidental, în Istanbul, majoritatea lor fiind covârșitoare. Stilul european domină incontestabil și în rândurile tinerelor, cu vârsta de până la 30 de ani. În Sivas, în centrul Turciei, situația este mai echilibrată, procentajul femeilor cu capul neacoperit situându-se undeva în jurul valorii de 50 la sută.

Mai spre est, în Erzincan, majoritarea sunt deja cele cu eșarfe, iar femeile cu capul neacoperit reprezintă doar 25-30 sută. Burka este, însă, rară chiar și aici, nu cred că mai mult de 2-3 la sută dintre femei poartă această ținută, considerată umilitoare de majoritatea europenilor, indiferent de sex.

Vestimentația variază nu numai în funcție de zona geografică, dar și de nivelul de educație și de statutul social. În Ankara, într-o zonă cu multe universități și cămine studențești, am constatat că peste 90 sută dintre femei nu aveau capul acoperit, în timp ce într-o mahala, toate femeile purtau eșarfă.

Timpul va eroda cu siguranță obiceiurile vestimentare tradiționale și în Turcia, multe mame cu eșarfe având fiice care se îmbracă în cel mai pur stil occidental.

Relațiile între sexe diferă de ceea ce își închipuie mulți despre țările musulmane, în general, părând destul de degajate. Tineri și tinere pot fi văzute în toate orașele în grupuri mixte, iar cuplurile tinere, necăsătorite umblă ținându-se de mână.

Am văzut mai mulți amorezi giugiulindu-și în public iubitele cu eșarfă, gesturile intime părând să fie pe placul fetelor și nestârnind absolut nici o reacție adversă din lumea din jur. Pupatul de rămas bun este un gest firesc între fete și băieți în relație de amiciție, îmi spune un cunoscut.

Statutul social al femeilor este totuși categoric inferior celui din Europa, m-a lămurit o profesoară universitară, numărul femeilor în funcții de conducere fiind foarte redus în toate domeniile. Este însă mult mai tragic faptul că în mediul rural din estul Turciei există încă crime ale căror victime sunt femei tinere care, conform moralei tradiționale, au pătat onoarea familiei.

O cunoștință apropiată mi-a povestit de o femeie din estul Turciei, care nu are curajul să mărturisească membrilor de familie că a născut un copil din flori, temându-se pentru viața ei. Își crește copilul de una singură, într-un mare oraș din vestul țării, unde comunitatea este tolerantă.

Divorțurile sunt frecvente, mi-a povestit una dintre gazdele mele, statutul de divorțată fiind acceptat de societate. După divorț, femeile fără loc de muncă se pot întoarce la familiile lor, în Turcia coabitarea mai multor generații fiind o situație larg răspândită.

Vecinii mei vagabonzi (6 noiembrie)

Ieri am parcurs 36,11 km, și nici măcar nu m-am simțit extenuat la sfârșitul zilei. Cred că aș putea să merg și 40 km pe zi. Din când în când. Nu vreau să forțez însă nota, nemaivorbind de faptul că la o distanță de 7.000 km, acest efort suplimentar nu ar avea un rezultat vizibil.

M-am îmbăiat în Eufrat, care în Turcia se numește Firat. De fapt, doar m-am spălat de la brâu în sus, deși tare mi-aș fi dorit să fac o baie adevărată, dar condițiile erau potrivnice: temperatura aerului era de 10 grade Celsius, iar apa, rece ca gheața.

În anii '90, România era considerată de presa occidentală patria câinilor vagabonzi, dar la ora actuală, titulatura se potrivește mai degrabă Turciei. Patrupezii fără stăpâni hoinăresc în marile metropole și în prăfuitele orășele din podișul anatolian deopotrivă, deseori în haită. Majoritatea au în vene sânge de kangal, giganticul ciobănesc anatolian.

Ahmet, prietenul meu din Istanbul, se jură că fie oricât de mari, câini vagabonzi din Turcia nu sunt agresivi, iar experiențele mele de până acum confirmă acest lucru.

Hrănindu-i cu pită albă, am reușit să mă împrietenesc cu doi kangali masculi de o talie impresionantă. Unul purta o zgardă cu cuie lungi și ascuțite, menită să-i protejeze gâtul de mușcăturile lupilor.

Karmă la pet (7 noiembrie)

Turcii n-au nicio reținere când vine vorba de exprimarea sentimentelor patriotice, dovada fiind mașina din imagine.

