Din Ardeal în Ladakh. 4000 km pe jos. Jurnal de călătorie

Zoltán Pengő s-a născut la Oradea și are 52 de ani. Timp de aproape două decenii a lucrat ca reporter și redactor-șef la mai multe publicații de limbă maghiară și română din Ardeal. Din 2008, locuiește la Cluj, în ultimii zece ani fiind directorul unei firme locale de cercetare a pieței.  A renunțat la scaunul de manager pentru a se dedica unei aventuri temerare: o călătorie de șase luni, pe jos, până în Tibet. O plimbare de mai bine de 4 000 de kilometri.

Mai exact, din Aiud până în Ladakh, pentru a reface drumul parcurs acum două secole de Körösi Csoma Sándor (1784 - 1842) sau, cum îi spun specialiștii străini, Alexander Csoma de Körös (foto), filolog și explorator secui plecat în Asia pentru a afla originile nației sale. Cărturarul ardelean este cunoscut în lume, printre altele, pentru că a publicat primul dicționar tibetan-englez, fiind considerat și părintele tibetologiei.

Zoltán a avut amabilitatea de a-mi acorda exclusivitate pentru versiunea în română a jurnalului său de călătorie. Îi mulțumesc și pe aceasă cale. Așadar, Savantgarde va publica, din nou, jurnalul unei călătorii nepereche. Sper să vă bucure și pe voi!

Pregătiri (30 august 2019)

Peste două zile pornesc în aventura vieții mele, o călătorie de aproximativ 9 luni, din România până-n ținutul Ladakh al Indiei, cunoscut și sub denumirea de Tibetul Mic. Voi porni pe jos, din Aiud, călcând pe urmele marelui om de știință ardelean, Kőrösi Csoma Sándor sau Alexander Csoma de Kőrös, cum este cunoscut de lumea științifică internațională.

Născut în actualul județ Covasna, satul Chiuruș, și el a pornit din Aiud, in noiembrie 1819, adică în urmă cu 200 ani. Mânat de dorința romantică de a descoperi ținutul de origine al ungurilor, a ajuns în Ladakh, unde a efectuat studii îndelungate. Studiile sale s-au concretizat într-un dicționar tibetano-sanscrito-englez, o biografie a lui Buddha și o serie de tratate despre limba și cultura tibetană. Lumea științifică îl consideră fondatorul tibetologiei, iar buddhiștii îl venerează ca bodhisattva, adică o ființă sfântă, deoarece prin activitatea sa a făcut accesibilă lumii întregi cultura tibetană și, implicit, învățăturile lui Buddha.

Kőrösi m-a fascinat încă de pe vremea copilăriei, când am citit o biografie de-a sa. Păcat că pe plaiurile sale natale este atât de puțin cunoscut. După cunoștințele mele, nu există nici o scriere în limba română accesibilă publicului larg. Poate o să-i scriu eu biografia în română. Înainte de asta, însă, mai am de parcurs un drum de aproximativ 7000 km.

Bagajul e gata. Cred că e rezonabil ca dimensiune, mai ales că e pentru o călătorie de mai multe luni. Un prieten îmi spune că pornesc la drum nepregătit. Poate că are dreptate, dar eu cred că viața nu urmează logica „cei pregătiți și prevăzători ajung la destinație", iar așa-numiții iresponsabili eșuează neapărat. Mă gândesc la pasagerii Titanicului, care, prevăzători, și-au luat bilet la cea mai sigură ambarcațiune existentă. Oricum ar fi, mâine, la ora asta, voi fi deja pe drum.

Startul din Aiud (1 septembrie)

O legendă locală spune că atunci când Körösi a plecat la drum, când a ajuns spre ieșirea din oraș, a fost întrebat unde pleacă, pentru că era evident că se pregătea de drum lung. Răspunsul filologului a fost: „Doar până aici, în Asia”, la cae cei prezenți s-au uitat mirați unul la altul, pentru că nu auziseră niciodată de un sat cu numele acesta  în zonă.

Arăt cam șifonat în fotografia aceasta, iar imaginea reflectă fidel starea mea fizică și sufletească. Motivul este că în prima zi a călătoriei am parcurs, conform aplicației Health de pe telefon, nu mai puțin de 39 970 de pași, drumul din Aiud până în Alba Iulia. Când, la cca. 10 km înainte de Alba Iulia, un microbus s-a oprit lângă noi cu nobila intenție de a ne transporta până în oraș, am simțit o subtilă tentație de a răspunde afirmativ. Firește, am refuzat politicos oferta, explicând șoferului că în călătoria aceasta efortul, deplasarea pe jos, au un rol esențial. Mâine ne îndreptăm spre Apoldu de Sus. Cred că nu va fi chiar un dans de domnișoară. Scriu la persoana a I-a plural, nu pentru că că am început să îmi dau aere, dar timp de câteva zile mă însoțește un prieten, Lor.

Drum accidentat (2 septembrie)

Am plusat față de prima zi, parcurgând 37,5 km în 47 970 pași. Am pornit din Alba Iulia, am trecut peste coclauri umblate cu precădere de turme și ciobani, și am testat o porțiune în lucru a autostrăzii din sudul Ardealului. Pentru drumeții este excelentă!

Ne-am bucurat că traseul ne poartă prin România, și nu prin țări ca Germania sau Elveția, deoarece doi constructori cu funcție mare ne-au facilitat trecerea peste șantier, inclusiv peste un pod peste Mureș, aflat în contrucție, ceea ce ne-a scurtat semnificativ drumul. Ne place atât de mult să blamăm mentalitățile noastre balcanice, dar câteodată e atât de bine să profităm de ele.

O pereche cu care ne-am întâlnit întâmplător, mi-a solicitat o fotografie în comun, promițând că îmi va urmări călătoria. Recunosc, m-a mișcat interesul lor spontan. Obiectivul de mâine e Sibiul, un oraș care mă fascinează.

Țăranul poliglot (4 septembrie)

Mai bine de 38 000 pași este bilanțul zilei de ieri, pași care m-au dus până-n Sibiu. Cu câțiva kilometri înainte de Sibiu, în Cristian, intru într-un magazin sătesc, unde vânzătorul îmi comunică prețul unei sticle de sana în engleză. Știu că nu am față de român, fiind obișnuit să fiu abordat în limbi străine sau felicitat că vorbesc foarte bine româna, deși sunt italian..., dar un vânzător de vârstă medie de la țară, care știe engleză, chiar m-a lăsat cu gura căscată.

Peste câteva ore, în centrul Sibiului, un individ trecut de 50 ani mă întreabă: „Where are you from?” Aflu apoi că e localnic, că a trăit câteva decenii la Londra și că obișnuiește să le ofere ajutor turiștilor care par dezorientați. Trăind mult în străinătate, știe cum e să fii singur, departe de casă.

Seara, traversând Piața Sfatului, trec pe lângă o terasă de restaurant cu muzică de pian live, apoi lângă încă unul. Bănuiesc că e singurul oraș în România unde vezi și auzi așa ceva. Sibiul chiar are parfum european.

Azi intru în defileul Oltului.

Plata în impresii (5 septembrie)

Cu cei 42 133 pași făcuți ieri am lăsat în urmă Ardealul, pătrunzând pe Defileul Oltului. Am ales să înaintez pe malul stâng, pe niște cărări neumblate, iar pe alocuri urmând linia de cale ferată, evitând, pe cât posibil, drumul național. Este o zonă încântătoare, care mă fascinează, de câțiva ani buni mi-am dorit ca s-o explorez mai de aproape, într-un ritm mai agale, nu dintr-un autocar sau o mașină în trecere. Are un potențial turistic enorm, valorificat aproape deloc.

La limita județelor Sibiu și Vâlcea, într-un restaurant de pe marginea drumului mănânc cinci mititei grozavi și beau o bere. Nota este 16,50 lei, ceea ce mă face să exclam de surpriză. Firește, surpriza e plăcută. Apoi îmi amintesc că mă aflu în „România cealaltă", nu în Cluj, unde prețurile sunt calibrate după veniturile IT-iștilor, corporatiștilor și ale studenților occidentali.

Seara bat la poarta unei pensiuni din satul Câinenii Mici. Patronul, pe numele mic Dragoș, mă refuză, dar după ce creionez scurt călătoria mea, îmi oferă o cameră, chiar mai mult, mă invită la un vin, în cercul său de prieteni. În schimbul cazării, în loc de bani, îmi cere fotografii și impresii din Ladakh. Este un gest care nu are nevoie de aprecieri laudative din partea mea.

În loc de impresii de călătorie, în seara aceasta, din umbra stâncii imortalizate de Carol Pop de Szathmary în pictura sa Pe Valea Oltului, vreau să vă împărtășesc ceva mai important.

În perioada pregătirilor a început să mă preocupe gândul de a da călătoriei mele o încărcătură caritabilă. Așa am ajuns la concluzia că aș dori să sprijin, prin mijloacele mele modeste, ONG-ul clujean Yuppi, care organizează an de an tabere pentru copii și adolescenți cu diverse afecțiuni cronice. Accesând acest link, oricine poate face o donație în contul Yuppi. Am vizitat una dintre taberele lor și am văzut ce înseamnă aceste tabere pentru participanți. Sunt convins că banii donați îmbunătățesc niște vieți. Ar fi o satisfacție enormă pentru mine, dacă am reuși să adunăm sumă propusă.

Primul selfie (6 septembrie)

Sunt deja la Râmnicu Vâlcea, am trecut de borna de 200 km.

Ieri am înnoptat într-un camping al Bisericii Ortodoxe, într-o odaie mică, simplă și curată. Părintele Damian, un monah de la Mănăstirea Turnu, șeful campingului. când a auzit că am pornit către India, mi-a făcut o reducere de 50% din proprie inițiativă, deși nici prețul standard, 40 lei, nu m-ar fi speriat. Părintele Damian nu seamănă deloc cu stereotipicul cleric avid de bani. Mai târziu, soția administratorului m-a cadorisit cu ciocolată și bomboane.

Azi dimineață, fiind în trecere prin stațiunea Călimănești, a oprit brusc lângă mine un SUV BMW alb, ultimul răcnet. Șoferul m-a întrebat dacă eu sunt cel care a plecat pe jos în Tibet. M-a văzut aseară la televizor, iar eu nici n-am știut că am apărut. Mi-a povestit apoi, că în urmă cu vreo 20 ani, s-a dus cu bicicleta până-n Turcia. Toate rudele și cunoștințele i-au zis că-i nebun. Se pare că s-au înșelat. Probabil că unii mă consideră și pe mine dus cu pluta, dar au tact și nu-mi spun.

E primul meu selfie. În momentul de față tind să cred că e și ultimul.

Prima noapte în aer liber (8 septembrie)

4 000 de pași în două zile. Cred că e o performanță onorabilă.

Ieri, pentru prima oară în cadrul călătoriei, am înnoptat în aer liber, într-un sat argeșean, pe o fâneață, la liziera pădurii. M-am instalat doar după ce i-am întrebat pe niște localnici despre urși, iar răspunsul a fost liniștitor. După vizionarea filmului The Revenant, am rămas cu sechele, fazele cu Leonardo di Caprio și ursul grizzly m-au cam marcat.

Ieri m-am întâlnit cu un cercetaș de 18 ani din Iași, Silviu, plecat într-un tur al țării în urmă cu mai bine de două luni, propunându-și să treacă prin toate județele. Nu m-am putut abține de la un selfie în doi.

Cu puțin înainte de ora 15:00, am ajuns în Pitești, unde sunt găzduit de Dan, un pompier, și familia sa. Trebuie să recunosc că îl invidiez pentru meseria sa, prin intermediul căreia salvează vieți.

Trupul meu începe să se obișnuiască cu efortul. Cred că la o distanță de 30 km pe zi mă pot înhăma pe termen lung. Mâine pornesc către București, dar nu de-a lungul autostrăzii, ci pe ruta Topoloveni - Găești - Titu. Cu un mic efort, sper să ajung în trei zile.

Mecca frigiderelor (10 septembrie)

În urmă cu 10 zile am început pribegia și iată-mă deja în Dâmbovița, satul Lungulețu. În ultimele două zile am făcut 82 000 de pași, grație cărora zăresc deja lumina de la capătul tunelului: mâine ajung în suburbiile Bucureștiului, apoi urmează două zile de repaus binemeritat.

Trecând prin Argeș și Dâmbovița, intru în contact nemijlocit cu „România cealaltă", nu cea de galantar, cu care ne place să ne mândrim.

Despre Găești, dacă n-aș ști, n-aș zice că e capitala industriei de aparate electrocasnice din România, cu cea mai mare fabrică de frigidere din Europa. În Oradea, orașul meu natal, respectiv în Cluj, unde trăiesc, nici nu mai știu când am văzut ultima oară un câine vagabond. La Găești îi întâlnești la tot pasul. În scuarul din parcul central lenevește o haită întreagă, câteodată se mai reped la un copil mai zburdalnic. Părinții intervin doar ca să-și ferească odrasla de pericolul iminent, dar nu par foarte deranjați.

În orașul Ștefănești (Argeș), intru în Centrul de Informare Turistică. În ușă fumează și stau la taifas doi bărbați, probabil angajații centrului. Nu se deranjează de prezența mea, nu mă-ntreabă de sănătate. Înăuntru găsesc un pliant color cu obiectivele turistice din localitate. Atât. Cu un efort incomparabil mai mic se putea face un panou informativ, conținând exact aceleași informații ca și pliantele. Iar panoului nu trebuie să-i plătești salariu, plus contribuții sociale, toate din bani publici.

În Lungulețu dau de o pensiune impecabilă. Când aude de unde vin, pe jos, patronul imediat îmi face o reducere de 15%, din proprie inițiativă. La restaurant mănânc o ciorbă de perișoare. Cer nota de plată, dar bucătăreasa, care face și pe chelnerița, îmi spune pe un ton indiferent: „Nu costă nimic”. Ar trebui să mă obișnuiesc deja cu aceste gesturi de ospitalitate, dar ele încă mă ating la inimă.

Vedetă la Tărtășești (11 septembrie)

După 11 zile de mers, am ajuns, în sfârșit, în zona Bucureștiului. Azi dimineață, în timp ce mărșăluiam pe DN7, am fost intervievat de cei de la Radio Impuls. După vreo oră, într-o comună dâmbovițeană întâlnesc poștașul, care, afișând un zâmbet larg, mă salută, spunând că știe cine sunt, m-a auzit la radio. Când am pornit la drum, nici nu mi-a trecut prin cap, că voi fi atât de mediatizat încât lumea să mă recunoască pe stradă, în Tărtășești. Apoi, observ că mă claxonează destul de mulți șoferi, unii îmi fac cu mâna.

Sunt deja aproape de Chitila, când oprește lângă mine o mașină cu număr de Prahova. Încă un admirator, spun în sinea mea cu un vag sentiment de trufie, dar șoferul, un rom tipic, începe să-mi explice într-o engleză stricată că e turc, țiganii i-au furat toți banii, combustibilul e pe terminate și dacă îl ajut, îmi oferă inelul său de aur. În timp ce îi ascult tromboanele, mă uit la femeia de pe bancheta din spate și nu pot să nu remarc că turcoaicele arată exact ca pirandele noastre.

În Otopeni, în parcarea unui supermarket, observ un Volvo demn de un film de Kusturica. Număr de înmatriculare nu are, compensează însă la capitolul estetic, având lipit pe capotă un cap de păpușă, un drăcușor, un pinguin și două mici claxoane. Artă pură! O fi Ardealul mai civilizat, dar Ilfovul e mai pitoresc.

Simt că oboseala celor 11 zile de marș s-a acumulat în mușchi și în tendoane. Iau un repaus de două zile. Cred că îl merit.

Discuții diplomatice (13 septembrie)

După două zile de repaus petrecute la București. Sunt din nou gata de drum, urmând să pornesc către Giurgiu. În timpul scurtei mele șederi în Capitală, am avut parte de o surpriză complet neașteptată, fiind invitat la masă de ambasadorul Ungariei. În urmă cu vreun deceniu și jumătate, când eram gazetar la Oradea, am mai luat prânzul în compania unui ambasador, cel al Africii de Sud, dar nu mi-am imaginat că voi fi primit și de capul unei misiuni diplomatice la București, mai ales că am o singură cetățenie, cea română.

Domnul Zákonyi Botond a aflat din presă de călătoria mea, care i-a stârnit interesul. Ambasadorul s-a dovedit o persoană deschisă și curioasă, iar prânzul a fost puțin spus delicios. Reședința ambasadorului Ungariei este într-o fostă vilă a familiei Cantacuzino, o clădire încă impregnată cu parfumul vremurilor de altădată. Vechea aristocrație, spre deosebire de cea post-decembristă, căpătuită peste noapte, avea stil.

Încă în România (15 septembrie)

După două zile de repaus, sâmbătă am pornit din nou la drum. Aveam niște temeri, că datorită celor două zile de leneveală mi-am ieșit din formă sau că poate trupul va protesta împotriva efortului susținut, dar acestea nu s-au adeverit.

Am din nou un tovarăș de drum, un prieten apropiat, Zsolti, a venit din Satu-Mare până în București ca să mă însoțească timp de zece zile.

Am ajuns la Giurgiu în două zile, făcând vreo 82 000 de pași. Prima noapte am petrecut-o în Călugăreni, pe malul Neajlovului, poate nu departe de locul unde oastea munteană, sub comandda lui Mihai Viteazul, sprijinită de un corp de armată transilvănean, a obținut o victorie tactică împotriva trupelor turcești, mult mai numeroase. În prezent locul este cât se poate de pașnic, populat doar de pescari, capre și păsări acvatice, dar și sufocat de gunoaie.

În Giurgiu ne-a legitimat un echipaj al Poliției de Frontieră. Aflând de destinație călătoriei, prima întrebare a fost dacă ea poate fi urmărită pe Facebook, după care ne-au urat succes și drum bun. Noaptea asta campăm la malul Dunării, iar mâine trecem fluviul.

Umbra lui Buddha la Ruse (16 septembrie)

Abia în dimineața acesta am realizat că am dormit la cel mult 200 de metri de ruinele cetății din Giurgiu. Ruinele se află la marginea orașului, pe un teren împrejmuit, năpădit de bălării. Nu există nici cale de acces, nici panouri informative. Mă cam îndoiesc că ar mai fi vreo țară în Europa care manifestă o atâta lipsă de interes și de respect față de vestigiile propriului trecut.

Pe terasa unei cafenele facem cunoștință cu trei pensionari sociabili, fascinați de călătoria noastră. Unul dintre ei, cu alură de rocker, ține neapărat să ne fotografiem împreună.

Am trecut apoi Podul Prieteniei, lung de aproape 3 km, și iată-ne pe pământ bulgar, în orașul Ruse. Deși Bulgaria este cea mai subdezvoltată țară din UE, pe care o întrecem chiar și noi la capitolul GDP pe cap de locuitor sau salariu mediu pe economie, Ruse arată chiar decent. Prețurile sunt cu ceva mai mici decât cele de acasă, ceea ce mă bucură. În orașul portuar bulgăresc călătoria mea capătă un accent ecuminec și mai pronunțat. Până acum am fost oaspete al Bisericii Reformate și al Bisericii Ortodoxe Române, pentru câte o noapte, iar acum voi înnopta în Buddha House. Acesta este un centru de meditație al Comunității Calea de Diamant, având și camere de oaspeți, respectiv o superbă terasă acoperiș.

Țara corupției decente și a fărădelegilor de bun simț (19 septembrie)

În ultimele trei zile am mai făcut vreo 110 000 pași. Ne apropiem deja de Shumen, reședință de județ. În Bulgaria contrastul între orașele mai mari și mediul rural este mult mai accentuat decât în România. Chiar de-a lungul șoselei care leagă Ruse de Varna, trecem prin sate cu un aspect sărăcăcios, pe alocuri de-a dreptul arhaic.

În Razgrad am făcut cunoștință cu un cuplu de afaceriști boemi. Bărbatul este un bucătar pasionat. Întrebat dacă nu are de gând să-și deschidă propriul restaurant, răspunde cu un „nu” hotărât. Apoi, îmi explică că în Bulgaria, viața intreprinzătorilor este îngreunată de corupție, motiv pentru care multe firme se mută în România. Văzând că fac ochi mari, vine cu explicații: în România, dacă ai cotizat cui trebuie, poți să-ți vezi de afacerea ta, în timp ce în Bulgaria, reprezentanții corupți și nesătui ai administrației locale și ai diverselor instituții emit pretenții pecuniare noi și noi. Așa ne văd, deci, bulgarii, sau, cel puțin unii dintre ei. Suntem percepuți ca o țară a corupției decente, a fărădelegii de bun-simț. Nu este acesta un motiv de mândrie?

La Razgrad am înnoptat într-un hotel, iar seara trecută ne-am instalat corturile la marginea unui sat, aproape de pădure. În privința raportului calitate/preț, la mine a câștigat camparea în natură.

Cortul cu față umană (21 septembrie)

Spre deosebire de Ruse, al cărui centru, sub aspect arhitectural are un evident caracter cosmopolit, cu clădiri clasiciste, eclectice și art-nouveau, în Shumen am găsit câteva piese splendide ale arhitecturii tradiționașe bulgărești, ca și clădirea din imaginea de mai sus.