Nu e nici pe departe un unicat. De când sunt în Turcia, am văzut cel puțin 30 de autoturisme și camioane decorate cu steaguri pictate de mari dimensiuni. Deși a fost an centenar, nu am văzut acasă nici un vehicul decorat în asemenea stil patriotic, dar poate ar fi mai potrivit să scriu patriotard. Cred că la noi părea penibil și kitchos să vopsești capota în culorile naționale, același lucru fiind valabil pentru mai toate țările europene, deși, pentru Rusia nu bag mâna-n foc. Cred că nici măcar lui Funar nu i-ar fi trecut prin cap să-și decoreze mașina în stilul acesta, chiar dacă el era un obsedat al tricolorului. Marea majoritate a turcilor nu vede însă nimic deplasat în capota făcută drapel, ei fiind cam exuberanți în orice, manifestarea sentimentului național nefăcând excepție.

Azi, în timp ce mergeam pe marginea drumului, m-am gândit că musai trebuie să intru în primul ABC care îmi iese în cale ca să cumpăr o apă minerală. Eram însetat ca o cămilă după trei zile de umblat prin deșert. Peste câteva minute am zărit o apă minerală de un sfert de litru în fața mea, zăcând pe asfalt. Flaconul era plin, capacul nedesfăcut. Cum să interpretez întâmplarea: a fost lucrarea providenței, rezultatul karmei mele bune sau pură întâmplare, noroc și nimic mai mult? Am decis că adopt poziția unui agnostic, deși explicația cea mai logică și de bun-simț mi se pare cea cu karma, adică legea cauzei și efectului.

Șpaga turcească (8 noiembrie)

Azi am avut o zi grea, am simțit o accentuată stare de oboseală, nu atât fizică, că am parcurs, totuși, 35,42 km, ci psihică. Am avut impresia că drumul acesta, mai precis porțiunea propusă pentru ziua de azi, nu se mai termină niciodată. Singura mea consolare a fost că mâine ajung în Erzurum, un oraș, cică, cu multe clădiri cu o arhitectură remarcabilă.

Zilele trecute, aflându-mă într-un sătuc, am remarcat un tractor românesc, fabricat la Brașov. Era parcat în fața unei case. În mod evident, era în stare de funcționare. Cu siguranță au trecut vreo 30 de ani de când a ieșit din fabrica, care acum nici nu mai există. Bănuiesc că pe locul platformei industriale s-a construit un mall sau un ansamblu rezidențial. Nu sunt deloc un nostalgic, dar dacă uzina de la Brașov producea vehicule atât de trainice, poate a fost o greșeală să fie sacrificată de dragul intereselor unor așa-numiți dezvoltatori imobiliari.

Tot în urmă cu câteva zile, am fost martor al unei întâmplări care la noi ar fi de neimaginat: un autoturism a oprit pe marginea șoselei, iar șoferul, un bărbat de vreo cincizeci și ceva de ani, a coborât ca să ofere niște mere polițiștilor rutieri care făceau controale pe sensul opus de circulație. Au schimbat doar câteva cuvinte. Mi s-a părut că nu se cunoșteau. După ce a terminat cu polițiștii, omul mi-a dat și mie trei mere. Nu conduc, dar din câte știu, la noi șoferii nutresc o antipatie generală față de polițiștii rutieri, se bucură dacă nu-i văd și în niciun caz nu să le ofere cadouri. Cel puțin nu în văzul lumii... Dar poate cei din Turcia sunt mai breji decât ai noștri, mai demni de aprecierea automobiliștilor.

Ultima fotografie am făcut-o într-o brutărie din Așkale. O minunantă pâine sub formă de inel, făcută în vatră pe lemne. Costă 2 lire turcești, adică 1,5 lei.

Meciul secolului (10 noiembrie)

La intrararea în Erzurum, am trecut pe lângă stadionul orășenesc, pe care atârnă în exterior un două potrete uriașe: unul al lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul și primul președinte al Turciei moderne, celălalt al actualului lider, Recep Tayyip Erdogan.

În Europa anului 2019, acest cult al personalității, și aici mă refer la Erdogan, ar fi penibil, dar nu și în estul Turciei, conservatoare și patriarhală până-n măduva oaselor, cu o puternică bază electorală a autoritarului președinte, un islamist moderat.

În primele două ore petrecute în Erzurum, am văzut mai multe femei purtând sinistra burka decât pe parcursul întregii mele șederi în Turcia de până acum. Unele aveau acoperite inclusiv ochii. Nu-mi dau seama cum se pot deplasa fără însoțitor.