Deși n-am mai fost în orășelul din nord-estul Bulgariei, am găsit foarte ușor gazde primitoare, care s-au oferit să ne cazeze la cunoștința unei cunoștințe. Mică mai e și lumea asta.

Între timp ne-am distanțat de Shumen, la vreo 75 000 pași, îndreptându-ne spre Aytos și Burgas. Noaptea trecută am campat iarăși în natură, într-o zonă deluroasă și cam răcoroasă, unde în zori temperatura a coborât până la 4 grade Celsius.

De când mă știu, nu mi-a plăcut niciodată să dorm în cort, din simplul motiv că am aproape doi metri, și nu prea am avut de-a face cu corturi în care să nu mă simt înghesuit. De câteva zile însă am început să-mi privesc cortul cu alți ochi: îmi dă un sentiment de libertate faptul că îl am cu mine.

De la chin la rutină (23 septembrie)

Am trecut și de borna de 800 000 pași: am ajuns în Burgas, pe litoralul Mării Negre.

De câteva zile am constatat o oarecare stabilizare a stării mele fizice și psihice. Înainte, alternau cu regularitate zilele bune și ușoare cu cele grele și mohorâte, dar de ceva timp această fluctuație a dispărut. Schimbarea s-a produs dup ce am pornit din Ruse. Se anunța o zi grea, în care trebuia să mă lupt cu fiecare kilometru.

La un moment dat mi-a sunat telefonul, fiind solicitat pentru un interviu de Radio Cluj. „Asta mi-a mai lipsit", a fost primul meu gând, după care chiar am încercat să mă eschivez, dar în final m-am lăsat convins. Povesteam despre călătorie, încercând să nu gâfâi, în timp ce înaintam, nădușind ca un animal de povară, iar la un moment dat am căzut în fund în timp ce traversam un șant cu pereți abrupți. Am realizat că povestitul la telefon îmi face plăcere, circumstanțele neplăcute nu mă mai deranjează deloc, chiar mai mult, mă simt energizat, vioi. Printr-o minune, starea s-a permanentizat, cunoscând fluctuații minore. Bănuiesc că la așa ceva se referă pelerinii care au parcurs Camino, spunând că după vreo două săptămâni, umblatul nu mai e un chin, ci devine o rutină, trupul nu mai crează probleme.

Burgas este un oraș plăcut, fără să fie spectaculos. Șarmul i se trage de la vecinătatea mării. Cred că cea mai neînsemnată și fadă localitate ar căpăta oarece culoare, dacă ar fi relocată pe litoral. Este ultima zi în care mai am companie, Zsolti pleacă mâine către casă.

Olandeza zburătoare (25 septembrie)

Înaintez spre sud, de-a lungul țărmului, în direcția graniței turcești. În urmă cu două zile, la Burgas, am fost victima unui atac. Din fericire, am scăpat ieftin, agresorul fiind un pescăruș, cei drept, unul bine făcut. În timp ce mă plimbam în centrul orașului, dintr-o dată am simțit o greutate pe cap, iar în momentul următor pescărușul a și înhățat a bucată din shaorma mea. Știam că pescărușul este o pasăre oportunistă, care, atrasă de sursele de hrană s-a stabilit de câțiva ani în orașe ca Oradea și Cluj, dar nu mi-aș fi imaginat să fie atât de dezinvolt în relația cu omul.

În Burgas am fost invitat la masă de o doamnă din Olanda, misionară a Bisericii Calviniste, care a aflat de mine și de călătoria mea de la o cunoștință. Invitația m-a bucurat, nu doar din cauza interesului manifestat față de mine, ci și pentru că a venit din partea unei olandeze.

Din 1978, când i-am văzut pe micile ecrane pe marii Rensenbrink, Neeskens, Krol etc., sunt un susținător fervent al fotbalului olandez și nutresc o puternică simpatie față de olandezi, în general.

Noaptea trecută mi-am pus cortul literalmente pe malul mării, la câțiva metri de apă, în Sozopol, într-un mic golf ferit de vânt. Sozopol este una dintre acele perle arhitectonice, datorită cărora litoralul nostru nu va fi niciodată la nivelul celui bulgăresc, nici dacă ne dăm peste cap. Un orășel cu case vechi bulgărești, puse la punct, chiar mai mult: majoritatea locuințelor noi sunt construite tot în stilul tradițional. În toată localitatea am văzut un singur geam termopan, dar și acela barem imita culoarea lemnului. Specialiștii noștri în urbanism ar putea să dea o fugă pe la vecinii bulgari pentru un schimb de experiență.

Oameni și șacali (27 septembrie)

Sunt deja la un pas de granița cu Turcia. Turcia. De când am plecat din Sozopol am avut parte de ploaie din belșug. Din fericire, vremea a rămas călduță, tocmai bună pentru umblat pe jos. De pe litoral am luat-o spre punctul de trecere Veliko Tarnovo, trecand printr-un tinut păduros, urmând o șosea foarte puțin circulată.

Am trecut prin sate pitorești, depopulate, pline cu case cu aspect arhaic. Aseară, după lăsarea întunericului am auzit niște urlete asemănătoare cu cele ale lupilor. Nu erau lupi, ci niște șacali aurii. Am văzut unul pe marginea drumului, călcat de o mașină. E un animal de mărimea unui câine mijlociu, cu blană roșcată. Nu cred că există om care să aibă vreo șansă împotriva unei haite, dar, spre norocul meu, nu atacă niciodată oameni.

A fost deja noapte târzie, când m-am refugiat într-o cafenea din satul Gramatikovo. Ploua cu găleată, așa că i-am zis patronului, sau mai bine zis fiicei lui, vorbitoare de engleză, că dacă nu are nimic împotrivă, aș înopta în local. A acceptat, ba mai mult, m-a invitat la masă, m-a omenit, mi-a dat și rakia, pălinca lor, dar puțin mai slabă ca a noastră. Cafeneaua a fost acceptablă ca și spațiu de cazare, singurul inconvenient fiind că dimineața s-a deschis la 7:00. Dar cum tot răul e spre bine, așa măcar am putut porni devreme la drum.

Polițist, adjectiv (28 septembrie)

Am ajuns în Turcia. De la graniță spre Istanbul e și un drum național, și o autostradă. Am ales, însă, să merg mai departe pe drumuri lăturalnice, străbătând sate și orașe mici. Experiențele de până acum cu turcii sunt extrem de pozitive: oamenii sunt curioși, interesați de proiectul meu și săritori. Dacă par nedumerit, vin lângă mine și mă ajută fără să îi rog eu, încearcă să mă îndrume.

Într-un orășel al cărui nume mi-a fost greu să îl rețin, îl întreb pe un bărbat îmbrăcat în uniformă albastră (presupun că un polițist) încotro să o iau ca să ajung la următoarea mea destinație. Cu o engleză stâlcită, m-a întrebat cine sunt, de unde vin, încotro mă îndrept, de ce tocmai pe acolo... după care m-a invitat într-o mașină în care au mai urcat un coleg de-al său și, mai încolo, un civil. Pe cei în uniformă nu prea îi refuză omul, mai ales dacă e într-o țară nemembră UE și respectivii mai au și probleme de comunicare.

Nu știam încotro mergem, dar nici nu mi-am bătut capul. Pe drum, m-au bombardat cu întrebări puse în același stil direct. Am făcut și cunotință. După vreo zece minute ne-am oprit pe marginea unui drum lăturalnic. Mi-au spus că de aici pot deja să îmi continui drumul pe jos, ca pionierii: tot înainte! Au insistat, însă, ca înainte de a ne despărți să facem câteva selfie-uri.

Într-un alt sat, m-a invitat la ceai un bărbat care a lucrat 15 ani în Germania. Vorbește germana. Din păcate, nu și eu. Înțeleg câteceva, dar nu pot articula decât câteva silabe. Primul lucru pe care-l fac de îndată ce ajung la Istanbul, e să îmi cumpăr un manual de limbă turcă. O să stau cu două luni mai mult în Turcia, n-ar strica să înțeleg ce spun oamenii aceștia.

Spre Înalta Poartă (1 octombrie)

Ieri s-a împlinit o lună de când am pornit la drum. Mă apropiu deja de orașele satelit ale Istanbulului. Am sărbătorit aniversarea de o lună cu o performanță de 34 km, urmată de o baie în Marea Marmara. Perioada este ideală: apa e călduță încă, iar țărmul, aproape pustiu.

Aproape toată lumea care se interesează de mine și de călătoria mea mă-ntreabă înainte de toate de picioare. Deși pare logic ca în cazul unei peregrinări lungi per pedes, picioarele să fie sursa principală a problemelor, în cazul meu nu este deloc așa. Pentru mine, cel mai supărător este că trebuie să irosesc mult timp și multă energie în soluționarea a două probleme logistice: căutarea unui loc de cazare, respectiv a unei surse de internet.

Doar acum realizez cât de dotată este România în materie de internet, unde orice local, fiecare stație de carburanți mai răsărită are wifi. În Turcia nu e chiar așa, găsirea unei rețele gratuite este o misiune mult mai dificilă decât acasă.

Se face deja săptămâna de când călătoresc, din nou, singur. Deși deocamdată nu mă apasă singurătatea, nu încape îndoială că îmi place mai mult să am un tovarăș de drum. Câțiva prieteni și cunoscuți cochetează cu ideea să mă însoțească pe porțiuni mai scurte, așa că oricine care simte chemarea drumului este binevenit. Sunt o fire introvertită, dar nu un ursuz. Pentru câteva zile, cred că sunt o companie agreabilă.

Prejudecata de apoi (2 octombrie)

Cu vreun an în urmă, am făcut o listă cu locurile - țările și orașele - pe care aș dori să le vizitez. Istanbulul era la loc de frunte. Primul lucru pe care l-am zărit din depărtare,  în metropola care se întinde pe două continente, a fost o pădure de zgârie-nori.

Fosta capitală a Bizanțului și a Imperiului Otoman m-a surprins cu aerul său modern, cu infrastructura sa rutieră impecabilă, cu transportul său public în comun la cele mai înalte standarde. Am circulat la oră de vârf cu autobuzul, cu tramvaiul și cu metroul. Am fost impresionat de comportamentul civilizat al călătorilor, care nu încearcă să se înghesuie cu orice preț în vehiculul deja plin, așteptând cu răbdare următorul.

Comporatmentul în transportul public în comun al celor din Istanbul mi se pare că seamănă mai mult cu stilul german sau olandez, decât cu cel românesc. Firește, comportamentul civilizat nu le este întipărit turcilor în gene, ci este rezultatul experienței că următorul autobuz sosește în două minute. Și chiar sosește.

Azi am reflectat un pic și asupra prejudecății că orientalii sunt predispuși la trândăveală. Seara, în jurul orei 20:00, am pornit cu gazda mea, Ahmet, în căutarea unui croitor care să-mi „recondiționeze” pantalonii mei scurți, cam jerpeliți. În mai puțin de zece minute, am găsit un croitor aflat încă la datorie, dar mai toate magazinele, atelierele de reparații auto, cele de vulcanizare ș.a.m.d. erau încă deschise, iar angajații nu păreau deloc că ar fi pe picior de plecare.

A trebuit să lucrez și șa propriile mele preconcepții. Ahmet m-a invitat să degust un preparat tipic turcesc, numit kokorec: o pâinică tăiată, umplută cu un amestec bine condimentat de carne și legume, în care mi-a fost greu să disting componentele. După ce ne-am umplut burțile, Ahmet mi-a destăinuit că ingredientul de bază în kokorec este intestinul de oaie. Dacă aș fi știut dinainte, cu siguranță m-aș fi eschivat, pe motiv că nu mi-e foame deloc. În continuare mi se pare un pic bizar și dezgustător să mănânc intestine prăjite pe jar, dar kokorec, trebuie să admit, este o mâncare savuroasă.

1,2 milioane de pași (4 octombrie)

Azi mi-am luat rămas bun de la Ahmet și familia sa, gazdele mele în ultimele trei zile, la Istanbul. Nu prea mi-a venit să mă despart de ei, fiind niște oameni foarte deschiși și primitori. Tatăl lui Ahmet a dat dovadă de o curiozitate rar întâlnită la octogenari: mi-a inspectat pantofii noi și insista să-i țin o demonstrație de montare a cortului, lucru care a avut loc în camera de oaspeți (covorul persan și parchetul au scăpat, cuiele nu le-am bătut).

După aproape cinci săptămâni de călătorie am trecut de pragul de 1,2 milioane de pași. Înainte de a-mi activa aplicația pe telefon, nu aveam habar cam câți pași fac pe zi. Acum, sunt convins că majoritatea covârșitoare a orășenilor de la noi fac în jur de 3-4.000 de pași pe zi, iar sedentarii cei mai înrăiți nu depășesc cu mult 1.000 de pași.

Citește și jurnalul de călătorie al zilelor anterioare.

Mă-ndrept spre orașul Izmit, iar obiectivul de perspectivă este Ankara, după care o să urmez traseul Sivas-Erzurum. La granița cu Iranul o să ajung abia peste vreo două luni, sărbătorile urmând să mă prindă în zona Teheranului. Împărtășesc aceste detalii în eventualitatea că, poate, cuiva îi vine cheful...

Câțiva oameni m-au întrebat dacă ar putea să mă ajute cu ceva. Mai exact, cu bani. Le-am spus că nu duc lipsă de nimic, bani am, cel puțin deocamdată. Dacă au bani de oferit, să-i depună în contul Yuppi, îmi oferă astfel un suport moral. Doritorii găsesc informațiile necesare aici.

Ferit de plural (5 octombrie)

Am luat-o spre Orient. Sunt în Anatolia, în preajma orașului Sakarya. A venit și aici toamna. Din fericire, fără temperaturi prea mici, doar cu o ploaie liniștită, îmbietoare.

Mulți își fac griji că pe drum mă pasc tot felul de primejdii: talibanii, fanaticii Statului Islamic, malaria, dizenteria, jafurile armate și câte și mai câte. Dacă mă gândesc mai bine la ce am trăit și văzut în ultimele aproape cinci săptămâni, constat că a existat un singur moment în care am fost expus unui pericol real: când, pe porțiuni scurte ale Văii Oltului, am fost nevoit să merg pe marginea șoselei și, la 10 cm de mine, goneau camioanele cu 90 km/h. Ca tabloul să fie complet, de partea cealaltă a balustradei se deschidea o pantă abruptă de mai mulți metri adâncime. A fost o experiență înfricoșătoare, pe n-aș mai vrea să o retrăiesc.

Eram încă pe partea europeană a Turciei, când, într-o ceainărie comunală, un grup de localnici mă tot sâcâiau cu întrebări legate de călătoria mea, dând din mâini și din picioare și cu un vocabular englez de doar câteva cuvinte. Când le-am înșirat numele orașelor mai mari din Turcia prin care urmează să trec, unul dintre ei mi-a dat de înțeles, prin gesturi cât se poate de explicite, să evit Kurdistanul, pentru că gherilele locale de acolo mă vor lichida. N-au reușit să bage frica în mine, n-am auzit niciodată de kurzi atacând străini.

Un coleg jurnalist bine intenționat mi-a atras atenția că pozez în compania lui Ahmet făcând semnul organizației naționaliste turce Lupii Suri. Nu sunt extremist naționalist, iar turc, sub nicio formă. Ahmet spune că lupul este un animal totemic ancestral al turcilor, încă de dinainte de perioada islamică, așa cum e la unguri Pasărea Turul, iar semnul făcut de el e pur și simplu un simbol al identității turce, lipsit de orice mesaj politic sau naționalism deșănțat. Pe Ahmet l-am cunoscut ca pe un om bun, am încredere în el.

Stângu' nu-i ca dreptu' (7 octombrie)

După două zile de ploaie, în sfârșit, e din nou vreme însorită, dar răcoroasă, numai bună pentru o plimbare mai lungă.

Aglomerația urbană din jurul Istanbulului este gigantică, pe zeci de kilometri se întind localități noi și noi, lipite unele de altele. Înaintând spre est, am ajuns într-o zonă agricolă, cu lanuri de porumb, plantații de varză și de dovleac, livezi de smochini, de gutui, de mandarine. După orașul Hendek peisajul se schimbă din nou: de-a lungul drumului se înalță dealuri, apoi munți împăduriți, cu sate montane tipice, cu case răsfirate pe suprafețe mari.

Din păcate, mă confrunt cu un caz grav de sabotaj. Făptașul: piciorul meu stâng. Ieri, spre amiază am simțit o durere ușoară în mușchii de pe latura exterioară a tibiei, de la laba piciorului spre genunchi. Am sperat să fie ceva trecător, dar nu, nu m-a lăsat durerea. Din contră, s-a agravat.

Deși e suportabil, problema mă îngrijorează, mai ales pentru că zona, bag de seamă, s-a și umflat un pic. Nu înțeleg ce anume nu-i convine piciorului stâng. Nu l-am solicitat cu nimic mai mult decât pe cel drept, care nu-mi crează probleme.

Având în vedere că mai am de străbătut câteva mii de kilometri, picioarele fiind tovarăși de drum indispensabili, am decis ca astăzi să mai bifez doza zilnică de 30 km, făcând abstracție de durere, după care să mă deplasez cu o ocazie sau cu autocarul la Ankara, să mă vadă un medic.

Concediu medical (9 octombrie)

Deși nu mi-am dorit acest lucru, ieri am făcut cunoștință cu sistemul sanitar turcesc. Contactul a avut loc într-un spital privat, ultramodern, din Ankara. Consultația a costat 180 de lire turcești, adică în jur de 150 de lei. Pentru aceeași consultație, la Cluj aș fi plătit 200 lei. Cei drept, acasă aș fi avut și opțiunea să apelez la o policlinică de stat, unde aș fi fost programat pe la sfârșitul lunii noiembrie, începutul lui decembrie.

Aflându-mă pentru prima oară în Turcia, trebuie să recunosc că am avut o imagine departe de realitate despre această țară. Dacă peste 20 de ani vom avea o rețea rutieră comparabilă cu cea actuală a Turciei, atunci vom putea conchide că am înregistrat un progres enorm la acest capitol.

În ceea ce privește Ankara, sub aspect infrastructural și urbanistic, este mai apropiată de Occident decât oricare capitală din fostele țări socialiste, în prezent, membre UE, iar o comparație între capitala turcă și București e de-a dreptul ridicolă.

Ankara este plină cu zgârie nori spectaculpși, dar și cartierele noi sunt impecabile, cu blocuri cu un aspect plăcut, deloc înghesuite, cu spații verzi, terenuri de joacă, după cum se poate vedea și în fotografia de mai jos, făcută de pe balconul gazdelor mele.

Deocamdată sunt într-o pauză forțată, deoarece am o infecție bacterială la piciorul stâng. Diagnosticul m-a liniștit oarecum, consider că este mult mai bine decât dacă ar fi vorba de o problemă cauzată de suprasolicitare. Mă aflu sub tratament, iar starea piciorului deja s-a ameliorat vizibil. În ultimele două zile o mulțime de persoane mi-au trimis mesaje cu urări de sănătate și sfaturi concrete, ceea ce m-a mângâiat la suflet, fiind un fel de compensație pentru o boală nedorită.

Din nou a drum, după o mahala (16 octombrie)

Ieri am fost la control, iar medicul m-a declarat sănătos, așa că am pornit din nou la drum. Mă-ndrept spre Est, următorul obiectiv este orașul Kirikkale.

La Ankara am stat opt zile, considerabil mai mult decât am plănuit inițial. La început m-am simțit destul de iritat din această cauză, dar apoi m-am împăcat cu situația. Așa măcar am avut timp suficient ca să fac pe turistul, vizitând ce este de văzut în capitala turcă, respectiv să citesc două volume ale excepționalei scriitoare Liudmila Ulickaia.

Într-o zi, după ce am vizitat cetatea, am hoinărit un pic printr-o mahala. Cu casele sale sărăcăcioase, unele chiar dărăpănate, aceasta contrasta flagrant cu Ankara cea modernă și opulentă. Când le-am povestit pe unde am umblat, gazdele mele Alif și Balázs m-au lămurit că m-am aventurat în zona cea mai periculoasă a orașului, unde puteam fi jefuit. Nu mi-a trecut prin cap că sunt într-un cartier rău famat, nu m-am simțit deloc în pericol.

De altfel, în cele trei săptămâni de când mă aflu în Turcia, am văzut mai mulți polițiști și jandarmi pe străzi decât vezi în Cluj pe durata unui an întreg. Nu pun la socoteală pseudo-polițiștii noștri locali, buni numai la împărțit amenzi și fotografiat mașini parcate în locuri nepermise.

De când Turcia a lansat ofensiva în Siria, oamenii în uniformă parcă s-au înmulțit și mai mult. În rest, atmosfera în Ankara mi s-a părut relaxată. Dacă nu aș fi aflat din presă, nu aș fi presupus că țara e implicată într-un conflict armat.

Jandarmii și extraterestrul (17 octombrie)

Am trecut de Krikkale, înaintez, în continuare spre Est. Nu contenesc să mă minunez cât de sociabili și de prietenoși sunt turcii. În Kirikkale am fost găzduit de niște cunoștințe ale prietenului meu din Istanbul, Ahmed, profesori cu toții. Au organizat o cină festivă în onoarea mea, un necunoscut pentru ei, am fost și cadorisit cu un dvd cu un documentar despre Dunăre, realizat de un celebru regizor turc.