Grație prietenului meu Ahmet, am fost luat în primire de un profesor universitar care mi-a închiriat o cameră de hotel și mi-a asigurat chiar și un ghid local, în persoana unui student de-al său, simpaticul Ali.

Iran: viză cu preț variabil (11 noiembrie)

Conform unui site de turism din Turcia, arhitectural, Erzurum e egala Romei. Comparația cu Orașul Etern mi se pare o exagerare crasă, dar este indiscutabil că Erzurum este un oraș remarcabil, cu un patrimoniu arhitectural valoros, conținând o serie de clădiri medievale, cu cafenele plăcute și preparate locale delicioase.

Ieri am trecut pe la consulatul iranian, pentru viză, ceea ce a fost pentru mine un fel de călătorie în timp. Am zăbovit vreo 45 de minute în sala de așteptare, răstimp în care mi s-a părut că funcționarii nu se prea pierd cu firea. Într-un târziu am fost abordat de un domn simpatic și deosebit de operativ, care m-a expediat în două minute, după ce mi-a înmânat o carte de vizită, spunând să caut persoana respectivă, care mă va ajuta în obținerea vizei.

Peste un sfert de oră eram în biroul unui afacerist iranian, care mi-a luat datele și m-a trimis să fac o fotografie, asigurându-mă că în două zile, cu ajutorul prietenului său din cadrul unui minister de la Teheran, voi avea viza. Oficial, viza iraniană costă 70 euro, însă eu va trebui să plătesc 120, 110, 100 sau 90 dolari, toate cele patru sume fiind rostite de consilierul meu în cadrul scurtei noastre conversații. Eu sper ca prețul să nu fie în raport direct cu înălțimea solicitantului, că atunci sigur va trebui să scot 120 de dolari din buzunar. Întâmplarea aceasta m-a dus cu gândul la România anilor '90, cam pe atunci erau obișnuite practicile astea penibile pe la noi.


Legile nescrise (3 noiembrie)

Sunt multe lucruri care îmi plac în Turcia, stilul de a circula fiind unul dintre ele.

Pentru pietonii turci există o singură regulă de circulație, acceptată tacit de polițiștii rutieri: poți face orice, dacă nu-ți periclitează viața și integritatea corporală. Și chiar își permit orice, de față cu oamenii legii: traversează în locuri nepermise, ignoră semaforul, se deplasează pe carosabil.

Această atitudine este absolut generală, așa se deplasează tinerii hipsteri, bunicuțe învelite cu burka, mame tinere cu copil în brațe. Cu greu îmi pot imagina ce ar trebui să facă un pieton ca să intervină poliția. Poate să se dea de-a tumba pe o șosea circulată, la oră de vârf.

Nu trebuie, însă, să-i plângem de milă nici pe șoferi, conduc în stil agresiv, politețea este un cuvânt care le lipsește din vocabular, iar față de pietoni sunt insensibili, ca să nu zic nesimțiți.

În vestul țării sunt mai disciplinați, dar în orașele din est, cum ar fi Erzurum, trec pe roșu fără jenă, cu condiția să nu fie de față poliția.

În Turcia sunt mai puține mașini, raportat la numărul populației, decât la noi, motiv pentru care traficul este mai degajat. Marca cea mai răspândită pe șosele este Renault, dar și Dacia este bine reprezentată, mai ales prin Duster. Într-un ziar am găsit un articol despre SUV-ul românesc. Din păcate, nu înțeleg textul.

Fortăreața (14 noiembrie)

Azi am atins o nouă bornă simbolică: limita de 2,5 milioane de pași, adică vreo 2000 km. Din Erzurum am venit pe fostul Drum al Mătăsii. Până în Tebriz, oraș din Iran, traseul meu aproape că se suprapune cu legendarul drum comercial din Evul Mediu. Acum, însă, în loc de caravane și cămile, cele mai des întâlnite mijloace de transport sunt TIR-urile.

Deoarece am o slăbiciune aparte pentru fortărețe, am făcut un scurt popas și am vizitat Castelul Hasankale din Pasinler, ce veghează mândru împrejurimile de pe vârful unui deal stâncos.

Având în vedere că în Turcia, accesul la site-ul Wikipedia este blocat de guvern, n-am putut să aflu în ce perioadă și de către cine a fost construit edificiul, dar cu siguranță, a-l captura a fost o mare provocare, în orice epocă și pentru orice inamic.