Azi, cu puțin timp după ce am plecat din Kirikkale, m-a invitat la masa sa improvizată o familie mai în vârstă, care tocmai servea micul dejun într-o parcare, în imediata vecinătate a unei plantații de lavandă. Tot în cursul zilei de azi am mai primit două invitații la ceai și am purtat un scurt dialog cu un tânăr motociclist, care s-a oprit cu unicul scop de a mă întreba de unde sunt și încotro mă-ndrept.

Ieri am trecut pe lângă o cazarmă de jandarmi, unde am fost legitimat. Când au aflat că mă duc în India, pe jos, s-au uitat la mine ca la un extraterestru, îmi studiau pașaportul ca și cum n-ar mai fi văzut un asemenea document, îl întorceau prin toate părțile, mă întrebau dacă nu cumva mă duc în Siria. Am un număr de telefon de la o personalitate destul de influentă, la care pot apela dacă aș fi șicanat de autoritățile turcești, dar am considerat că nu e cazul. Chiar pot să înțeleg dacă pentru niște jandarmi dintr-un orășel de provincie par un ciudat.

Atitudinea oarecum bănuitoare a jandarmilor s-a schimbat în momentul în care le-am arătat pagina de Facebook a călătoriei. Deveniseră zâmbitori instantaneu, discutau între ei pe marginea fotografiilor postate și mi-au dat drumul, urându-mi succes, însă nu înainte de a da un like paginii.

Întâmplarea m-a lăsat perplex. Bănuiesc doar că la școala de jandarmi li s-a spus că omul bun și cinstit după pagina de Facebook se cunoaște. Poată că de acum încolo, dacă o să mai fiu legitimat, din start o să le arăt oamenilor legii pagina de Facebook în loc de pașaport, mai ales că are deja și un like din partea jandarmeriei.

În împărăția kurzilor (20 octombrie)

Ieri am ajuns într-un orășel numit Yerköy. Știam de dinainte că sunt așteptat, gazda mea urmând să fie chiar primarul Ferhat Yilmaz, însă maniera în care am fost întâmpinat m-a lăsat cu gura căscată.‌

‌

Stăteam într-o cafenea din centrul localității, așteptând să vină cineva după mine, când a apărut primarul, însoțit de un alai întreg alcătuit din consilieri locali, un gazetar și un profesor de engleză pe post de translator. După politețurile de rigoare am fost bombardat cu întrebări privind călătoria, iar unul dintre edili mi-a sugerat că mi-ar fi mai ușor cu bicicleta. Trebuia să admit că are dreptate, nu i-am mărturisit însă, că pentru mine această alternativă nu există, deoarece nu știu să mă dau cu bicicleta.‌

‌

După o masă copioasă, constând într-un kebab fenomenal, primarul m-a invitat să facem turul orașului. Adevărata surpriză mă aștepta în fața cafenelei, mașina neagră de serviciu a primarului, cu un șofer repezindu-se să-mi deschidă ușa din spate. Am 52 de ani, dar nu am mai călătorit în asemenea condiții.

În afară de bucate delicioase și ospitalitatea localnicilor, Yerköy are puține de oferit unui vizitator. Lâna pusă la uscat în mijlocul străzii mi-a captat însă atenția.‌

‌

După o sesiune foto am fost transportat la un hotel, unde primarul mi-a închiriat o cameră, nu înainte să mă-ntrebe, cât intenționez să stau. Înainte de a ne lua rămas bun, mi-a spus că sunt binevenit și altă dată.

Deoarece intenționez să mă-ntorc în țară cu avionul, în viitorul apropiat cu siguranță nu voi onora invitația, cum la fel de sigur este și că nu voi reîntâlni mulți oameni la fel de primitori, chiar dacă voi trăi mulți ani și voi mai călători în multe țări.‌

‌

Azi, cu puțin după ce am plecat din Yerköy, am fost invitat într-un modest restaurant de pe marginea drumului. Chiar dacă inițial era vorba numai de un ceai, în curând au apărut pe masă și de-ale gurii, pe care nu le-am refuzat doar din politețe. Proprietarii restaurantului erau niște kurzi, care m-au asigurat că celor din neamul lor le plac oaspeții. Așa mi s-a părut și mie. Viitorul sună bine, având în vedere că mă apropiu de zone locuite cu precădere de kurzi.

În buza Paradisului (22 octombrie)

De când m-am însănătoșit, ieri a fost prima zi în care am făcut mai mult de 40 000 de pași. Piciorul meu a răspuns bine la efort. Într-o zi, două, o să ajung din nou la medii zilnice de 45 000 de pași.

Regește, este calificativul cel mai potrivit pentru felul în care am fost tratat zilele trecute. Duminică, în Yozgat, am fost întâmpinat de Metin Özisik, colonel în rezervă, actualmente președinte al Camerei de Comerț din oraș. După o masă copioasă, la un restaurant vestit în zonă, m-a dus într-un tur al orașului, care a cuprins moscheea cea mare din Yozgat, o biserică medievală, transformată în moschee și care, după renovare, își va recăpăta destinația inițială + câteva muzee locale.

Am făcut cunoștință și cu un grup de istorici, dintre care unul m-a cadorisit cu un drapel turcesc. Gestul este o mare onoare, deoarece pentru turci steagul este sacrosanct, arborat nu doar pe clădirile instituțiilor publice, dar poate fi văzut la tot pasul: pe fațadele firmelor private, în geamurile și pe balcoanele apartamenelor.

Ieri am fost în Sorgun, fiind oaspetele autorităților locale. După o scurtă întâlnire cu primarul M. Erkut Ekinci și cu vicele, m-au dus cu mașina primăriei la hotel, unul de-a dreptul impresionat. Era un hotel wellness de cinci stele, extrem de elegant, cu o baie turcească superbă. Timpul petrecut în spa a fost o experiență paradisiacă, apa termală fiind un balsam pentru mușchii mei osteniți de cei cca. 1 300 km parcurși în aceasră lună și jumătate.

A doua patrie (24 octombrie)

Ieri am avut a zi grea, un vânt puternic îmi bătea în față, îngreunându-mi înaintarea considerabil. Aveam totuși un imbold puternic: sțiam că sunt aștepat în Akdagmadeni, un orășel al cărui primar mă invitase în urmă cu câteva zile.

Prima dată am fost sunat, după care mi-au mai trimis și un mesaj prin WhatsApp, însoțit de o colecție de fotografii, menite să mă convingă să fac un popas în Akdagmadeni. Nu puteam să nu cedez unei invitații atât de insistente, mai ales că orășelul era chiar pe traseul meu. De fapt mă simțeam flatat, nu mi-am imaginat că vreodată un primar va insista să-i vizitez orașul.

Cei din Akdagmadeni m-au copleșit cu atenția pe care mi-au acordat-o: m-au scos la masă la cel mai bun restaurant, m-au dus în excursie prin împrejurimi și apoi, după un tur al orașului, m-au cazat.

Primarul, cu care m-am întâlnit preț de un sfert de oră, pentru a bea un ceai împreună și a-i povesti despre călătoria mea, mi-a pus la dispoziție o mașină a primăriei, un SUV alb cu șofer, un reprezentant însărcinat să se ocupe de mine și un translator.

Azi, Mehmet și Kerem, cei doi ghizi de-ai mei, și-au luat rămas bun cu următoarele cuvinte: Nu uita, că de acum Akdagmadeni este a doua ta casă.

În decurs de o săptămână am fost găzduit în patru orașe de localnici și de administrațiile publice locale, care au răspuns unei solicitări lansate pe Facebook sau au auzit despre mine de la terțe persoane. Acești oameni m-au tratat într-o manieră incredibilă, complet dezinteresat, pe mine, simplu călător.

Ce aș putea să spun: Teșekkürler, teșekkürler, teșekkürler!

Of, presa mea! (26 octombrie)

Ieri am parcurs mai bine de 46 000 de pași. Pot să spun că mi-am revenit la forma de dinaintea infecției. Dimineața am vizitat școala din Pazarcik, dând curs simpaticului translator și ghid al meu din Akdagmadeni, Kerem, profesor de engleză la școala din localitate.

Kerem a considerat că pentru copiii care probabil nu văzuseră niciodată un străin, întâlnirea cu mine ar fi o experiență interesantă. Cred că avea dreptate, puștii mă priveau cu un vădit interes deja la apelul de dimineață din curtea școlii. Întâlnirea a avut loc în cantină, cu participarea a vreo o sută de elevi, care m-au supus unui tir de întrebări, iar băieții vroiau neapărat să-mi ridice rucsacul.

În cadrul întâlnirii, m-am ales cu încă cu un drapel turcesc, primti de la directorul școlii. Am avut parte de o asemenea onoare pentru a doua oară într-o săptămână, primul stindard cu semilună fiindu-mi înmânat la Yozgat.

Nu știu cu ce impresii au rămas copii, dar sper că au fost câțiva care au înțeles, că chiar dacă majoritatea covârșitoare călătorește cu mașina, cu trenul, cu autocarul sau cu avionul, putem ajunge departe și umblând pe jos, avem posibilitatea de a ne alege propria cale în viață.

Într-una din zilele trecute, în timp ce înaintam de-a lungul șoselei, a oprit lângă mine o mașină. Au coborât doi inși entuziasmați, care îmi explicau, îmbunătățind comunicarea cu gesturi, că mă știu, deoarece au auzit despre mine la televizor.

Spre marea mea surprindere, chiar știau că mă-drept spre India și că intenționez să parcurg 7 000 km. Eram oarecum nedumerit, deoarece nu am cunoștință să mă fi întâlnit cu vreun reporter de televiziune de când sunt în Turcia. Ce-i drept, m-am întâlnit cu doi gazetari de la ziare locale, probabil că ei le-au furnizat informații și imagini colegilor de breaslă.

Având în vedere că am discutat cu ei cu ajutorul unui translator, nu m-ar mira dacă ar fi apărut în presă niște bazaconii. Oricum, în materie de aberații probabil că nu-i pot supralicita pe colegii români, mai precis pe cei de la un popular post de televiziune, unde am fost denumit „Forrest Gump de România", pe motiv că, cică o să alerg din Aiud până-n Tibet.

De fapt ar trebui să le fiu recunoscător pentru că mă văd în stare de o asemenea performanță. Adevărul este că nu aș fi fost în stare să alerg nici până-n Teiuș, darămite până-n Ladakh.

Încălțări noi (octombrie 27)

Am avut nevoie de peste 1,8 milioane de pași și aproape două luni ca să ajung în Sivas, o așezare cu o populație cam cât cea a Clujului, află în mijlocul Turciei, la o altitudine de 1 100 metri.

Este un oraș colorat și viu, cu niște moschee medievale, construite în stil persan.

Azi am băut două cafele într-o cafenea amenajată în curtea interioară a unei foste medrese, mesele fiind așezate în jurul unei fântâni arteziene.

Așa cumva îmi închipui că ar putea arăta paradisul. Cele două cafele au costat cam cât trebuie să scoți din buzunar pentru una singură, într-o cafenea mai răsărită din centrul Clujului.

Azi am luat o decizie dureroasă, trebuie să mă debarasez de sandelele mele, deoarece au tălpile complet tocite. Le-am cumpărat în urmă cu doi am, m-au slujit cu tenacitate, purtându-mă din Sibiu până-n inima Turciei. De acum încolo voi purta pantofii cumpărați la Istanbul, de sandale n-o să am nevoie o vreme, având în vedere că toamna a venit și în aceste ținuturi.

Turnul din Pisa cu semilună (29 octombrie)

Ieri am mai vizitat o școală generală, de data aceasta în Sivas, invitat fiind de gazda mea Serdar, profesor de engleză. M-am întâlnit cu o clasă de-a șaptea, și am fost impresionat cât de degajați au fost puștii în prezența directorului școlii, a doi profesori și a unui străin.

Degajați, adică nu indisciplinați ori obraznici. Voiau să știe tot: când și cât mă odihnesc, ce preparate turcești îmi plac, care sunt orașele mele preferate din Turcia, când ajung la destinație etc. Pentru prima oară în viață am acordat autografe, ceea ce mi s-a părut oarecum exagerat, nefiind o celebritate, dar nu am vrut să refuz niște copii simpatici.

Pe parcursul șederii mele mult prea scurte în Sivas, am descoperit două obiective turistice pe cât de interesante, pe atât de necunoscute în lumea largă: statuia cinetică, rotitoare, a lui Rumi, marele poet mistic, fondator al ordinului dervișilor rotitori și minaretul înclinat al moscheii Ulu Cami, vechi de 900 de ani. Acesta din urmă este mai puțin înclinat decât vestiul turn din Pisa, dar înclinarea este oricum evidentă.

Între timp am pornit la drum, cu fața spre est, îndreptându-mă spre Erzincan.

Două milioane de pași (31 octombrie)

Azi s-au împlinit două luni de când am plecat la drum. Am sărbătorit prin depășirea pragului de 2 milioane de pași. Ca să fiu mai exact, conform datelor aplicației de pe telefonul meu mobil, până acum am făcut 2 023 381 de pași, adică aproximativ 1 600 km.

Peste câteva zile ajung în Erzincan, dar înainte de asta mai am de parcurs o etapă grea, cu multe urcușuri și coborâșuri. Mă aflu într-o zonă montană, de-a lungul drumului se înalță piscuri de peste 2 000 metri.

De câteva zile, diminețile sunt cețoase și răcoroase, temperatura abia depășind zero grade. Pentru următoarele aproximativ două luni pot să-mi iau gândul de la dormitul în cort, marele meu noroc este că în Turcia pot fi găsite cu ușurință locuri de cazare foarte ieftine, cel puțin comparativ cu prețurile de acasă.

În Zara, un orășel cam de dimensiunea Salontei sau a Ludușului, am dat de hotelul din imagine, unde o cameră costă 50 lire turcești pe noapte, cam 38 lei, micul dejun fiind inclus în preț. Hotelul nu este cu nimic mai prejos decât unitățile de cazare similare de la noi, nici sub aspectul exterior, nici din punct de vedere al dotării sau al igienei.

Mă gândesc că dacă acasă aș avansa unui hotelier propunerea să mă-nchirieze o cameră la acest preț, s-ar prăpădi de râs și apoi m-ar trimite la plimbare, dar poate înainte mi-ar recomanda să mă tratez la cap. Fotografia d emai jos e din Sivas, de la întâlnirea cu elevii.

Pofta vine mergând (2 noiembrie)

A sosit iarna în estul Anatoliei. Noaptea trecută a nins, iar eu mă apropiu de Erzincan, oraș situat în cea mai răcoroasă regiune a țării. În dimineața asta au fost zero grade, iar pentru ziua de mâine s-au anunțat minus 7 grade. A sosit momentul ca să-mi cumpăr o pereche de mănuși.

Deși am parcurs mai bine de 1 600 km în decurs de două luni, destinația este încă dincolo de aria imaginației mele. Nu mă gândesc la Ladakh, la cum va fi în India sau în Pakistan, sunt ancorat mai tot timpul în prezent, în realitatea imediată.

Pentru mine, aceasta este o metodă eficientă de autoapărare, dacă aș fi cu gândul la scopul final, m-aș descumpăni. Metoda mi s-a revelat în timpul serviciului militar. Fiind militar cu termen redus, aveam de făcut un stagiu de doar 9 luni, dar care, la început, mi s-a părut o eternitate. Am gestionat situația concentrându-mă, în loc de ziua liberării, pe chestiuni mai apropiate, mai palpabile: sosirea toamnei, îngălbenirea și căderea frunzelor, apoi concediul de Crăciun și Anul Nou. La fel și fac acum, scopul meu nu se numește Zangla, cel puțin deocamdată, ci Erzincan, orașul din estul Turciei către care mă-ndrept, iar limita până la care îmi zboară cu gândul este Muntele Ararat, aflat la o distanță de vreo două săptămâni de mers.

De când am pornit la drum am devenit un mâncău, înfulec cantități de neimaginat. Într-o zi obișnuită mănânc două franzele, o cantitate considerabilă de mezeluri și carne friptă, legume la grătar, crude sau murate, deseori o porție bună de pide, adică pizza turcească sau de burek, niște baclava, două mandarine și mai dau pe gâtlej și doi litri de ayran.

În ciuda poftei mele gargantuelice, am dat jos vreo 3 kilograme, abdomenul îmi este acum la fel de plat ca și în tinerețe. Cred că nu mi-ar afecta silueta nici dacă aș mânca câte cinci Big Tasty de la McDonald’s în fiecare zi, mai ales în una precum cea de ieri, când am parcurs mai bine de 35 km.

Harta vestimentației (4 noiembrie)

Societatea turcă, prin tradiție, este musulmană, dar poartă o puternică amprentă occidentală. Această confluență a celor două tradiții, care nu e lipsită de tensiuni, este fidel oglindită de vestimentația femeilor.

În lumina celor văzute până acum, cred că sub aspectul vestimentației feminine există în Turcia patru categorii:

Femeile din prima categorie se îmbracă exact la fel ca și surorile lor din Vest. Pe străzile din București, Praga sau Viena n-ar face cu nimic notă discordantă față de localnice. Ținuta lor este poate un pic mai reținută, deși am văzut buric la vedere chiar și în Sivas, considerat un oraș conservator, iar la Istanbul decolteuri care ar face furori oriunde în Europa.

A doua categorie este deja una combinată, femeile care îi fac parte din ea purtând vestimentație occidentală, dar își acopară părul și gâtul cu o eșarfă.

Doamnele și domnișoarele din cea de-a treia categorie poartă o rochie lungă, care poate fi neagră, colorată sau cu model, iar de desubt deseori se pot întrezări blugi. Firește, și ele au capul acoperit.

În ultima categorie intră femeile cu burca, tradiționalul văl islamic, deși mie mi se pare că seamănă mai mult cu un sac, care lasă descoperiți doar ochii.

În vestul Turciei, până în Ankara inclusiv, majoritare sunt femeile care se îmbracă în stil occidental, în Istanbul, majoritatea lor fiind covârșitoare. Stilul european domină incontestabil și în rândurile tinerelor, cu vârsta de până la 30 de ani. În Sivas, în centrul Turciei, situația este mai echilibrată, procentajul femeilor cu capul neacoperit situându-se undeva în jurul valorii de 50 la sută.

Mai spre est, în Erzincan, majoritarea sunt deja cele cu eșarfe, iar femeile cu capul neacoperit reprezintă doar 25-30 sută. Burka este, însă, rară chiar și aici, nu cred că mai mult de 2-3 la sută dintre femei poartă această ținută, considerată umilitoare de majoritatea europenilor, indiferent de sex.

Vestimentația variază nu numai în funcție de zona geografică, dar și de nivelul de educație și de statutul social. În Ankara, într-o zonă cu multe universități și cămine studențești, am constatat că peste 90 sută dintre femei nu aveau capul acoperit, în timp ce într-o mahala, toate femeile purtau eșarfă.

Timpul va eroda cu siguranță obiceiurile vestimentare tradiționale și în Turcia, multe mame cu eșarfe având fiice care se îmbracă în cel mai pur stil occidental.

Relațiile între sexe diferă de ceea ce își închipuie mulți despre țările musulmane, în general, părând destul de degajate. Tineri și tinere pot fi văzute în toate orașele în grupuri mixte, iar cuplurile tinere, necăsătorite umblă ținându-se de mână.

Am văzut mai mulți amorezi giugiulindu-și în public iubitele cu eșarfă, gesturile intime părând să fie pe placul fetelor și nestârnind absolut nici o reacție adversă din lumea din jur. Pupatul de rămas bun este un gest firesc între fete și băieți în relație de amiciție, îmi spune un cunoscut.

Statutul social al femeilor este totuși categoric inferior celui din Europa, m-a lămurit o profesoară universitară, numărul femeilor în funcții de conducere fiind foarte redus în toate domeniile. Este însă mult mai tragic faptul că în mediul rural din estul Turciei există încă crime ale căror victime sunt femei tinere care, conform moralei tradiționale, au pătat onoarea familiei.

O cunoștință apropiată mi-a povestit de o femeie din estul Turciei, care nu are curajul să mărturisească membrilor de familie că a născut un copil din flori, temându-se pentru viața ei. Își crește copilul de una singură, într-un mare oraș din vestul țării, unde comunitatea este tolerantă.

Divorțurile sunt frecvente, mi-a povestit una dintre gazdele mele, statutul de divorțată fiind acceptat de societate. După divorț, femeile fără loc de muncă se pot întoarce la familiile lor, în Turcia coabitarea mai multor generații fiind o situație larg răspândită.

Vecinii mei vagabonzi (6 noiembrie)

Ieri am parcurs 36,11 km, și nici măcar nu m-am simțit extenuat la sfârșitul zilei. Cred că aș putea să merg și 40 km pe zi. Din când în când. Nu vreau să forțez însă nota, nemaivorbind de faptul că la o distanță de 7.000 km, acest efort suplimentar nu ar avea un rezultat vizibil.

M-am îmbăiat în Eufrat, care în Turcia se numește Firat. De fapt, doar m-am spălat de la brâu în sus, deși tare mi-aș fi dorit să fac o baie adevărată, dar condițiile erau potrivnice: temperatura aerului era de 10 grade Celsius, iar apa, rece ca gheața.

În anii '90, România era considerată de presa occidentală patria câinilor vagabonzi, dar la ora actuală, titulatura se potrivește mai degrabă Turciei. Patrupezii fără stăpâni hoinăresc în marile metropole și în prăfuitele orășele din podișul anatolian deopotrivă, deseori în haită. Majoritatea au în vene sânge de kangal, giganticul ciobănesc anatolian.