Un aventurier temperat (16 noiembrie)

În ultimele zile am reușit să obțin medii zilnice de peste 30 km, ceea ce mă mulțumește, având în vedere că mă sâcâie o răceală, care, însă, spre marea mea surprindere, nu îmi afectează capacitățile fizice.

Am trecut și de Horasan, iar pe traseu am văzut un pod medieval și peisaje precum cel din imagine. Următoarea mea destinație este Eleșkirt, după care Agri, de unde deja ar trebui să se vadă Muntele Ararat.

Mergând vreo opt ore pe zi, am timp suficient pentru meditație. Între altele, m-am gândit că deși aș fi avut și alte opțiuni, am ales să parcurg pe jos distanța până-n Ladakh deoarece mi s-a părut o provocare potrivită. Imaginându-mi o scală gradată cu valori între 0 și 10, călătoria până-n Ladakh, cu mijloace de transport public la distanță - avion, tren, autocar - ar avea un grad de dificultate 1. Deoarece permis nu am, iar cu bicicleta nu știu să mă dau, autoturismul, motocicleta și bicicleta nu intră în discuție. Autostopul ar fi fost o opțiune, dar un grad de dificultate 4 nu m-ar fi satisfăcut.

Am auzit despre Turcia că este țara perfectă pentru autostop, ceea ce pot confirma, aproape că nu trece o zi fără să oprească o mașină ca să mă ia, fără să-i fac semn. Varianta aleasă, pe jos, singur și cu rucsacul în spinare are un grad de dificultate 8, pe scala mea, fiind o provocare serioasă, sub aspect fizic și psihic deopotrivă.

Însă, plăcerile călătoriei prevelează în fața greutăților. Nivelul 10 ar reprezenta o călătorie în cursul căreia nu aș apela deloc la vreun mijloc de transport în comun, indiferent de circumstanțe, nici măcar în caz de boală severă sau din considerente de securitate. La așa ceva nu m-aș angaja, sunt un aventurier temperat.

Stați un pic! (17 noimebrie)

Aproape că m-am însănătoșit. Azi am ajuns în Agri, la doar câteva zeci de kilometri de Ararat, care însă, nu mi s-a arătat deocamdată, din cauza ceții.

Discutând des cu cei de acasă, deseori am impresia că își imaginează Turcia ca fiind o țară subdezvoltată, unde oameni primitivi și săraci trăiesc în condiții, în cel mai bun caz modeste. Această imagine este complet eronată, din păcate, pe plan economic și infrastructural, Turcia ne este superioară.

Postez câteva imagini care mi se par relevante privind nivelul de dezvoltare al Turciei.

În primele două sunt refugii din stații de autobus, cu uși glisante, wifi gratuit, raft cu cărți, ca pasagerii să nu plictisească cât așteaptă. Prima poză am făcut-o în Yozgat, un orășel anonim din Anatolia Centrală, iar cea de-a doua în Erzurum. Refugii asemănătoare sunt și în Erzincan și Agri, localități cu ierni geroase. De frig avem parte și în România, ne lipsesc doar refugiile de nivel.

Sper ca nici un director de spital de acasă să nu vadă cea de-a treia fotografie, nu de alta, dar și-ar face sânge rău. E un complex medical de stat în construcție, parțial funcțional deja, care cuprinde o policlinică, un spital genaral, unul de recuperare, unul de psihiatrie etc.

În imagine se vede doar parțial imensul ansamblu, nu am reușit să cuprind într-un singur cadru toate clădirile. Cred că e mai mare decât toate unitățile medicale de stat construite la noi în ultimele trei decenii, puse la un loc. Firește, în Erzurum mai sunt și alte spitale, iar orașul, mai mic decât Clujul, nici pe departe nu este cea mai prosperă localitate din Turcia.

În următoarele două fotografii se văd facultatea de muzică, respectiv cea de Litere a Universității Atatürk din Erzurum. Universitatea mai are vreo duzină de imobile asemănătoare, servind drept spațiu didactic, și numeroase alte clădiri, cămine.

În ultima poză este un bloc cu nimic ieșit din comun. În Turcia suprafața medie a unui apartament este de 120 mp, iar în orașele din provincie poți cumpăra un asemena imobil cu 30-35 de mii de euro.

Apropo, în Turcia un profesor de liceu cu ceva vechime câștigă în jur de 600 euro. Deocamdată atât despre Turcia cea „săracă” și „subdezvoltată”.