Ahmet, prietenul meu din Istanbul, se jură că fie oricât de mari, câini vagabonzi din Turcia nu sunt agresivi, iar experiențele mele de până acum confirmă acest lucru.

Hrănindu-i cu pită albă, am reușit să mă împrietenesc cu doi kangali masculi de o talie impresionantă. Unul purta o zgardă cu cuie lungi și ascuțite, menită să-i protejeze gâtul de mușcăturile lupilor.

Karmă la pet (7 noiembrie)

Turcii n-au nicio reținere când vine vorba de exprimarea sentimentelor patriotice, dovada fiind mașina din imagine.

Nu e nici pe departe un unicat. De când sunt în Turcia, am văzut cel puțin 30 de autoturisme și camioane decorate cu steaguri pictate de mari dimensiuni. Deși a fost an centenar, nu am văzut acasă nici un vehicul decorat în asemenea stil patriotic, dar poate ar fi mai potrivit să scriu patriotard. Cred că la noi părea penibil și kitchos să vopsești capota în culorile naționale, același lucru fiind valabil pentru mai toate țările europene, deși, pentru Rusia nu bag mâna-n foc. Cred că nici măcar lui Funar nu i-ar fi trecut prin cap să-și decoreze mașina în stilul acesta, chiar dacă el era un obsedat al tricolorului. Marea majoritate a turcilor nu vede însă nimic deplasat în capota făcută drapel, ei fiind cam exuberanți în orice, manifestarea sentimentului național nefăcând excepție.

Azi, în timp ce mergeam pe marginea drumului, m-am gândit că musai trebuie să intru în primul ABC care îmi iese în cale ca să cumpăr o apă minerală. Eram însetat ca o cămilă după trei zile de umblat prin deșert. Peste câteva minute am zărit o apă minerală de un sfert de litru în fața mea, zăcând pe asfalt. Flaconul era plin, capacul nedesfăcut. Cum să interpretez întâmplarea: a fost lucrarea providenței, rezultatul karmei mele bune sau pură întâmplare, noroc și nimic mai mult? Am decis că adopt poziția unui agnostic, deși explicația cea mai logică și de bun-simț mi se pare cea cu karma, adică legea cauzei și efectului.

Șpaga turcească (8 noiembrie)

Azi am avut o zi grea, am simțit o accentuată stare de oboseală, nu atât fizică, că am parcurs, totuși, 35,42 km, ci psihică. Am avut impresia că drumul acesta, mai precis porțiunea propusă pentru ziua de azi, nu se mai termină niciodată. Singura mea consolare a fost că mâine ajung în Erzurum, un oraș, cică, cu multe clădiri cu o arhitectură remarcabilă.

Zilele trecute, aflându-mă într-un sătuc, am remarcat un tractor românesc, fabricat la Brașov. Era parcat în fața unei case. În mod evident, era în stare de funcționare. Cu siguranță au trecut vreo 30 de ani de când a ieșit din fabrica, care acum nici nu mai există. Bănuiesc că pe locul platformei industriale s-a construit un mall sau un ansamblu rezidențial. Nu sunt deloc un nostalgic, dar dacă uzina de la Brașov producea vehicule atât de trainice, poate a fost o greșeală să fie sacrificată de dragul intereselor unor așa-numiți dezvoltatori imobiliari.

Tot în urmă cu câteva zile, am fost martor al unei întâmplări care la noi ar fi de neimaginat: un autoturism a oprit pe marginea șoselei, iar șoferul, un bărbat de vreo cincizeci și ceva de ani, a coborât ca să ofere niște mere polițiștilor rutieri care făceau controale pe sensul opus de circulație. Au schimbat doar câteva cuvinte. Mi s-a părut că nu se cunoșteau. După ce a terminat cu polițiștii, omul mi-a dat și mie trei mere. Nu conduc, dar din câte știu, la noi șoferii nutresc o antipatie generală față de polițiștii rutieri, se bucură dacă nu-i văd și în niciun caz nu să le ofere cadouri. Cel puțin nu în văzul lumii... Dar poate cei din Turcia sunt mai breji decât ai noștri, mai demni de aprecierea automobiliștilor.

Ultima fotografie am făcut-o într-o brutărie din Așkale. O minunantă pâine sub formă de inel, făcută în vatră pe lemne. Costă 2 lire turcești, adică 1,5 lei.

Meciul secolului (10 noiembrie)

La intrararea în Erzurum, am trecut pe lângă stadionul orășenesc, pe care atârnă în exterior un două potrete uriașe: unul al lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul și primul președinte al Turciei moderne, celălalt al actualului lider, Recep Tayyip Erdogan.

În Europa anului 2019, acest cult al personalității, și aici mă refer la Erdogan, ar fi penibil, dar nu și în estul Turciei, conservatoare și patriarhală până-n măduva oaselor, cu o puternică bază electorală a autoritarului președinte, un islamist moderat.

În primele două ore petrecute în Erzurum, am văzut mai multe femei purtând sinistra burka decât pe parcursul întregii mele șederi în Turcia de până acum. Unele aveau acoperite inclusiv ochii. Nu-mi dau seama cum se pot deplasa fără însoțitor.

Grație prietenului meu Ahmet, am fost luat în primire de un profesor universitar care mi-a închiriat o cameră de hotel și mi-a asigurat chiar și un ghid local, în persoana unui student de-al său, simpaticul Ali.

Iran: viză cu preț variabil (11 noiembrie)

Conform unui site de turism din Turcia, arhitectural, Erzurum e egala Romei. Comparația cu Orașul Etern mi se pare o exagerare crasă, dar este indiscutabil că Erzurum este un oraș remarcabil, cu un patrimoniu arhitectural valoros, conținând o serie de clădiri medievale, cu cafenele plăcute și preparate locale delicioase.

Ieri am trecut pe la consulatul iranian, pentru viză, ceea ce a fost pentru mine un fel de călătorie în timp. Am zăbovit vreo 45 de minute în sala de așteptare, răstimp în care mi s-a părut că funcționarii nu se prea pierd cu firea. Într-un târziu am fost abordat de un domn simpatic și deosebit de operativ, care m-a expediat în două minute, după ce mi-a înmânat o carte de vizită, spunând să caut persoana respectivă, care mă va ajuta în obținerea vizei.

Peste un sfert de oră eram în biroul unui afacerist iranian, care mi-a luat datele și m-a trimis să fac o fotografie, asigurându-mă că în două zile, cu ajutorul prietenului său din cadrul unui minister de la Teheran, voi avea viza. Oficial, viza iraniană costă 70 euro, însă eu va trebui să plătesc 120, 110, 100 sau 90 dolari, toate cele patru sume fiind rostite de consilierul meu în cadrul scurtei noastre conversații. Eu sper ca prețul să nu fie în raport direct cu înălțimea solicitantului, că atunci sigur va trebui să scot 120 de dolari din buzunar. Întâmplarea aceasta m-a dus cu gândul la România anilor '90, cam pe atunci erau obișnuite practicile astea penibile pe la noi.

Legile nescrise (3 noiembrie)

Sunt multe lucruri care îmi plac în Turcia, stilul de a circula fiind unul dintre ele.

Pentru pietonii turci există o singură regulă de circulație, acceptată tacit de polițiștii rutieri: poți face orice, dacă nu-ți periclitează viața și integritatea corporală. Și chiar își permit orice, de față cu oamenii legii: traversează în locuri nepermise, ignoră semaforul, se deplasează pe carosabil.

Această atitudine este absolut generală, așa se deplasează tinerii hipsteri, bunicuțe învelite cu burka, mame tinere cu copil în brațe. Cu greu îmi pot imagina ce ar trebui să facă un pieton ca să intervină poliția. Poate să se dea de-a tumba pe o șosea circulată, la oră de vârf.

Nu trebuie, însă, să-i plângem de milă nici pe șoferi, conduc în stil agresiv, politețea este un cuvânt care le lipsește din vocabular, iar față de pietoni sunt insensibili, ca să nu zic nesimțiți.

În vestul țării sunt mai disciplinați, dar în orașele din est, cum ar fi Erzurum, trec pe roșu fără jenă, cu condiția să nu fie de față poliția.

În Turcia sunt mai puține mașini, raportat la numărul populației, decât la noi, motiv pentru care traficul este mai degajat. Marca cea mai răspândită pe șosele este Renault, dar și Dacia este bine reprezentată, mai ales prin Duster. Într-un ziar am găsit un articol despre SUV-ul românesc. Din păcate, nu înțeleg textul.

Fortăreața (14 noiembrie)

Azi am atins o nouă bornă simbolică: limita de 2,5 milioane de pași, adică vreo 2000 km. Din Erzurum am venit pe fostul Drum al Mătăsii. Până în Tebriz, oraș din Iran, traseul meu aproape că se suprapune cu legendarul drum comercial din Evul Mediu. Acum, însă, în loc de caravane și cămile, cele mai des întâlnite mijloace de transport sunt TIR-urile.

Deoarece am o slăbiciune aparte pentru fortărețe, am făcut un scurt popas și am vizitat Castelul Hasankale din Pasinler, ce veghează mândru împrejurimile de pe vârful unui deal stâncos.

Având în vedere că în Turcia, accesul la site-ul Wikipedia este blocat de guvern, n-am putut să aflu în ce perioadă și de către cine a fost construit edificiul, dar cu siguranță, a-l captura a fost o mare provocare, în orice epocă și pentru orice inamic.

Un aventurier temperat (16 noiembrie)

În ultimele zile am reușit să obțin medii zilnice de peste 30 km, ceea ce mă mulțumește, având în vedere că mă sâcâie o răceală, care, însă, spre marea mea surprindere, nu îmi afectează capacitățile fizice.

Am trecut și de Horasan, iar pe traseu am văzut un pod medieval și peisaje precum cel din imagine. Următoarea mea destinație este Eleșkirt, după care Agri, de unde deja ar trebui să se vadă Muntele Ararat.

Mergând vreo opt ore pe zi, am timp suficient pentru meditație. Între altele, m-am gândit că deși aș fi avut și alte opțiuni, am ales să parcurg pe jos distanța până-n Ladakh deoarece mi s-a părut o provocare potrivită. Imaginându-mi o scală gradată cu valori între 0 și 10, călătoria până-n Ladakh, cu mijloace de transport public la distanță - avion, tren, autocar - ar avea un grad de dificultate 1. Deoarece permis nu am, iar cu bicicleta nu știu să mă dau, autoturismul, motocicleta și bicicleta nu intră în discuție. Autostopul ar fi fost o opțiune, dar un grad de dificultate 4 nu m-ar fi satisfăcut.

Am auzit despre Turcia că este țara perfectă pentru autostop, ceea ce pot confirma, aproape că nu trece o zi fără să oprească o mașină ca să mă ia, fără să-i fac semn. Varianta aleasă, pe jos, singur și cu rucsacul în spinare are un grad de dificultate 8, pe scala mea, fiind o provocare serioasă, sub aspect fizic și psihic deopotrivă.

Însă, plăcerile călătoriei prevelează în fața greutăților. Nivelul 10 ar reprezenta o călătorie în cursul căreia nu aș apela deloc la vreun mijloc de transport în comun, indiferent de circumstanțe, nici măcar în caz de boală severă sau din considerente de securitate. La așa ceva nu m-aș angaja, sunt un aventurier temperat.

Stați un pic! (17 noimebrie)

Aproape că m-am însănătoșit. Azi am ajuns în Agri, la doar câteva zeci de kilometri de Ararat, care însă, nu mi s-a arătat deocamdată, din cauza ceții.

Discutând des cu cei de acasă, deseori am impresia că își imaginează Turcia ca fiind o țară subdezvoltată, unde oameni primitivi și săraci trăiesc în condiții, în cel mai bun caz modeste. Această imagine este complet eronată, din păcate, pe plan economic și infrastructural, Turcia ne este superioară.

Postez câteva imagini care mi se par relevante privind nivelul de dezvoltare al Turciei.

În primele două sunt refugii din stații de autobus, cu uși glisante, wifi gratuit, raft cu cărți, ca pasagerii să nu plictisească cât așteaptă. Prima poză am făcut-o în Yozgat, un orășel anonim din Anatolia Centrală, iar cea de-a doua în Erzurum. Refugii asemănătoare sunt și în Erzincan și Agri, localități cu ierni geroase. De frig avem parte și în România, ne lipsesc doar refugiile de nivel.

Sper ca nici un director de spital de acasă să nu vadă cea de-a treia fotografie, nu de alta, dar și-ar face sânge rău. E un complex medical de stat în construcție, parțial funcțional deja, care cuprinde o policlinică, un spital genaral, unul de recuperare, unul de psihiatrie etc.

În imagine se vede doar parțial imensul ansamblu, nu am reușit să cuprind într-un singur cadru toate clădirile. Cred că e mai mare decât toate unitățile medicale de stat construite la noi în ultimele trei decenii, puse la un loc. Firește, în Erzurum mai sunt și alte spitale, iar orașul, mai mic decât Clujul, nici pe departe nu este cea mai prosperă localitate din Turcia.

În următoarele două fotografii se văd facultatea de muzică, respectiv cea de Litere a Universității Atatürk din Erzurum. Universitatea mai are vreo duzină de imobile asemănătoare, servind drept spațiu didactic, și numeroase alte clădiri, cămine.

În ultima poză este un bloc cu nimic ieșit din comun. În Turcia suprafața medie a unui apartament este de 120 mp, iar în orașele din provincie poți cumpăra un asemena imobil cu 30-35 de mii de euro.

Apropo, în Turcia un profesor de liceu cu ceva vechime câștigă în jur de 600 euro. Deocamdată atât despre Turcia cea „săracă” și „subdezvoltată”.

Să dăm o șansă lipiei (19 noiembrie)

Am obținut viza pentru Iran, îmi este deschisă calea către Orient. Procedura de obținere a vizei nu a fost chiar lipsită de bătăi de cap.

Pe primul document emis de consulatul din Erzurum, la numele beneficiarului scria Zoltán Română, ceea ce mi s-a părut de-a dreptul penibil. Dacă scria măcar Zoltán Românul... La a doua tentativă, distinșii funcționari ai consulatului au reușit deja să nu-mi confunde numele de familie cu cetățenia, așa că am toate actele în regulă pentru a continua călătoria.

Acum sunt la aproximativ 130 km de graniță, în orașul Agri. Despre Agri nu am reușit să găsesc nici o informație pe internet, ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. După o scurtă plimbare prin oraș mi-am dat seama că lipsa totală de informații nu se datorează superficialității redactorilor site-urilor de turism. În Agri chiar că nu e nimic notabil. Sau, totuși, în decurs de o jumătate de oră am dat de patru statui ale lui Mustafa Kemal Atatürk, unele busturi, altele ecvestre, ceea ce miroase a Cartea Recordurilor.

Azi mi-am cumpărat o lipie fenomenală (în turcă: pidé, pité), un soi de pizza turcească lunguiață, într-una dintre multele brutării specializate pe acest produs. Mi se pare un lucru curios că, în timp ce pizzeriile proliferează în toată lumea, în afara granițelor Turciei nu am văzut încă nici un restaurant dedicat lipiilor.

Deoarece, înainte să plec la drum, mi-am dat demisia și nici nu mai vreau să-mi continui cariera de cercetător de piață, mă bate gândul să deschid un local specializat pe lipii. Dacă shaorma are priză la români, cu toate că majoritatea nici nu se compară cu cea originală din Turcia, poate merită să-i dăm o șansă și lipiei.

Sfântul Efes (22 noiembrie)

Mă îndrept către Dogubayazit și către graniță, dar nu mă grăbesc prea tare. În Iran este încă blocaj informațional și, din câte se pare, sângeroasele lupte de stradă continuă.

În ultimii ani, am auzit din diferite surse despre intoleranța și fanatismul islamului, despre devotamentul orb al musulmanilor față de liderii lor religioși, dar călătoriile mele în țări musulmane, cum ar fi Albania și Bosnia, nu mi-au confirmat această imagine sinistră. Cam la fel stau lucrurile și în cazul Turciei.

Mie nu mi se pare că majoritatea turcilor ar fi mai religioasă decât românii. Când răsună apelul la rugăciune, ceea ce întâmplă de cinci ori pe zi, majoritatea covârșitoare a oamenilor rămâne total impasibilă: trecătorii își văd de treabă, clienții ceainăriilor pălăvrăgesc și joacă cărți sau table nestingheriți, spălătorii de mașini lucrează ca și cum nimic nu s-ar fi înâmplat.

Să nu uităm, că pentru un musulman realmente credincios, cele cinci rugăciuni zilnice la ore stabilite sunt obligatorii. Nici prin atitudinea lor față de băuturile alcoolice turcii nu par niște habotnici. Consumul de alcoole este strict interzis pentru un musulman, dar în Turcia, de-a lungul șoselelor, gunoiul cel mai frecvent este doza goală de Efes, berea locală favorită.

Am discutat cu destul de mulți localnici despre atitudinea lor față de islam, dar până acum am întâlnit unul singur, un tânăr ofițer jovial, umanist declarat, care susține că se roagă de cinci ori pe zi. Iar în ceea ce privește pelerinajul la Mecca, obligatoriu pentru un musulman, la fel, cunoștințelor mele nici prin cap nu le trece să meargă la locul sfânt, ar prefera mai degrabă să viziteze Londra, Florența sau Amsterdam. Unul dintre ei mi-au spus că, în opinia sa, religia este o chestiune pur personală, care-l privește doar pe individ și pe Dumnezeu. Această viziune este practic cea liberală, adoptată de majoritatea covârșitoare a europenilor.

Se-ngroașă gluma (23 noiembrie)

Mă apropiu de Dogubayazit, ultimul oraș înaintea graniței cu Iranul. Azi, de la o distanță de câteva zeci de kilometri, am zărit pentru prima oară Muntele Ararat.

De ceva timp mă deplasez în zona locuită preponderent de kurzi, teritoriu care e, de mai multe decenii, teatrul unui sângeros război civil între PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, și forțele de securitate turcești. PKK luptă pentru independența teritorială a kurzilor, folosind tactici de gherilă, operând în zonele montane.

Zilnic trec pe lângă mai multe puncte de control ale armatei și poliției, întărite cu vehicule blindate. Polițiștii mă opresc de regulă ca să poartă conversație, nu sunt deloc interesați de actele mele de identitate, se vede de la o poștă că nu sunt de etnie kurdă.

Ieri am făcut cunoștință cu un ofițer de poliție, ai cărui părinți sunt turci, originari din România, stabiliți în Turcia pe la începutul anilor ‘90. Zice că în copilărie știa românește, dar din cauza lipsei de exercițiu a uitat complet limba. Dacă vreodată o să am vreo problemă în Diyadin, știu că la poliția locală este un om dispus să mă ajute.

Azi am fost întrebat pentru a patra oară de când mă aflu în estul Turciei, dacă sunt cumva albanez. Nu-mi explic de unde le vine unora ideea asta ciudată, fiindcă am fost prin Albania, nu semăn chiar deloc cu populația de acolo. Poate unii turci au cunoștință de o singură țară străină, aceea fiind Albania.

În urmă cu câteva zile cineva m-a crezut afgan, iar o gazdă de-a mea a fost întrebată discret de un prieten venit să mă cunoască, dacă sunt țigan. Omul cu siguranță nu este pasionat de istorie și de geografie, și nici nu citise articole din presa occidentală despre România, scrise imediat după Revoluție, s-a bazat pe logică. El a tras concluzia privind apartenența mea etnică pe baza faptului că sunt din România, în engleză Romania, iar în limba turcă țiganii sunt denumiți romi. I-am lămurit că România nu este patria țiganilor.

Am descoperit două similitudini ale acestei zone: una cu Irlanda, cealaltă cu India. Tot ținutul este atât de pietros și de stâncos încât localnicii construiesc pe pășuni ziduri lungi din pietrele adunate, la fel cum procedeau pe vremuri țăranii din Insula Verde. Spre deosebire de Irlanda, udată de ploi abundente, această parte a Turciei este aridă, grosul precipitațiilor provenind sub formă de ninsori.

Cu India se aseamănă ținutul prin care trec prin faptul că balega vacilor nu este folosită ca îngrășământ, ci drept combustibil. Bălegarul este amestecat cu pai, pus la uscat și apoi tăiat în bucăți paralelipipedice, cam de dimensiunea unei cărămizi. Materialul astfel obținut este folosit pentru încălzire, chipurile, are o capacitate calorică ridicată.

Ce n-a văzut Micul Paris (25 noiembrie)

Am ajuns în Dogubayazit, ultimul oraș înainte de graniță. De frontieră mă mai despart doar 35 km, dar nu mă grăbesc să trec în Iran. De sâmbătă, internetul funcționează iar în Iran, dar am fost sfătuit să mai aștept câteva zile pe partea turcă a frontierei.

Orășelul este total anost, aș putea spune chiar urât, însă împrejurimile sunt splendide. Din camera unde sunt cazat văd vârful înzăpezit al Muntelui Ararat.

Am vizitat celălalt obiectiv turistic major din zonă, cel denumit Ishak Pasha Saray, un palat situat la câțiva kilometri de oraș. Este o perlă o arhitecturii otomane, cu influențe rococo și de arhitectură iraniană, construită în secoulul XVIII.

Ceea ce îl face realmente spectaculos este locația, fiind plasat pe un vârf de deal, în imediata vecinătate a unui imens masiv stâncos, iar fundalul este oferit de o creastă zimțată, asemănătoare cu Dolomiții.

Turcia este cea de-a 26-a țară în care călătoresc, dar am văzut foarte puține locuri comparabile cu acesta. Probabil că foarte puțini români au trecut pe aici. E păcat.

În drum spre castel am trecut pe lângă parcul Recep Tayyip Erdogan, actualul președinte al țării, ceea ce m-a făcut să ajung din nou la concluzia, că nu știm să apreciem relativa normalitate în care trăim în România. În mod incontestabil avem politicieni incompetenți, corupți, agramați, impertinenți, dar măcar nu le vedem numele inscripționate în spații publice.

La poalele Araratului (26 noiembrie)

Am simțit că cedez psihic dacă mai petrec o zi în sinistrul orășel Dogubayazit, așa că, am pornit spre sud, către Van. Sunt tot mai tensionat din cauza pauzei prelungite, pricinuite de situația politică din Iran, am dor de ducă.

Plecarea mea către Iran s-a amânat și datorită fatului că deocamdată nu am asigurare medicală pentru această țară, fără de care nu se poate trece granița. În Dogubayazit nu am găsit nici o companie de asigurare, iar încercările mele de a rezolva problema prin intermediul asiguratorului meu din țară, unul, cică foarte bun, au fost sortite eșecului. Agentul meu de asigurări, cu siguranță nu cel mai inteligent din tagma sa, a încercat să mă convingă, în van, că asigurarea mea actuală este valabilă și pentru Iran, deși, în document sunt enumerate clar statele pe care le acoperă: Grecia, Turcia, Bulgaria, Spania, Portugalia, Italia, Croația, Malta și Cipru. Într-un final mi-a comunicat că în sistem nu există nici o variantă de asigurare în care să figureze și Iranul.

În ultima mea zi petrecută în Dogubayazit, m-am deplasat la poalele Muntelui Ararat. Este un masiv realmente impresionant, ceea ce se datorează în mare parte faptului că se înalță brusc din podișul anatolian. Deplasarea la poalele muntelui am făcut-o cu un ghid montan local, Sefer. Când i-am spus că am citit pe internet că din cauza separatiștilor kurzi accesul turiștilor în zonă ar fi restricționat, ceea ce mi-a fost confirmat și de un ofițer în Agri, Sefer a zâmbit îngăduitor, după care a spus: „Pe internet poți citi orice, iar oamenii îndrugă verzi și uscate despre lucruri despre care n-au habar”. Mare adevăr grăise Sefer!

Pe parcursul deplasării noastre la poalele muntelui, nu am văzut țipenie de soldat, dar nici măcar puncte de control nu există în zonă.

Skip to main content

PostsPublishedUpdate

Loch Ness-ul turcesc (28 noiembrie)

Am ajuns în Van, orașul situat pe malul lacului omonim. Este, de departe, cel mai plăcut loc din câte am cunoscut până acum în estul Turciei. Are un aer elegant, relaxat și cosmopolit. Lumea mișună pe străzi până seara târziu, majoritatea femeilor tinere sunt îmbrăcate în stil pur european, mulți bărbați poartă costum și cravată, ghirlandele luminoase de pe bulevardul principal crează o atmosferă de Crăciun.‌

‌

Orașul este situat într-un cadru natural spectaculos, între cel mai mare lac al Turciei și un lanț muntos cu piscuri de peste 3 000 de metri. Conform legendelor locale, în apele turcoaze ale lacului trăiește o creatură monstruoasă, care, conform descrierilor martorilor oculari, seamănă cu celebra Nessie din lacul scoțian Loch Ness.‌

‌

Deși oamenii de știință sunt sceptici că o asemenea creatură ar putea supraviețui într-un lac cu o salinitate atât de ridicată, la care s-a adaptat o singură specie de pești, municipalitatea i-a dedicat monstrului un monument, aflat în zona centrală. Tot acolo se găsește și monumentul dedicat ceaiului, sub forma unui samovar auriu.‌

‌Turcii sunt capabili de performanțe incredibile când e vorba de ceai. Am întâlnit un student care bea zilnic câte 22 de cești. Consumul său este peste valoarea medie, dar orice turc de rând bea vreo zece ceaiuri pe zi. Având în vedere că în ceai se pune de regulă un cub de zahăr sau chiar două, mă mir cum de nu suferă mai toată lumea de diabet.‌

‌Într-un târziu, am reușit să închei asigurarea de sănătate pentru Iran, așa că nimic nu mă mai poate împiedica să trec granița.

În van (29 noiembrie)

Azi este cea de-a 90-a zi a călătoriei mele. Aș fi vrut să fie o aniversare dublă, dar nu am reușit să ating borna de trei milioane de pași, m-am oprit la 2 994 364. Zic că nu trebuie să mă rușinez nici cu această performanță. Conform calculelor aplicației mele telefonice, cei aproape trei milioane de pași fac vreo 2 350 km.

Călătoria aceasta este de o realitate obositoare și plină de sudoare, dar, totodată, oarecum și ireală: pe undeva mi se pare incredibil că am ajuns în trei luni pe malul lacului Van, între zidurile impresionantei cetăți Van. În materie de fortărețe, până acum, preferatele mele erau cele din Napoli, Kotor și Kruja, respectiv Lita și Saschiz, în țară, însă, cetatea din Van le întrece pe toate.

Nu sunt un activist verde și nu am absolut nimic împotriva mașinilor, chiar dacă nu am permis de conducere, dar prin prisma faptului că am reușit să parcurg această distanță pe jos, părerea larg răspândită, cum că în lumea modernă nu se poate trăi fără un autoturism, mi se pare o aberație ordinară. Cei drept, marii producători investesc sume enorme ca să ne inoculeze convingerea că, deși putem trăi fără mașină, nu prea merită.

Casa Pisicii (1 decembrie)

Nu mi-a fost ușor să plec din Van, dar mă așteaptă Iranul. Orașul de pe malul marelui lac turcoaz și împrejurimile sale au devenit locul meu preferat din Turcia. Am făcut rost și de o cunștință, în persoana lui Ahmet, un tânăr psiholog kurd. Am ieșit la bere, pentru prima oară de când mă aflu în Turcia.

Bănuiesc că puțini români au trecut pe aici, având în vedere că unicul angajat vorbitor de limbă engleză al biroului local de informații turistice m-a întrebat cu vădit interes, ce vânt m-a adus în Van și cum am aflat de existența locului.

Nu am rezistat tentației de a mă îmbarca pe un vaporaș ca să vizitez insula Akdamar, vestit datorită bisericii sale armenești din secolul al X-lea. Înconjurat de apele verzui ale lacului, cu piscurile înzăpezite în fundal, Akdamar se apropie de imaginea pe care o am despre paradisul pământesc.

Monstrul lacului nu l-am zărit, am dat, însă, ochii cu cealaltă vietate faimoasă a locului: pisica din Van. Este singura felină de casă căreia îi palce scăldatul, are o blană relativ lungă și complet albă, respectiv ochi de culori diferite.

Chiar dacă îmi plac mai mult câinii decât pisicile, trebuie să admit că este un animal splendid, iar când ești înconjurat de vreo 30 de exemplare care se gudură lângă tine, ți se așează în poale și îți sar în cârcă, experiența este chiar intensă.

Nu este întâmplător, specimenele din Casa Pisicii din Van, cum este denumit centrul de studiu, sunt atât de prietenoase, având în vedere că vizitatorii sunt lăsați în țarcuri numai dacă cumpără un pachețel de hrană umedă.

Mâine o să fie ultima mea zi completă în Turcia, urmând ca marți să trec granița.

Socoteala din Cer (2 decembrie)

Astăzi este ultima zi în Turcia. Ultima noapte o petrec într-un orășel montan, Özalp, urmând ca mâine dimineață să pornesc către granița cu Iranul.

După ce am mâncat un döner la prânz, am intrat într-un aprozar ca să cumpăr două mandarine, doza mea zilnică de vitamine. Vânzătorul, care în multe magazinașe de acest gen este în același timp și patronul, când a văzut că pun în plasă doar cele două mandarine, cu o față zâmbitoare și un gest evident, mi-a dat de înțeles că nu am de plătit, fructele sunt un cadou din partea casei. În acel moment am avut senzația că în această întâmplare banală s-a concentrat chintesența trăirilor mele din Turcia.

Pentru mine Turcia va însemna întotdeauna ospitalitatea complet dezinteresată, spontană și directă. Este o atitudine care cu siguranță a făcut parte și din cultura europeană, dar, pe parcursul modernizării și laicizării sociietății a dispărut în bună măsură.

Îmi mai aduc aminte de o întâmplare cu o semnificație simbolică, de acum câteva zile. În ziua mea de odihnă din Van, întorcându-mă de pe Insula Akdamar, m-am urcat într-un autobuz. Voiam să plătesc șoferului biletul, numai că în Van, poți plăti doar cu cardul de călătorie. Observând situația, un bărbat de vârstă medie, îmbrăcat simplu dar decent, mi-a plătit o călătorie cu cardul. Văzând că îi întind banii reprezentând contravaloarea călătoriei, m-a refuzat cu un gest ferm și politicos deopotrivă, indicând cu arătătorul spre cer, în semn că socoteala o va face cu Cel de Sus. Și acum, când îmi amintesc, încă mă mișcă această manifestare a credinței în forma sa cea mai umană.

Din nou milionar (4 decembrie)

Ieri am trecut granița. Trecerea frontierei a fost mult mai facilă decât m-am așteptat, nemaivorbind de faptul că m-am trezit într-o situație privilegiată, datorită faptului că sunt posesor al unui pașaport românesc.

Când un militar iranian mi-a văzut documentul de călătorie, m-a luat din rândul cam lung care aștepta în fața ghișeului unde se face controlul propriu-zis și m-a dus în față. Bănuiesc că tratamentul special nu se datorează considerației speciale față de cetățenii români, la fel s-ar fi întâmplat cu orice călător sosit dintr-o țară europeană. Aș fi curios să văd cum sunt tratați americanii, având în vedere că Iranul și SUA sunt la cuțite de patru decenii.

Controlul pașaportului și al vizei a durat vreo două minute, după care polițistul de frontieră mi-a urat „Welcome in Iran”. Mi-am adus aminte că în primăvara acestui an, pe aeroportul din Chișinău, polițistul de frontieră moldovean mi-a studiat cardul de identitate un timp mult mai îndelungat, cu lupa, bănuindu-mă poate, că sunt imigrant ilegal, care, cu un act de identitate fals, încerc să pătrund pe tărâmul de peste Prut unde curge lapte și miere.

Acum s-a dovedit că m-am stresat complet inutil din cauza asigurării medicale, nefiind nimeni interesat dacă posed sau nu un asemenea document.

Atmosfera de pe partea iraniană a graniței mi-a adus aminte de România anilor ’90: valutiști fluturând teancuri de bancnote, transportatori lucrând la negru acostând potențiali clienți, mașini nespălate de ceva vreme, cu caroserii ruginite, parcate aiurea, zarvă și mizerie.

La primul valutist am schimbat ultimele mele lire turcești, 620, pentru care am încasat frumoasa sumă de 13 milioane de riali. Mă încălzește că bancnotele de 500 000 abia îmi încap în portofel, n-am mai fost milionar de la reforma monetară încoace.

Prețurile din Turcia îmi erau pe plac, însă cele din Iran sunt și mai și. Prima oară pe pământ iranian mi-am potolit foamea cu o mică franzelă, burdușită cu carne și acritură, pentru care am plătit 100 000 de riali, adică vreo 4 lei.

Iranienii nu sunt prea creativi când vine vorba de designul bancnotelor, pe majoritatea apărând chipul ayatollahului Khomeini, fondatorul republicii islamice. La acest capitol îi întrec doar moldovenii, care pe absolut toate bancnotele l-au pus pe Ștefan cel Mare.

Cu amprentele deținătorului (5 decembrie)

După trecerea frontierei, am constatat cu mulțumire că pe partea iraniană a munților clima este mai blândă decât în Turcia orientală, copacii încă sunt plini de frunze. Între timp, a ajuns iarna și aici, azi dimineață ningea intens. Un pic mai fulguie și acum, dar se și topește imediat, temperatura fiind peste zero grade.

Am înnoptat în Khoy, într-un hotel cu două stele. Nu-mi pot imagina cum ar putea fi un hotel cu o singură stea, dar nici nu sunt prea curios să aflu. Dacă mă exprim foarte eufemistic, pot să spun că gradul de confort al acestui spațiu de cazare este extrem de modest.

Hotelul are un grup sanitar comun, cu două încăperi. La cea în stare mai bună, în locul geamului a fost pusă o bucată de nylon, pe care o flutură vântul. Sunt obișnuit cu condițiile de campanie, așa că nu prea mă deranjează, mai ales că la prețul de 600 000 riali, adică vreo 22 de lei pe noapte, nici nu poți emite mari pretenții. Bănuiesc că acasă sunt campinguri unde te costă mai mult ca să-ți instalezi cortul.

Mi-am cumpărat o cartelă telefonică iraniană. Vânzătorul mi-a pus în față contractul, după care m-a rugat să-mi pun amprenta în dreptul numelui. Solicitarea m-a cam contrariat, deoarece până acum am trăit cu convingerea că am o înfățișare de intelectual, mai ales când port ochelari. M-am lămurit apoi, în scurt timp, că nu am fost considerat analfabet, amprentarea face parte din procesul standard de validare a contractului, pe care trebuia să-mi pun și iscălitura. Înainte să plec din magazin am mai făcut și un selfi în trei, cu cei doi angajați, dar asta nu a mai ținut de partea oficială a acordului scris.

Ținutul iranian în care mă aflu se numește oficial Azerbaijanul de Vest, populația fiind alcătuită într-o proporție covârșitoare din azeri. Azerii sunt la fel de obsedați să se fotografieze cu străinii ca și turcii. Trei minute petrecute împreună, cât aștept să se facă un frigărui, este pentru ei un motiv suficient de întemeiat ca să-mi solicite să mă pozez cu ei, iar eu nu refuz niciodată o asemenea dorință.

Lumea este prietenoasă și dispusă să ajute, iar vorbitori de engleză sunt mai ușor de găsit decât pe partea cealaltă a graniței. Khoy este un orășel de provincie călcat rareori de turiști, dar destul de mulți tineri pot comunica într-o engleză rudimentară. Am întâlnit un bărbat mai în vârstă, vânzător într-o papetărie, care chiar vorbea o engleză decentă.

În Iran mediile de socializare sunt blocate, și deși însemnările mele de călătorie apar pe Facebook, nu văd comentariile și mesajele de Messenger, și nici nu pot răspunde. Cei care doresc să comunice cu mine o pot face prin e-mail, adresa mea fiind pengoz@hotmail.com.

Portocaliul este noul negru (7 decembrie)

Am ajuns în Marand, un oraș important al provinciei, dar care nu este cu nimic mai răsărit decât Khoy. De când am trecut granița, nu am mai văzut soarele, nori negri plutesc pe cer, totul este gri și cețos, ceea ce își pune amprenta asupra stării mele sufletești. Peisajul este total neinteresant, iar localitățile prăpădite.

Amabilitatea oamenilor compensează, însă, caracterul deprimant al întregii zone, sunt la fel de prietenoși și primitori ca și turcii. În suburbiile din Marand, am fost abordat de un bărbat care făcea cumpărături de pe o camionetă parcată pe marginea drumului. M-a interogat privind țara mea de origine, detaliile călătoriei, după care mi-a urat bun venit în Marand, oferindu-se să mă transporte până-n centru. L-am refuzat politicos, iar el mi-a oferit o plasă plină cu mandarine.

Peste puțin timp am fost acostat de un alt localnic, care m-a dus cu mașina la un hotel ieftin. Apoi am făcut cunoștință cu un tânăr, foarte bun vorbitor de limba engleză. Acesta s-a oferit să-mi arate orașul și era dispus să mă cazeze pentru o noapte. Din păcate, deja plătisem camera la hotel, un așezământ sordid, cu un penetrant miros de urină. Împreună cu tânărul din urmă, am făcut cunoștință și cu prietenii săi, majoritatea studenți, între care o fată îmbrăcată într-o geacă portocalie, purtând pe cap, în loc de eșarfă, o căciulă portocalie. A fost prima femeie cu o înfățișare realmente europeană pe care am văzut-o de când am trecut frontiera. A fost o senzație reconfortantă să petrec vreo oră în compania ei.

Zilele astea am văzut o mulțime de magazine de mobile, pline cu mobilier inspirat de stilul rococo, aurit, extrem de kitchos după standardele europene. Dacă ar ști de oferta asta minunată, bănuiesc că toți interpreții de manele și mulți îmbogățiți peste noapte de la noi ar veni aici să-și cumpere mobilier pe gustul lor.

Iran vs. Ayran (9 decembrie)

Am pornit din Aiud în urmă cu 100 zile și iată-mă în Iran, mai precis în Tabriz. Am făcut 3,36 de milioane de pași, puțin peste 2 631 km.

Până acum Iranul nu m-a impresionat câtuși de puțin. În mod involuntar, îl tot compar cu Turcia, iar mie mi se pare că este o țară mult mai dezordonată, mai murdară și mai săracă. Dacă n-aș ști, n-aș zice că este unul dintre principalii exportatori de țiței și combustibil. Nu-mi dau seama unde se duc banii din industria petrolieră. Cu siguranță, embargoul economic și financiar instituit de SUA are un efect negativ asupra Iranului, dar și asupra turiștilor.

Cardurile bancare Visa și Mastercard nu pot fi folosite în Iran, călătorii trebuie să treacă granița cu bani numerar în buzunar. Am citit recent o declarație a lui Donald Trump, conform căreia, cine face comerț cu Iranul nu va face cu Statele Unite. În mod oarecum curios, Coca-Cola și Pepsi sunt printre puținele mărci internaționale prezente în Iran, cei drept, sunt produse pe bază de licență.Bănuiesc că guvernul Statelor Unite nu blochază accesul iranienilor la aceste bunătăți americane din considerente umanitare.

Culmea ironiei, sau mai bine zis a ipocriziei, este că, conform unei știri pe care am văzut-o pe un post iranian în limba engleză, administrația Trump vrea să extindă embargoul și asupra unor medicamente pe care Iranul le poate obține numai din import. Deci Cola și Pepsi da, medicamente ioc.

Drumurile iraniene sunt pline cu epave pe patru roți, mâncate de rugină. Logan este una dintre puținele modele actuale prezente în Iran. Aici se numește Renault Tondar. Nu știu dacă este fabricat la Pitești, o cunoștință locală de-a mea spune că da. Combustibilul este foarte ieftin. După spuselor localnicilor, litrul costă în jur de 25 de cenți. Din acest motiv, și transportul are tarife foarte accesibile, toate orașele find pline de taxiuri.

Prin cel mai mare bazar acoperit al lumii (10 decembrie)

Azi am avut zi de repaus, ocazie cu care am pornit în recunoaștere prin oraș.

Tabrizul are câteva obiective turistice. Cel mai interesant este Marele Bazar. Denumirea este pe deplin justificată, fiind cel mai mare bazar acoperit din lume, cu o suprafață totală de 7 kmp.

Este un labirint impresionant de pasaje, galerii și curți interioare, un mic oraș, cu mii de magazinașe și tarabe. Le dă clasă tuturor centrelor comerciale moderne pe care le-am văzut.

Bănuiesc că cei fascinați de cumpărături pot pierde ore întregi în bazar. Am hoinărit și eu vreo jumătate de oră, timp în care am văzut mii de covoare persane și sute de kilograme de aur, sub formă de bijuterii.

În sfârșit, stau și eu în condiții umane, după câteva zile bune petrecute în spații de cazare insalubre și împuțite. Am plătit 1,5 milioane de riali pentru o noapte, ceea ce sună îngrozitor, dar nu valoarează decât vreo 11 euro.

Din românia, ok, dar din ce țară? (12 decembrie)

Am ajuns în orașul Bostanabad. Ieri am avut o zi chiar bună, am făcut mai bine de 44 de mii de pași, adică 34,33 km.

La intrarea în oraș am abordat un tânăr cu înfățișare de student, întrebându-l dacă există vreun hotel în localitate. Nu m-am înșelat, mi-a răspuns într-o engleză onorabilă, m-a dus cu mașina la un hotel și a negociat cu patronul prețul, nu cumva acesta să mă suprataxeze, văzând că-s străin. Apoi, am schimbat numere de telefon, urmând să ne vedem mâine dimineață, fiindcă s-a oferit să-mi arate orașul și împrejurimile.

La noi, așa-numitul hotel nu ar avea nici o șansă să primească autorizație de funcționare, nici cu pile, dar prețul este pe măsura calității: 500 000 de riali pe noapte, fix cât e taxa de intrare la Moscheea Albastră din Tebriz.

După o săptămână mohorâtă, azi, în sfârșit, a fost soare toată ziua, ridicându-mi moralul. Munții înzăpeziți din zare străluceau în lumina soarelui, oferind o priveliște splendidă. Am toată admirația pentru nordicii din apropierea Cercului Polar, care trăiesc luni întregi fără să vadă lumina zilei. Cred că aș cădea în depresie înainte să vină primăvara.

Chelnerița dintr-un bufet din Tabriz m-a întrebat, de unde sunt. Răspunsul meu, cum că sunt din România, nu a lămurit-o pe deplin. „Bine, bine, dar din ce țară?”, a întrebat ea.

Azi, un bărbat de vreo 50 de ani mi-a pus aceeași întrebare. Individul era mai în temă cu geografia Europei, așa că mi-a pus și o a doua întrebare, din care am înțeles un singur cuvânt: Budapesta. Se pare că nu numai americanii au lacune mari privind cunoștințele de geografie a Europa.

Papa bun (13 decembrie)

Am avut parte de o experiență culinară aparte, în urmă cu câteva zile fiind invitat la prânz în casa unei familii din Marand. Invitația a venit din partea unui tânăr cu care am făcut cunoștință în urmă cu doar câteva ore, dar la iranieni această atitudine nu este deloc deplasată, este un firesc gest de ospitalitate.

Am luat masa într-o încăpere enormă, care servea drept cameră de zi și bucătărie deopotrivă. Nu-mi dau seama ce suprafață avea, dar pe podea erau întinse opt covoare persane măricele. Tot apartamentul, în care domnea o curățenie și o ordine exemplară, avea 180 de metri pătrați, conform spuselor stăpânului casei, proprietarul unui magazin alimentar banal, cum mai sunt alte câteva sute în Marand.

Am mâncat în stil tradițional, șezând pe podea, în jurul unei fețe de masă. Maniera aceasta de a mânca a dispărut deja din Turcia, cel puțin din mediul urban, mă bucur că în Iran mai persistă.

Am mâncat supă de miel și, deși am în continuare o aversiune față de carnea de oaie, trebuie să recunosc că a fost deosebit de delicioasă. Felul doi a fost carnea din supă cu garnitură de cartofi și o legumă asemănătoarea cu lintele, pe care am pisat-o cu un instrument cilindric, confecționat din lemn. Ce altceva putea să încheie meniul decât ceaiul, care este băutura națională și în Iran, mai ceva ca la noi cafeaua.

Deși se crede că orientalii mănâncă doar cu mâna dreaptă, iranienii folosesc tacâmuri.

Certitudinea incertitudinii (15 decembrie)

Am sosit în orașul Miyaneh. Vremea este din nou înnorată și cețoasă, încețoșată fiind și următoarea etapă a călătoriei mele.

Având o viză valabilă 30 de zile, pot sta în Iran până în 2 ianuarie, iar prelungirea o pot solicita după 20 de zile de ședere în Iran. Din câte am citit pe internet și din ce am discutat cu persoane care au mai fost în Iran, am înțeles că autoritățile nu sunt deloc ostile cu străinii, însă, rezultatul demersului de prelungire a vizei este total impredictibil.

Se pare că atitudinea funcționarilor este cea enunțată genial de unul dintre personajele capodoperei cinematografice epopeice a lui Béla Tarr, Sátántangó (Tangoul satanei), care sintetizează ideea călăuzitoare a birocraților din toate timpurile și locurile: „Ce va fi, depinde doar de dispoziția mea”.

Știu că nu voi străbate Afganistanul. Ținând cont de situația de acolo, de atacurile sângeroase împotriva occidentalilor, care sunt la ordinea zilei, decizia este cât se poate de logică, însă eu am luat-o în mod spontan, fără vreo analiză prealabilă.

În Bulgaria, trecând pe lângă sute de doze goale ale băuturii energizante Hell, la un moment dat mi-a străfulgerat că nu vreau ca această călătorie să fie un drum spre iad. Firește, la modul figurat. În clipa aceea am decis ferm că nu voi tranzita Afganistanul.

Viză de Pakistan nu am, deoarece pentru a o obține online, ar trebui să încarc în sistem biletul pentru mijlocul de transport care mă va duce acolo, ceea ce înseamnă că un pribeag ca mine nu o poate obține. Chiar mai mult, nu există nici o cursă terestră transfrontalieră între Iran și Pakistan, singura opțiune fiind avionul, iar eu încă nu am de unde să știu când ar trebui să părăsesc Iranul.

În concluzie, în momentul de față, singura certitudine este incertitudinea. Dar nu mă deranjează câtuși de puțin.

Pizza rectangulară (16 decembrie)

Azi am văzut un loc extrem de interesant, situat la vreo 15 km de Miyaneh. Podul Qiz a fost construit în Evul Mediu timpuriu, iar actuala sa stare, partial ruinată, se datorează acoliților locali ai lui Stalin.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și Marea Britanie au ocupat temporar Iranul. După retragerea celor două mari puteri, în 1946, în provincia Azerbaidjanul de Est a izbucnit o revoltă armată. Firește, profund „populară și democratică”.

Din nefericire pentru comuniștii locali, rușii erau preocupați mai mult de subjugarea Europei Centrale decât de acapararea unei părți din Iran, așa că au suferit o înfrângere categorică. Înainte de înăbușirea revoltei, comuniștii au mai apucat să arunce în aer podul, doar parțial, în încercarea lor disperată de a opri înaintea armatei imperiale. Înconjurat de munți stâncoși, podul, o capodoperă arhitecturală, pare chiar mai expresiv parțial riunată, căpătând un aer de romantism și dramatism.

În urmă cu câteva zile, am mai vizitat un obiectiv turistic, satul Kandovan, cu locuințe rupestre. Sincer spus, Kandovan mi s-a părut un bluf ordinar, cu doar câteva locuințe, grajduri și spații de depozitare săpate în roca vulcanică. În proporție de cel puțin 90%, satul are clădiri extrem de primitive și hâde, construite relativ recent, fără vreo valoare culturală sau arhitecturală. În România avem zeci de sate incomparabil mai demne de interesul turiștilor decât Kandovan.

Exasperat de oferta cam sărăcăcioasă din fast-foodurile și restaurantele din această zonă a Iranului, ieri am făcut un experiment culinar, degustând o pizza iraniană.

Decizia s-a dovedit fericită, nu numai că mi-am potolit foamea, dar cu același preț m-am și amuzat. Așa-numita pizza din Iran are un singur element în comun cu mâncarea specific italiană: numele. Pizza iraniană are formă rectangulară și are două straturi de aluat, care nu prea seamănă cu cel de pizza, între care se pun brânză și mezeluri, iar deasupra ciuperci, brânză și măsline. Seamănă cu pizza italiană cam în aceeași măsură în care ar semăna cu sarmalele noastre făcute de un chinez după o rețetă de pe internet. Dar, recunosc, pizza iraniană e gustoasă și îndestulătoare. Și fiind vorba de mâncare, ce altceva contează.

Iadul pe roți (18 decembrie)

Destinația mea de azi este Zanjan, un oraș cam de mărimea Clujului. Sper ca până în Ajun de Crăciun să ajung în Teheran.

Călătoria pe jos este mult mai neplăcută în Iran decât în celelalte țări pe care le-am străbătut până acum. Parcul auto este mult mai învechit, gazele de eșapament fiind deseori un fum cam negricios.

O cunoștință de-a mea din Iran apreciază că vârsta medie a camioanelor din acaeastă țară este de cca. 30 de ani, ceea ce mi se pare rezonabil. O bună parte a vehiculelor grele datează de dinaintea Revoluției Islamice, care a avut loc în 1977. Văd zilnic o mulțime de modele antice Volvo și Mecedes, care în ciuda vârstei venerabile pe care o au, încă rulează. În orașele mari, cum ar fi Tabriz, blocajele rutiere la ore de vârf sunt la ordinea zilei, iar smogul se așterne ca o cupolă. Am auzit că în Teheran e și mai rău, aerul fiind deseori greu de respirat.

Mersul pe jos este stresant în Iran și datorită stilului de condus local, extrem de agresiv, caracterizat de lipsa totală de respect față de pietoni. Acest lucru se manifestă mai puțin pe șosele, unde, cu excepția mea, nu prea sunt pietoni, ci în orașe. Cel mai nesimțit și mai cretinoid șofer de la noi ar fi în Iran un exemplu de disciplină în trafic și de bun simț.

Semnalizarea este un moft pe drumurile iraniene, motocicliștii circulă pe trotuar fără jenă și îi mai și claxonează pe trecători, dar am văzut și motocicliști care circulau între mașini în direcție opusă sensului de mers.

Cele mai periculoase sunt însă mașinile care circulă cu farurile stinse după lăsarea întunericului, mai ales că iluminatul public cam lasă de dorit. În România sunt un pieton neînfricat și nu foarte disciplinat, însă în Iran îmi dă fiori când trebuie să trec strada. De obicei încerc să mă poziționez astfel încât între mine și mașini să mai fie cel puțin un trecător, dar mai bine doi.

Trebuie să spun, că, din păcate, la capitolul infrastructură rutieră chiar și Iranul ne depășește. În această zonă a țării orașele mari sunt legate de drumuri naționale și de autostrăzi deopotrivă. Din fericire, grosul traficului este absorbit de cele din urmă, pe care eu nu umblu niciodată.

Ospitalieri din cale afară (20 decembrie)

Într-un supermarket din Zanjan am făcut cunoștință cu un cuplu proaspăt căsătorit, făcând primele lor cumpărături în comun. Ali, fericitul soț, m-a abordat rapid și, după o conversație de câteva minute, m-a și invitat la cafea. Apoi, am mers să luăm la masa într-un restaurant tradițional. Firește, mi-au plătit și șervețelele de hârtie, și ciocalata, pentru care am dat și pe la supermarket. La despărțire, am schimbat numere de telefon, iar Ali m-a asigurat că îl pot suna orice probleme aș întâmpina.

De câteva zile am în rucsac un steag al echipei de fotbal Tractor din Tebriz. Eu țin și pe mai departe cu Ajax Amsterdam, dar steagul mi-a fost dăruit de un supporter fericit, după ce echipa sa favorită a câștigat un meci de campionat. Întâmplarea a avut loc într-o cofetărie din Bostanabad, iar individul, al cărui nume nu-l știu, mi-a plătit o prăjitură și m-a invitat să înnoptez în casa sa familială. Din păcate, eram deja cazat într-un hostel oribil.

Ambele întâmplări sunt expresii tipice a ceea ce înseamnă ospitalitatea pentru turci. Spun turci, deși sunt în Iran, deoarece aceste ținuturi nord-estice sunt locuite de turci, nu m-am întâlnit până acum cu nici un persan, etnia dominantă a țării.

Nu am, însă, nici un dubiu că și persanii sunt la fel. Viitoarea mea gazdă din Teheran, când a auzit că intenționez să stau doar trei zile, m-a îndemnat să-mi schimb planurile și să rămân la el o săptămână.

Ospitalitatea lor are legătură strânsă cu islamul, fiind în mod evident un termen mult mai cuprinzător decât la noi. Românii se consideră ospitalieri, și pe bună dreptate, eu însumi am beneficiat de multe gesture ospitaliere în prima etapă a călătoriei mele. Sunt, însă, convins că nici un român nu-i va plăti cumpărăturile unui individ cunoscut de doar câteva minute și nu-l va invita să stea la el peste noapte. Nici eu n-aș face-o. Musulmanii, însă, o fac, pentru ei este oarecum firesc.

Cel mai hamburger (22 decembrie)

Azi am trecut de borna imaginară pe care scrie 3 000 km. De când am plecat din Aiud, pe 1 septembrie, am parcurs pe jos 3 017,03 km. Știu distanța cu o asemenea precizie, deoarece adun conștiincios, cel puțin o dată pe săptămână, distanțele zilnice calculate de aplicația telefonică, pe baza numărului de pași.

Ultimele zile au fost cumplit de grele, a trebuit să mă lupt cu mine însumni pentru fiecare pas în plus. Ieri am simțit că am ajuns la capătul puterilor, dar epuizarea fizică a fost oarecum contrabalansată de o stare sufletească pozitivă.

Azi dimineață, însă, am constatat cu surprindere că marea extenuare a dispărut, mă simțeam doar puțin vlăguit, ca și cum aș fi în convalescență după o boală destul de gravă. Nu găsesc nici o explicație logică pentru schimbarea bruscă a stării mele fizice, e ca și cum solstițiul de iarnă ar fi mișcat un comutator înlăuntrul meu, concomitent cu nașterea luminii s-ar fi renăscut și puterea mea.

Poate a avut o mică contribuție și faptul că ieri am mâncat cel mai bun hamburger din viața mea, iar acest moment delicios s-a întâmplat într-un loc total neașteptat, un orășel numit Takestan. Hamburgerul acesta a fost cea mai gustoasă mâncare din ultimele aproape trei săptămâni, ceea ce spune ceva și despre experiențele mele culinare de până acum din Iran.

Chiar dacă azi m-am simțit mult mai energic decât zilelel trecute, am decis că îmi voi acorda câteva zile de repaus complet, ceea ce se va întâmpla în Teheran, începând cu prima zi de Crăciun.

Capitala de dinaintea Capitalei (23 decembrie)

Qazvin este primul oraș iranian care-mi place, tot ce am văzut până acum a fost prăfuit și provincial. Qazvin, însă, are un parfum de grandoare, păstrat din perioada în care, chiar dacă numai pentru o perioadă de câteva decenii, a fost capitala imperiului persan. Este primul oraș din Iran în care am văzut un monument istoric, vechiul caravanserai, restaurat și utilizat la nivel european, găzduind o serie de prăvălii de suveniruri și articole meșteșugărești, cafenele și restaurante amenajate cu gust și stil.

Ajun de Crăciun la Teheran (25 decembrie)

Ieri m-am îmbarcat într-un autocar cu destinația Teheran, pentru a-mi lua o pauză binemeritată de câteva zile. În privința prețurilor din Iran, este relevant că pentru călătoria de aproape 150 km am plătit mai puțin de un dolar american.

Deși Iranul este o teocrație, oficial o republică islamică, populația fiind musulmană în proporție de 99,9%, nu trebuie să petrec Crăciunul fără brad. Gazda mea a trăit în România timp de 20 de ani, fiind familiarizat cu obiceiurile de la noi, având în camera de zi un pom de Crăciun în toată regula.

S-a întors în țara natală în urmă cu nouă ani, dar vorbește încă fluent românește. E la curent cu situația politică de la noi, iar în Ajun de Crăciun ne-am la TVR Internațional.

În sfârșit, grație soției sale, am făcut cunoștință și cu autentica artă culinară persană, în cadrul unei mese festive copioase, dominată, în mod oarecum surprinzător pentru mine, de gustul dulce.

Teheranul este o metropolă monstruos de mare, cu peste 15 milioane de locuitori. Din autocar am văzut un cartier de blocuri de dimensiuni de neînchipuit în termeni europeni, incomparabil mai mare decât toate cartierele clujene la un loc, o adevărată junglă urbană cu sute și sute de blocuri cu cel puțin 10 etaje.

Florile iernii (27 decembrie)

Pentru zilele acestea mi-am acordat o minivacanță, iar gazdele mele din Teheran m-au dus prima dată în munți, iar apoi pe malul Mării Caspice.

Veni, vedi, da Vinci (29 decembrie)

Mi s-a prelungit viza cu 20 de zile, așa că pot rămâne în Iran până pe 22 ianuarie. Procedura de prelungire a decurs mult mai repede și mai simplu decât mă așteptam după cele citite pe internet. Și de data aceasta, pașaportul românesc s-a dovedit a fi un avantaj: am beneficiat de un tratament prietenesc și chiar privilegiat din partea Departamentului de Pașapoarte și Vize al Poliției din Teheran.

„România e bună", a fost reacția unui om în uniformă de la intrarea instituției, după ce l-am lămurit că nu sunt german. Personalul a fost cât se poate de binevoitor, un militar chiar m-a ajutat să completez formularul de solicitare a prelungirii, deși, cu siguranță nu îi intra în atribuții. Tot procesul birocratic a fost incomparabil mai puțin stresant decât experiențele mele din ultimii zece ani cu Registrul Comerțului din Oradea și Cluj.

În timp ce așteptam să mi se înapoieze pașaportul, am observat o tânără pereche din Afganistan, oameni simpli, cu doi copii, care au venit pentru obținerea sau prelungirea permisului de ședere. În momentul în care au primit documentul dorit, li s-a luminat fața, radiau de fericire.

Acest mic episod m-a făcut să-mi imaginez cum ar putea fi viața în Afganistan, dacă, prin comparație, până și statutul de imigrant în Iran este o situație dorită de mulți. De fapt, nu mă mir, Iranul este o țară sigură, unde nu trebuie să te temi pentru viața ta. Dacă lucrezi, nu flămânzești, iar sistemul educațional și cel sanitar sunt decente.

Ieri am vizitat un muzeu, descoperind cu suprindere o copie a celei mai celebre pânze din toate timpurile - Mona Lisa - alături de niște tablouri de Rembrandt, tot reproduceri. Deoarece islamul interzice reprezentarea ființelor umane, artele plastice în stil european au apărut foarte târziu în Iran, poziția lor în cadrul culturii locale fiind mult mai periferică decât în lumea occidentală, acesta fiind probabil și motivul pentru care nu găsesc nimic penibil în a expune niște reproduceri.

Mâine mai fac pe turistul prin Teheran, iar ultima zi a anului mă va găsi iarăși pe drum.

Teheran: last minutes (30 decembrie)

În ultima mea zi din Teheran am vizitat două dintre principalele obiective turistice: Palatul Golestan, fosta reședință a regilor persani și podul pietonal Tabiat, o realizare arhitecturală și urbanistică modernă.

Revelion 1389 (1 ianuarie)

Am încheiat anul în forță, cu 41.040 de pași, totalizând 4.011.032 de pași din 1 septembrie, când am plecat din Aiud.

Un celebru dascăl clujean din secolul al XIX-lea, Samuel Brassai făcea zilnic 5 000 de pași din considerente de sănătate, o ideea foarte modernă la vremea respectivă. A trăit 99 de ani. Media mea zilnică trece de 30.000, deci, dacă o țin tot așa, s-ar putea să mă aștepte o bătrânețe lungă.

Revelionul l-am petrecut într-o cameră de hotel, răspunzând felicitărilor de Anul Nou și vorbind la telefon cu cei de acasă.

În Iran este prohibiție totală, așa că nu am băut șampanie, dar nici nu i-am simțit lipsa. Nu mi-au lipsit nici petardele sau focurile de artificii, din contră.

În Iran creștinii constituie o minoritate foarte redusă numeric. Conform calendarului islamic, anul, care este lunar și nu solar, se termină în martie. Era islamică începe în 622 d.Hr., când Mahomed a plecat cu tovarășii săi din Mecca la Medina, așa că în Iran suntem încă în anul 1389. Pot să spun că am făcut o adevărată călătorie în timp.

Negru închis (2 decembrie)

Culorile naționale iraniene sunt roșul, albul și verdele, dar pentru mine culoarea cea mai reprezentativă a țării este negrul, care, de fapt, nici nu e o culoare, ci lipsa culorilor și a luminii. În provinciile din vestul țării cel puțin două treimi dintre femei poartă batic negru și un văl lung, tot negru. Negrul este culoarea preferată și a bărbaților. Este foarte tipic ca un bărbat, inclusiv unul tânăr, să poartă pantofi negri, pantaloni negri, cămașă neagră, pulovăr negru și geacă neagră.

Preponderența culorii negre pe străzi m-a indispus complet în prima perioadă a călătoriei mele în Iran, mă simțeam de-a dreptul deprimat. Cum mă apropiam de Teheran, ponderea negrului tot scădea, iar capitala este un oraș chiar colorat, comparativ cu cele din vestul țării.

În Iran regulile islamului sunt literă de lege, dar islamul nu reglementează culoarea hainelor, conține indicații mult mai generale, cum că în spații publice femeile trebuie să aibă capul acoperit.

Guvernul nu-i obligă pe oameni să poarte haine negre, asta-i o tradiție culturală locală, mi-a spus un angajat de la Biroul de Informații Turistice din Tabriz. Omul mi-a povestit că el percepe negrul ca fiind o culoare tristă, motiv pentru care nu-i permite nevestei să se îmbrace în negru.

Segregarea sexelor este însă stipulată de legi, fetele și băieții învață în școli separate, doar universitățile sunt mixte. În Tabriz, oraș foarte conservator, în autobuze femeile și bărbații urcă și coboară pe uși diferite. Teheranul este mult mai liberal, unde toată lumea urcă laolaltă, însă, și aici, partea din spate a autobuzului este rezervată femeilor.

Din cauza reglementărilor islamice, prohibiția este totală, nu se vinde nici măcar bere, doar sortimente fără alcool. Acasă, am băut o singură dată bere fără alcool, am comandat-o din greșeală. A fost oribilă. În Iran am gustat una locală, mi s-a părut chiar bună, deși seamănă mai degrabă cu o băutură răcoritoare, decât cu berea.

Cele două ramuri (4 ianuarie)

Întrebându-mă despre impresiile mele, multă lume face referire la țările arabe și cultura arabă, iar eu nu am pășit în vreo țară arabă, și nici nu sunt tentat s-o fac în viitor.

Arabii reprezintă o mică minoritate în sud-vestul Iranului, iar cele două popoare, persanii și arabii, nici măcar nu sunt înrudite. Ce-i drept, prin religie, arabii au exercitat o influență culturală asupra persanilor, un exemplu fiind scrierea arabă folosită în Iran.

Farsi, limba persanilor, este înrudită cu româna, la fel ca și cu marea majoritate a limbilor europene, dar și cu hindi, și cu sanscrita, limba sacră a hindușilor. În persană „apa” este „ap”, „mama”, „mader”, iar „tata”, „pader”, denotând originea comună a limbilor indo-europene. Ceaiul în farsi se numește la fel ca în română, dar acest lucru nu se datorează originii comune a celor două limbi, ci faptului că ambele limbi au împrumutat termenul din chineză.

Un alt lucru mai puțin știu despre Iran este că e singura țară de pe mapamond cu o populație aproape în întregime șiită. Șiiți reprezintă o ramură minoritară a islamului, aproximativ 15% dintre musulmani fiind șiiți.

Schisma islamică s-a produs cu puțin după moartea lui Muhammad sau Mahomed, motivul fiind moștenirea puterii politice: predecesorii sunniților actuali susțineau că succesorul trebuie ales dintre cei mai vrednici de comunitatea credincioșilor, în timp ce pentru Opoziție, șiiții de azi, succesorul trebuia să se tragă din familia profetului.

Pe parcursul secolelor, între cele două ramuri au apărut și diferențe teologice majore, șiiții venerează sfinți, în timp ce sunniții nu. O altă diferență vizibilă este că la șiiți, în loc de cinci, sunt doar trei rugăciuni zilnice, mai precis, două sunt comasate.

Judecând după aparențe, iranienii sunt mai credincioși decât turcii. În Teheran, orașul cel mai cosmopolit și mai liberal din Iran, am văzut în spațiu public mai mulți bărbați făcând mătănii decât în Erzurum, centrul conservatorismului religios din Turcia.

Mic dezastru financiar (5 ianuarie)

Escaladrea conflictului între Statele Unite și Iran nu mi-a picat deloc bine. De două zile am în mod constant un sentiment de nesiguranță, chiar dacă nu am avut experiențe negative. Nu am avut parte de gesturi ostile, lumea este în continuare binevoitoare și prietenoasă. De exemplu, în timp ce stăteam timorat pe marginea șoselei și nu îndrăzneam să traversez din cauza traficului infernal, un individ, văzându-mi starea, a pășit în fața mașinilor, în stilul tipic iranian, făcându-le șoferilor semn cu mâna să oprească, oferindu-mi cale liberă.

În cele trei zile de doliu național, spațiul public din orașele iraniene s-a umplut cu afișe și pancarte voluminoase de ultim omagiu adus generalului Kasim Suleimani, lichidat de americani în Irak. Totul s-a întâmplat peste noapte. Mă și mir cum de au reușit să tipărească atâtea materiale într-un timp atât de scurt.

Cineva de acasă m-a întrebat, dacă Suleimani era într-adevăr atât de popular pe cât susține mass-media iraniană. Nu pot să dau un răspuns competent, ceea ce pot însă să spun este că în ultimele două zile am văzut destul de multe vehicule cu poza generalului lipită pe parbriz. În general, atmosfera este calmă, Iranul nu pare o țară care se pregătește de război.

Șederea mea în Iran se apropie de sfârșit, mai repede decât preconizasem, dar nu din cauza acutizării conflictului cu SUA, ci datorită banilor. Din cauza embargoului financiar instituit asupra Iranului, nimeni nu are acces la conturi bancare din străinătate, trebuie să te gospodărești cu banii pe care i-ai avut asupra ta la intrarea în țară, iar eu am avut niște cheltuieli neprevăzute.

Deoarece sunt în Iran de mai mult de o lună, trebuie să-mi înregistrez telefonul, ceea ce m-a costat 9 milioane de riali, bani cu care puteam trăi șase-șapte zile. O gaură și mai mare în buget mi-a produs faptul că nu am reușit să obțin viza de India online. Prin urmare, a trebuit să plătesc 100 dolari numerar, la ambasadă. Un mic dezastru financiar.

Crăciunul pe rit mercantil (7 decembrie)

După 3 300 km parcurși pe teritoriul a patru țări, ieri am încheiat prima etapă a călătoriei mele. După trei vizite la ambasada indiană de la Teheran, alte trei la centrul de vize al ambasadei, mulți nervi și peri albi, azi am obținut, într-un târziu, viza. Mâine mă voi îmbarca într-un autocar cu destinația Trabzon (Turcia), după care voi zbura în India, ca să-mi continui periplul, pe jos, din Delhi.

Zilele trecute i-am făcut o vizită unui zeu, sau mai bine zis dumnezeu, foarte simpatic. Se numește Ahura Mazda. Japonezii i-au împrumutat numele pentru o marcă de mașini. I-am descoperit templul în mod întâmplător, pe o străduță liniștită din Teheran.

O credincioasă foarte amabilă și vorbăreață mi-a povestit că Ahura Mazda este doar lumină și iubire, nu-și amenință creaturile cu suferințe eterne în iad în cazul în care nu-i respectă poruncile. A avut un profet, pe nume Zoroastru sau Zarathustra, care a devenit celebru în Occident grație lui Nietzsche, iar învățăturile sale pot fi citite în cartea intitulată Zend Avesta.

Simbolul lui Ahura Mazda este focul, care arde neîntrerupt în fiecare templu, și în cel vizitat de mine, de mai bine de o sută de ani. Credincioșii pot privi focul sfânt doar printr-un geam, dar preotul, căruia în limba farsi i se spune mubaim, mi-a dat voie să arunc o privire din ușa încăperii interzise oamenilor de rând. Nu sunt un individ ușor de impresionat, dar pe pragul sanctuarului, în fața focului etern, m-am simțit emoționat.

Pe internet poți citi despre Iran că autoritățile nu tolerează simbolurile creștine în spațiul public. În ultimele zile, am văzut cel puțin o duzină de magazine în centrul capitalei cu pom de crăciun, Moș Crăciun sau inscripții „Happy Christmas!” în vitrină. Poate că autoritățile iraniene consideră că toate acestea sunt mai degrabă simboluri ale mercantilismului decât însemne religioase, și poate că nici nu sunt prea departe de adevăr.

iRun (9 ianuarie)

Sunt din nou în Turcia. După ce m-am îmbarcat într-un autocar cu destinația Trabzon, după doar 30 de ore iată-mă în Kars.

Am schimbat traseul pe parcurs, deoarece la graniță am rămas fără șofer, care din cauza unei restanțe la pensia alimentară are interdicție de a părăsi țara. În aceste condiții nu mi s-a părut o decizie chiar logică să fie trimis într-o cursă internațională, dar după experiențele mele de până acum din Iran, nici nu m-a surprins prea tare. Un tovarăș de drum și de suferință, om de afaceri, mi-a povestit că nu-și amintește vreo călătorie în străinătate cu o companie iraniană care să n-ar fi fost cu bucluc.

Trecând granița, am răsuflat ușurat, s-a terminat un coșmar. De când americanii l-au lichidat pe Suleimeni, am trăit într-o permanentă stare de anxietate. Punctul culminant al stării tensionate a fost când într-o dimineață, mergând după viză la ambasada indiană, m-am înâlnit cu mulțimea care mergea la manifestarea de comemorare a defunctului general. Erau sute de mii de oameni, mai toți în negru, purtând poze cu Suleimani și pancarte anti-americane, câțiva îmbrăcați în tricouri cu inscripția Harsh Revenge - Răzbunare Cruntă.

Nimeni nu s-a manifestat ostil față de mine, nici atunci și nici cu alte dăți, dar eram cu moralul la pământ. Mă gândeam că, chiar dacă nu unul foarte important, România este, totuși, un aliat al Statelor Unite, iar despre mine se vede de la o poștă că nu-s iranian.

Pe pământ turcesc totul mi s-a părut minunat, chiar și peisajul sterp, stâncos al Kurdisanului, iar militarii înarmați până-n dinți de la punctele de control de pe șosele îmi erau dosebit de simpatici, îmi dădeau un sentiment de siguranță. La o benzinărie, o doamnă, probabil șefa sau patroana stației, m-a servit cu o brioșă locală și cu un ceai. În acel moment m-am simțit ca și cum aș fi ajuns acasă.

Petrec vreo două zile în Kars, cel mai răcoros oraș al Turciei, un fel de Întorsura Buzăului în variantă anatoliană, după care mă voi duce în Baku, de unde am să zbor spre India.

Nunta într-o țară periculoasă (10 ianuarie)

Pe internet se pot citi însemnări de călătorie din Iran scrise pe un ton admirativ, zugrăvind o imagine a țării care mi se pare exagerat de idealizată. Mie Iranul îmi amintește de România anilor '80, firește, cu diferențe semnificative. În Iran există alimente la discreție, nu sunt pene de curent și locuințele sunt bine încălzite.

Prima asemănare este cultul personalității. Am văzut sute de afișe de dimensiuni mari cu supremul conducător, ayatollahul Ali Khamenei. Nici măcar Ceaușescu nu era idolatrizat într-o așa măsură. Chipul lui Khamenei apare de regulă alături de cel al ayatollahului Khomeini, întemeietorul statului islamic, ceea ce mi se pare și corect, amândoi având mâinile pătate de sângele a sute de opozanți ai regimului.

A doua mare asemănare este lipsa de perspectivă, a luminii de la capătul tunelului în viețile cetățenilor, constrânși să-și ducă existența între niște limite stricte, aberante și inumane, impuse de regim. Firește, substratul ideologic este complet diferit.

O oarecare diferență este că spre sfârșitul erei ceaușiste, probabil că prea puțini credeau realmente în aberațiile privind societatea socialistă multilateral dezvoltată, chiar și în rândurile nomenclaturiștilor. În Iran, însă, pe lîngă oportuniști profitori, sunt milioane de fanatici religioși care susțin dictatura islamică.

Regimul de la Teheran este atât de paranoic încât, pe lângă rețelele de socializare, blochează și Youtube, Spotify și chiar prosport.ro. În cazul primelor două site-uri înțeleg că vor să minimalizeze influența occidentală asupra tineretului iranian, dar blocarea Prosport mi se pare de-a dreptul penibilă. Cine crede că e vorba de o simplă greșeală se înșeală. E blocat și principalul site unguresc de știri sportive.

Mi-am făcut mulți prieteni și cunoștințe în Iran, oameni tineri, vorbitori de engleză. Toți au ceva în comun: vor să plece definitiv din Iran și, dacă se poate, cât mai repede.

Într-un orășel, însoțit de doi localnici, am intrat într-un local unde lucrau mai mulți prieteni ai acestora. Auzind că sunt din România, unul m-a întrebat imediat cum s-ar putea stabili acolo. Dacă aș fi venit din Polonia sau Bulgaria, ar fi reacționat la fel, important era să fie o țară unde se poate trăi în condiții normale. Iar România, fără doar și poate, se încadrează în această categorie. Oricărei persoane care are dubii, îi recomand să viziteze Iranul.

„Urăsc această țară", mi-a spus un prieten iranian, dar, prin prisma discuțiilor purtate cu el, îmi este clar că de fapt urăște regimul totalitar care a făcut ca habotnicia ipocrită să reglementeze toate aspectele vieții. Același amic mi-a mărturisit că nu crede în Allah, lucru pentru care ar putea fi executat dacă ar ajunge la cunoștința autorităților.

Un alt prieten mi-a arătat filmarea de la nunta sa. M-am crucit: femeile și bărbații „se distrau" separat, separarea aberantă a sexelor fiind aplicată și în sfera vieții private. Singurul bărbat admis în sala femeilor este mirele, motiv pentru care se spune în Iran, cu oarecare sarcasm, că ziua nunții este ca mai fericită zi nu din viața miresei, ci a mirelui.

Pe autocarul cu care mă-ndreptam spre granița cu Turcia, unul dintre pasageri mi-a spus aproape în șoapte: „Iranul este o țară periculoasă, oamenii sunt oprimați". Am dat aprobator din cap. Cinci săptămâni petrecute în Iran mi-au fost pe deplin de ajuns ca să mă conving de acest crunt adevăr.

În sfârșit, în India! (21 ianuarie)

După multă așteptare, iată-mă, în final, pe pământ indian. Ieri m-am îmbarcat în avion la Baku, ajungând în New Delhi după o escală în Dubai. Voi continua călătoria, pe jos, după câteva zile de aclimatizare cu India.

Nu mi-am dorit neapărat cele circa 10 zile de repaus, dar așa, măcar am putut petrece ceva timp în Kars, Tbilisi și Baku. Primul se află în nord-vestul Turciei, într-un cadru alpin, fiind probabil cel mai atipic oraș turcesc, datorită multelor sale clădiri construite în perioada în care a aparținut de Rusia țaristă.

Tbilisi este un oraș fermecător, ceea ce este și firesc, fiind construit de un popor cu o cultură aparte, originală în multe privințe: scrisul, arhitectura, inclusiv tehnologia de fabricare a vinului, la care, pentru fermentarea strugurilor, sunt utilizate nu butoaie, ci oale de lut.

Pentru mine adevărata surpriză a constituit-o, însă, Baku. Capitala Azerbaijanului m-a impresionat nu doar cu niște zgârie-nori extravaganți și cu centrul său istoric cu clădiri milenare, dar mai ales prin aspectul său ordonat, cu curățenia sa exemplară, dându-mi impresia unui oraș gestionat la cele mai înalte standarde.

Din nou la poticar (30 ianuarie)

Etapa indiană a călătoriei mele nu a început conform planului. Imediat ce am sosit în Delhi, am fost răpus de o gripă severă, pe care am importat-o din Georgia. La un moment dat crezusem că am scăpat de ea, dar, din păcate, a recidivat, scoțându-mă din circuit pentru aproximativ o săptămână.

Pe lângă faptul că boala nu a fost tratată corespunzător, recidiva s-a datorat cu siguranță și faptului că locuințele din India nu sunt încălzite. Ele neîncălzite nu în sensul în care erau apartamentele din România, în a doua jumătate a anilor '80, pentru că cineva a decis că mai bine facem economie la combustibil, chiar dacă populația va dârdîi: locuințele indiene nu au nici un fel de sistem de încălzire. Aceasta este o caracteristică comună apartamentelor de aici, de altfel, foarte arătoase, în care trăiește clasa de mijloc din India.

Conform spuselor unei cunoștințe locale, probabil doar în hotelurile luxoase există încălzire. Firește, iarna la Delhi nu se compară cu iernile noastre, dar și așa, deși în această perioadă, în timpul zilei, temperatura poate urca chiar și la 18-20 de grade Celsius, noaptea, temperatura coboară până la 7-8 grade.

Am fost într-un apartament în care erau 12 grade, ceea ce m-a făcut să-mi aduc aminte de iarna anului 1986/87, când în căminul studențesc din Cluj fierbeam apă cu termoplonjorul în cameră, ca aburii să mai încălzească încăperea.

Din fericire, am avut o karmă suficient de bună ca să întâlnesc niște gazde extrem de grijulii, Hemant și soția, Kaya, respectiv Anand, grație cărora am trecut cu bine peste cele câteva zile critice în care nu prea aveam nici forță, nici dispoziție să mă ridic din pat.

Ieri a fost prima zi în care simțeam că am din nou energie și se trezește în mine și interesul față de lume. Mâine mă mai duc la un control, iar dacă medicul mă va declara apt, poimâine pornesc la drum, cu destinația Amritsar.

Un cerc de 120 de kilometri (1 februarie)

Ieri, medicul m-a declarat sănătos, așa că, după o pauză prelungită de aproximativ trei săptămâni, am pornit din nou la drum.

Mă îndrept spre Amritsar, dar îmi trebuie mai bine de o zi doar ca să ies din Delhi. În urmă cu 26 de ani, când am fost prima oară în India, un localnic mi-a spus că orațul se întinde pe o suprafață echivalentă cu cea a unui cerc cu diametrul de cca. 120 km. De atunci, capitala indiană s-a extins considerabil. În zone unde în urmă cu 15-20 ani erau terenuri agricole, acum se înalță sute de blocuri cu 18-20 de etaje, iar alte sute sunt în construcție.

N-am mai fost într-un oraș atât de gălăgios, unde claxonatul nejustificat pare să fie sport național, practicat cam de toți participanții la trafic. Stilul de condus este agresiv și sfidează regulile, dar, spre bucuria mea, nu mă intimidează deloc, așa cum se întâmpla în Iran. Mă simt confortabil în mijlocul traficului infernal, la care participă o gamă extrem de variată de vehicule, de la ricșe de pe vremea englezilor, la autoturisme ultimul răcnet.

Ceea ce mă deranjează este smogul, care se lasă asupra orașului asemenea unui strat gros de ceață, reducând vizibilitatea și creând o atmosferă sumbră. Responsabil principal pentru smog este nu atât traficul, susțin unii localnici, cât sutele de șantiere care împânzesc capitala și care degajă în aer o cantitate enormă de praf.

Delhi este o metropolă care se dezvoltă în ritm alert, pentru mulți indieni, întâlnirea cu modernitatea fiind un veritabil șoc cultural. Într-un mall am văzut mai mulți localnici cărore le era frică să calce pe scara rulantă, aflându-se probabil pentru prima oară în fața unei asemenea provocări. În toate stațiile de metrou sunt inscripții, cum că scările rulante pot fi utilizate doar încălțat, iar în tren, călătorii sunt rugați să nu se așeze pe jos.

Pe de altă parte, mi se pare o performanță remarcabilă că, în decurs de doar 25 de ani, în Delhi s-au construit de la zero 12 linii de metrou, cu o lungime totală de aproape 380 km. Mi-am amintit că la București în același răstimp nu s-au dat în folosință nici 12 stații noi.

Campare cu răspundere limitată (2 februarie)

Lunga pauză mi-a cam afectat forma, în două zile am pacurs doar 42 km, dar măcar am reușit să ies din Delhi. În capitala indiană avansam anevoios, deoarece străzile sunt extrem de aglomerate, mai ales cele din zona veche a orașului. Pe lângă faptul că e aglomerat, Delhi este și foarte captivant, o lume exotică, în care la tot pasul te așteaptă ceva nemaivăzut.

În Old Delhi viața se desfășoară pe străzi: oamenii se spală pe stradă, își spală rufele în mijlocul străzii, se bărbieresc pe stradă, femeile acolo gătesc, acolo spală vasele, acolo schimbă scutecele copiilor. Un croitor care lucrează la mașina de cusut scoasă pe trotuar sau un salon de bărbierit în aer liber constituie imagi cât se poate de obișnuite în cartierele vechi ale orașului.

Azi am ajuns în Sonipat, un orășel unde voi petrece o singură noapte, după care voi porni din nou la drum, spre Panipat. Mi s-a făcut dor de cortul meu, pe care nu l-am mai folosit din octombrie. Din păcate, o să mai treacă ceva vreme până să-l instalez din nou. Pe câmpia din zona Delhi, temperatura minimă în această perioadă este 7-8 grade C, ceea ce ar fi acceptabil, dar cum mă voi apropia de Amritsar, altitudinea va crește, iar temperaturile vor fi mai scăzute.

Un alt motiv pentru care am renunțat la dormitul în cort este că toate cunoștințele mele din India mi-au dat de înțeles că nu este o idee bună. „Ar trebui să mă tem de animalele sălbatice?", l-am întrebat pe Hemant, un informatician care m-a găzduit în Delhi. „De oamenii sălbatici”, a replicat el. Poate are ceva dreptate. Am citit într-un articol că în clasamentul mondial al siguranței turiștilor, India ocupă un loc deloc onorabil, parcă poziția 109.

Mi-am schimbat încălțările, pentru a treia oară de când am pornit la drum. Cele vechi erau deja găurite, ceea ce nici nu e de mirare, având în vedere că le-am purtat neîntrerupt timp de mai bine de trei luni, parcurgând cu ele mai bine de 2 000 km.

Când Eliade e autor de fantasy (4 februarie)

Încep să-mi recapăt forma de dinaintea bolii. Și ieri, și azi, am parcurs peste 30 km. Mă aflu la o distanță de mai bine de 80 km de Delhi, dar încă nu se întrevede capătul aglomerației urbane a capitalei indiene. Deși pe hartă localitățile de pe traseu par să se situeze la 25-30 km, în realitate ele sunt lipite unele de altele, iar peisajul în care înaintez are un caracter urban compact.

Când străbați pe jos o țară din lumea a treia, chiar dacă una turistică, cum este India, sunt șanse mari ca imaginea care ți se înfățișează să fie complet diferită de cea idilică zugrăvită de ghidurile de călătorie, de siteu-rile de turism ori documentarele de pe NatGeo.

Cele patru zile în care am înaintat de-a lungul unei șosele principale dinspre Delhi spre Amritsar au fost suficiente ca să-mi ruineze complet imaginea oarecum romantică pe care o aveam despre această țară, o imagine bazată pe scrierile lui Kipling și Eliade, respectiv pe experiențele mele personale acumulate în urmă cu 26 de ani, într-o scurtă ședere în Delhi, pe parcursul căreia m-am mișcat foarte puțin și numai într-un areal restrâns, turistic prin excelență.

Ceea ce am văzut în ultimele patru zile nu are nimic de-a face cu imaginea Indiei cu parfum de santal, cu saddhuși înțelepți scufundați în meditație și cu femei în sari dansând, cu magnificul Tadj Mahal pe fundal. Pe mine mă-nconjoară India cea adevărată și cotidiană, la care nu se face referire în publicațiile destinate potențialilor vizitatori; India prăfuită, cu miros de gaze de eșapament, extrem de gălăgioasă și sufocată de gunoaie.

E o părere de mulți împărtășită, greu de combătut în contextul Uniunii Europene, cum că România este o țară murdară. Comparativ cu India, însă, avem o țară curată ca lacrima, în care mediul înconjurător este extraordinar de bine întreținut și de îngrijit. De patru zile, de-a lungul șoselei, ca și în zonele rezidențiale, nu văd decât mormane și munți de gunoaie: pungi de nylon, plastic, peturi și ambalaje de unică folosință în cantități inimaginabile.

În orașe cam de mărimea Clujului, cum ar fi Sonipat și Panipat, containerele pentru deșeuri lipsesc cu desăvârșire, oamenii duc gunoaiele menajere pe cel mai apropiat teren viran transformându-l într-o haldă de gunoi sau le aruncă în mijlocul străzii. Coșurile de gunoi stradale constituie o raritate (de regulă, car cu mine hârtia de ciocolată chiar și o oră până dau de un coș).

Am trecât pe lângă mai multe râuri în albia cărora curge un lichid negricios, urât mirositor, care nu poate fi numit apă. Nu mă miră această stare de fapt, deoarece apele reziduale din gospodării, ateliere și fabrici deopotrivă curg în canale deschise, de-a lungul străzilor, fiind cu siguranță deversate în râuri, netratate.

Ceea ce văd în jurul meu este oarecum dezolant și trist, însă experiența trăită are pentru mine și o latură pozitivă: întâlnesc realitatea crudă, palpabilă mult mai relevantă pentru India contemporană decât splendidele monumente. Cunosc astfel, cadrul în care își duc viața majoritatea indienilor. Am pierdut o iluzie, dar am intrat în contact cu un univers care, oricum o fi el, e mai prețios decât orice închipuire fascinantă.

Din nou la gazdele mele din Karnal (6 februarie)

În sfârșit am dat de capătul zonei mizerabile și poluate în care înaintam de când am părăsit Delhi. Ieri am ajuns în Karnal, care a constituit o neașteptată surpriză: un oraș tipic indian, vivid, aglomerat, zgomotos, dar curat și bine întreținut, unde chiar și casele sunt mai acătării decât în celalalte localități din zonă. Curat nu trebuie înțeles în termeni europeni, dar în context indian Karnal, este salubrizat la un nivel remarcabil, fiind un oraș decent, care oferă condiții de viață apropiate de standardele occidentale.

Norocul mi-a surâs și în persoana unui tânăr, vorbitor de engleză, care m-a abordat pe stradă și, după o scurtă conversație, m-a invitat să petrec noaptea în casa familie lui. Am plătit pentru cazare.

Consider că e un gest firesc, și așa mi se pare un gest de apreciat că cineva mă invită în căminul său după o simplă conversație. A fi găzduit de o familie, a sta la masă împreună cu ei, a vedea condițiile lor de viață este pentru mine o experiență mult mai bogată și mai relevantă dacât să fiu cazat în universul artificial al unui hotel.

Cunosc în linii mari preceptele hinduismului, dar am discutat pentru prima oară mai profund despre acest sistem cultural-religios extrem de complex cu oameni care s-au născut în cadrul lui, fiind totodată practicanți. Spre deosebire de ceea ce știam eu, karma nu ocupă un loc important în viziunea lor.

Ei consideră că totul este predestinat, până și cel mai mic amănunt al existenței și istoria se repetă mecanic, cu o periodicitate de 5 000 de ani. Astfel, eu am fost de nenumărate ori în Karnal, fiind cazat de fiecare dată de ei, îmi explicau gazdele, iar întâlnirile noastre, decise de dumnezeul creator, se vor repeta și în viitor. Îmi displace total această viziune mecanicistă asupra existenței. Rămân în continuare adeptul liberului arbitru.

Azi voi înnopta în legendarul oraș Kurukshetra, al cărui nume probabil sună cunoscut pentru cei interesați de cultura indiană.

Spălarea păcatelor (8 februarie)

În cursul peregrinării mele în India am ajuns în orașul sfânt Kurukshetra. Locul nu este sfânt doar în sens strict religios, cum sunt Ierusalimul sau Muntele Athos, sfințenia orașului este oficială, decretată de guvern, în urmă cu câțiva ani, și atestată de documente oficiale cu semnătură și ștampilă.

Kurukshetra este sfânt pentru hinduși deoarece acolo s-a dat marea bătălie dintre prinții Pandava și Kaurava, descrisă de monumentala epopee Mahabharata. Orașul și regiunea sunt venerate deoarece acolo au fost relevate multe aspecte importante ale filosofiei hinduse de către zeul Krishna lui Arjuna, unul dintre personajele principale din Mahabharata, în forma unui dialog consemnat în capitolul Bhagavad Gita.

În oraș se află mai multe rezervoare antice, ale căror ape purifică sufletul, ștergând păcatele, consideră hindușii. Eu sunt mult prea materialist ca să cred în efectele spirituale ale unei îmbăieri rituale, așa că am ratat șansa de a scăpa ușor de ciclul încarnărilor.

În fiecare an, milioane de pelerini hinduși vizitează orașul ca să beneficieze de efectul purificator al apelor sfinte. Din fericire, trecerea mea prin Kurukshetra nu a coincis cu perioada de pelerinaj. Cred că e un haos de nedescris când mulțimea de credincioși invadează localitatea, cam de mărimea Târgu Mureșului. Din statutul sfânt al orașului decurge o consecință cât se poate de practică: în perimetrul său este interzisă comercializarea produselor din carne.

Ocolul silvic (9 februarie)

Am făcut un ocol cam de o zi ca să vizitez Chandigarh, un oraș tânăr, a cărui construcție a început în anii '50. Chandigarh s-a născut din ideea lui Jawaharlal Nehru, unul dintre arhitecții Indiei moderne, și din concepția și planurile lui Le Corbusier, un monstru sacru al arhitecturii moderne.

Chandigarh este cel mai curat și mai ordonat oraș indian pe care l-am văzut, proiectat inteligent, astfel încât să ofere condiții de viață cât mai plăcute. Este un oraș eminamente verde, cu șiruri de arbori dealungul tuturor arterelor principale de circulație, cu parcuri splendide și vaste. Din câte știu, la noi Timișoara este denumit Orașul Parcurilor, însă, la Chandigarh ponderea spaților verzi din suprafața totală a localității este incomparabil mai mare.

Spre deosebire de alte orașe indiene, înghesuite și aglomerate, Chandigarh este spațios, iar relativa bunăstare este vizibilă, fiind mult mai puțini cerșetori și cocioabe decât prin alte localități.

Am bătut în plus un drum vreo de 30 km, dar nu regret. Chandigarh este un oraș care merită văzut. În această zonă, în perioada caniculară mercurul termometrelor urcă deseori până la 45 grade C. Acum, însă, este vreme ideală pentru o călătorie pe jos, cu maxime termice situate în jur de 20 grade C.

Pentru localnici asta înseamnă răcoare. Deseori văd oameni în geacă, în timp ce eu port numai un tricou cu mâneci scurte. Atmosfera este primăveratică, parcurile din Chandigarh fiind pline de flori.

Cromatica Babilonului (11 februarie)

India este o țară extrem de colorată. Nu există o culoare, o nuanță care să nu poată fi identificată în portul femeilor. Absolut toate reprezentantele sexului frumos poartă haine colorate: tinerele și vârstnicele, cele bogate și cele sărace, femeile hinduse și cele musulmane.

O cunoștință locală susține că portul colorat îi este caracteristic în special Indiei de nord, în sud, ținuta femeilor fiind mai simplă. În toate orașele sunt o mulțime de magazine specializate în sariuri, care mai de care mai frumoase.

Nu doar indiencele adoră culorile vii și materialele sofisticate, chiar și bărbații se îmbracă colorat, mai ales când este vorba de turban. Am văzut turbane în toate culorile curcubeului, inclusiv stacojii, violet, portocalii, purpurii sau roz.

În Occident, suntem tentați să asociem turbanul cu musulmanii, ceea ce în India nu este valabil, turbanul fiind portul caracteristic al bărbaților sikhi. Aflându-mă într-un ținut unde predomină religia sikh, văd multe turbane în jurul meu.

India este o țară multicoloră nu numai în privința veșmintelor, ci și din punct de vedere lingvistic. Numărul limbilor vorbite în cea mai mare democrație alumii este de ordinul miilor, majoritatea fiind limbi tribale, folosite de comunități mici.

Până duminică m-am aflat în statul Haryana, unde limba majorității și cea oficială este hindi. Acum mă aflu în statul Punjab, unde majoritari sunt vorbitorii de punjabi. Nu sunt în stare să deosebesc cele două limbi, și nu am învățat decât să salut în hindi, dar mă descurc lejer, deoarece foarte multă lume vorbește engleza.

Limba foștilor coloniști este a doua limbă oficială a Indiei, după hindi, fiind limbă oficială și în unele state din cadrul federației indiene. Gazdele mele din Delhi mi-au povestit că, de fapt, limba vorbită de majoritate este așa-numita hindish, adică o variantă corcită de hindi, cu o grămadă de cuvinte preluate din engleză.

Prima dată am conștientizat caracterul poliglot al Indiei chiar înainte să ajung acolo, pe bordul unei aeronave a unei companii indiene: „Putem comunica cu Dumneavostră în limbile engleză, hindi, punjabi, gujarati și bengali", a anunțat o stewardesă, lăsându-mă cu gura căscată.

Isus Nazariteanul Regele IT-iștilor (13 februarie)

Am trecut de Ludhiana. Următoarea localitate importantă pe traseu este Jalandhar.

Pe o distanță relativ scurtă, m-am abătut de la traseul stabilit, care este autostrada care leagă Delhi de Amritsar, pentru a face o incursiune în lumea rurală indiană. A fost o experiență cât se poate de pozitivă: multă liniște, o atmosferă pașnică, puține vehicule pe drum, jur-împrejur doar terenuri agricole înverzite, cu canale de irigare, incomparabil mai puține gunoaie decât în zonele urbane.

Nivelul de trai al sutelor de milioane de indieni este de neimaginat pentru mulți europeni, fiind cam de nivelul coloniilor de rromi de la noi: o singură încăpere pentru a întreagă familie, pereți de zidărie goi, iar în locul ușii, deseori atârnă o pătură.

Mulți trăiesc în condiții de-a dreptul mizere, în niște cocioabe înjghebate din saci de nylon, prelate uzate, eventual niște bucăți de tablă ruginită. Cei mai sărmani însă, dorm în mijlocul trotuarului, înveliți într-o pătură mizerabilă, care este unica lor avere.

În India, religia este mai prezentă în viața cotidiană decât la noi, multe cămine, dar și hoteluri având câte un mic altar. Sanctuarele de cartier sunt și ele numeroase, fiind îngrijite pro bono de localnici. Am trecut pe lângă mai multe magazine purtând numele de Guru Nanak, dar și stadionul din Ludhiana îl are ca părinte spiritual pe fondatorul religiei sikh.

La noi ar fi scandalos ca un magazin de calculatoare să se numească Isus Hristos, și nu-mi pot imagina nici ca un stadion să poarte numele lui Arsenie Boca, dar la indieni se pare că nu există o separare atât de strictă între spațiul sacru și cel profan.

Concurența pe două roți (15 februarie)

Joi, în Jalandhar m-am întâlnit cu un călător din Ungaria, Zichó Viktor (foto), aflat și el într-un voiaj neobișnuit, inspirat de temerarul cărturar transilvănean, Kőrösi Csoma Sándor/Alexander Csoma de Kőrös.

Viktor este un sportiv extraordinar și un temerar el însuși. A pornit din Budapesta, în iulie, parcurgând până acum mai bine de 10 000 km pe bicicletă. Punctul terminus al călătoriei sale este Dardjiling, unde se află locul de veci al lui Kőrösi.

Viktor a avut inspirata idee să ne cazăm într-un templu hindus. O noapte petrecută într-o cameră de oaspeți e ieftină ca braga, iar templul este cel mai mare din tot statul Punjab, conform spuselor unui localnic. Templul s-a dovedit a fi și un loc nespus de interesant, un sanctuar combinat cu un Disneyland spiritual, cu o zeiță pe post de fântână arteziană, cu un munte artificial și cu scene mitologice având ca personaje zeități enorme din beton.

Toate acestea fac casă bună cu un monitor de dimensiuni considerabile, amplasat în curtea ansamblului, lângă bazinul cu apă sacră, pe care tot timpul rulează reclame comerciale.

Dieu est un fumeur de havannes (16 februarie)

Sunt din nou într-un oraș sacru, dar de data aceasta nu unul hindus. Amritsar este centrul religiei sikh, fiind și un important obiectiv turistic, datorită Templului de Aur.

Ansamblul arhitectonic este maistuos și armonios, Templul de Aur fiind amplasat în mijlocul unui lac artificial, înconjurat de clădiri de un alb imaculat. Este un loc în care sacrul aproape că e palpabil, replica pământeană a unui tărâm ceresc. Din câte îmi amintesc, doar catedrala Notre-Dame din Paris și Acropolele din Atena m-au impresionat într-un așa hal.

Sikhismul este o combinație interesantă între religiile monotesite și cele din estul Asiei. Având ca fondator pe Guru Nanak, care, conform credincioșilor, a atins iluminarea pe la sfârșitul veacului al XV-lea, sikhismul enunță existența unui dumnezeu creator, însă, crede și în reîncarnare. Dumnezeul zăbovește în toți, consideră credincioșii sikhi, și putem ajunge la el prin meditatie și iubire.

De aici voi urma din nou traseul temerarului cărturar ardelean Kőrösi Csoma Sándor/Alexander Csoma de Kőrös. El a ajuns în Amritsar prin martie 1822, continuându-și apoi drumul spre Jammu, Srinagar și Ladakh. La fel voi proceda și eu.

Încălțarea sfântă (18 februarie)

După Amritsar, am cotit-o spre nord-est. Acum mă îndrept spre Gurdaspur. Zilele trecute am fost cam extenuat. Azi, însă, m-am simțit mai energizat. E firesc ca oboseala să-și spună cuvântul, având în vedere că am plecat de acasă în septembrie și mă apropiu de 4,9 milioane de pași, adică aproape 3 800 km făcuți pe jos.

Mă apropiu de Ladakh. Am zis că e momentul să-mi cumpăr niște încălțări corespunzători condițiilor de acolo. Ladakh se situează la o altitudine medie de peste 3 000 de metri. Iarna este încă în toi. În această perioadă, temperatura nu urcă peste 0 grade C nici în timpul zilei.

În Amritsar, într-un magazin Decathlon, am găsit niște bocanci potriviți la un preț promoțional ridicol. Acasă ar costa de vreo patru ori mai mult și ar merita și banii ăia. Citind cu atenție eticheta, am descoperit că țara de proveniență a bocancilor mei noi este... România. Secretul prețului derizoriu mi l-a dezvăluit un vânzător: sunt confecționați din piele de vacă, motiv pentru care nu au trecere la hinduși.

Escortat de armata indiană (20 februarie)

Azi am trecut din statul Punjab în Jammu și Kashmir. De când am plecat din Delhi și până ieri, sub aspectul formelor de relief, peisajul a fost cam la fel de variat ca Bărăganul. Ieri am zărit primul deal, iar azi, de-a lungul șoselei se întindeau deja dealuri împădurite. În zare se văd piscuri înalte, înzăpezite. Ladakhul e aproape.

Kashmirul este binecunoscut pentru peisajele sale paradisiace, însă acest paradis pământean are un prezent cât se poate de agitat. Având o populație preponderent musulmană, ținutul este revendicat de Pakistan, iar autoritățile indiene acuză țara vecină că sprijină grupări islamisto-separatiste în zonă.

Situația a devenit și mai tensionată anul trecut, când guvernul de la Delhi a anulat statutul autonom al statelor Jammu și Kashmir, dislocând totodată zeci de mii de soldați în zonă. Deocamdată ,mă aflu în Jammu, unde majoritatea covârșitoare a locuitorilor fiind hinduși este liniște.

Cu toate că populația locală este loială Indiei, pentru că e zonă de frontieră și aici sunt desfășurate efective militare considerabile: am trecut pe lângă mai multe cazărmi, sunt puncte de control la tot pasul, iar pe drum văd foarte des vehicule ale armatei.

Mergând pe un drum secundar și trecând pe lângă o unitate militară, am și fost legitimat de o patrulă. Verificarea identității mele a durat mai bine de două ore, răstimp în care un ofițer cu trei stele pe epoleți, amabil, curios și sociabil, m-a asigurat devreo cinci ori că nu trebuie să îmi fac griji, e doar un simplu control de rutină.

Am fost servit cu un delicios ceai masala, iar în final, ofițerul mi-a pus la dispoziție o mașină a armatei ca să mă scoată la șosea. Am acceptat oferta, gândindu-mă că poate n-o să mai ocazia să fiu transportat de armata indiană.

Printre svastici și claxoane (22 februarie)

India are o atmsoferă aparte. Este o țară deseori surprinzătoare, altădată fascinantă, fermecătoare, câteodată șocantă sau enervantă. Anostă nu e, însă, niciodată.

Omul poate să întâlnească un elefant pe o uliță din Amritsar, iar taurii hoinari, pașnici, aproape la fel de numeroase ca și vacile, sunt prezențe obișnuite ale peisajului urban.

Svastica este probabil simbolul cel mai comun în orașele indiene: poate fi văzut pe zidurile caselor, pe moticiclete, în temple, apărând chiar și în impunătorul ansamblu arhitectonic al lui Le Corbusier din Chandigar. Svaticile indiene nu au nimic de-a face cu nazismul, simbolul fiind unul străvechi, propriu atât hinduismului, cât și jainismului, semnificând norocul și bunăstarea.

Traficul este nepereche. Toate camionale și furgonetele sunt inscripționate cu textul Blow horn, adică Claxonează!, iar directiva este respectată cu sfințenie de toți participanții la trafic, toată lumea claxonând nebunește, ca și cum de asta ar depinde viața și bunăstarea familiilor lor. Rezultatul este un zgomot infernal, inamaginabil pentru cei care nu au fost încă în India.

Înapoi la 2G (23 februarie)

Am ajuns în Jammu, capitala de iarnă a statului Jammu și Kashmir. Ținutul acesta este considerabil mai curat și mai verde decât statele Haryana și Punjab, pe care le-am parcurs înainte. Probabil că asta se datorează în mare măsură densității mai reduse a populației. Templele sikh cu cupolă albă s-au rărit. S-au înmulțit însă considerabil cele hinduse, colorate și cu statui ale zeilor. S-a schimbat și limba: în timp ce în Punjab dominantă erau punjabi și hindi, aici majoritatea vorbește dogri.

Din păcate, comunicarea cu lumea exterioră este mult mai complicată decât în alte zone ale Indiei. Din cauza restricțiilor impuse de guvern, care fac parte din strategia de luptă împotriva militanților separatiști, internetul este accesibil numai prin wifi.

Colac peste pupăză, 3G și 4G nu există deloc, numai 2G, a cărui viteză îmi aduce aminte de anii ‘90. Convorbiri pot fi efectuate doar pe telefoane cu cartelă cu abonament, iar eu având cartelă preplătită, telefonul îmi este momentan mai mult un obiect de decor.

33,33 km/h (28 februarie)

Ținând cont de situația tensionată din Kashmir, am decis să călătoresc în Srinagar cu mașina. Deplasarea nu a fost ușoară nici în aceste condiții, drumul de nici 300 km a durat nouă ore. Pe anumite porțiuni, șoseaua Jammu-Kashmir pare să fie în aceeași stare în care a lăsat-o ultimul guvernator britanic, plecat în 1947, fiind pe alocuri și foarte îngustă, ceea ce crează ambuteiaje. Altfel este un traseu extrem de spectaculos, cu serpentine ce șerpuiesc pe versanți abrupți, nerecomandat celor ca mine, cu rău de înălțime.

Kashmirul este un ținut aparte în cadrul Indiei, fiind singurul în care musulmanii sunt majoritari. Situația tensionată din zonă se datorează, pe de-o parte, separatiștilor islamiști, pe de-altă parte, suspendării autonomiei ținutului la sfârșitul anului trecut, concomitent cu masarea de către guvernul indian a numeroase trupe în Kashmir.

Am mai trecut printr-un ținut, și anume, Kurdistanul turcesc, unde este activă o organizație separatistă, însă, comparativ cu Kashmirul, Turcia Orientală pare o zonă demilitarizată. În zona Srinagarului, capitala regiunii, santinelele sunt postate la câte 300-400 metri de-a lungul șoselei, iar punctele de control întărite sunt și ele numeroase, la fel ca și vehiculele armatei.

Kashmirul este cea mai militarizată zonă din lume, susține unul dintre tovarășii mei de drum, aici fiind cel mai mare numărul efectivelor militare raporat la cel al populației civile. Nu am cum să verific afirmația, dar pe baza celor văzute pare verosimil.

La intrarea pe teritoriul Kashmirului am fost luat în evidență. Procedeul, obligatoriu pentru toți străinii, este unul cam demodat: numele persoanei și numărul de pașaport sunt trecute cu pixul într-un registru, după care turistului i se cere o iscălitură. Presupun că la ieșire se aplică un procedeu similar, iar cele două registre sunt confruntate periodic de niște funcționari, să vadă dacă iese socoteala cu turiștii

Nu prea am avut tragere de inimă pentru Kashmir, unicul motivul pentru care m-am aventurat în zonă este acela că și Kőrösi a trecut a pe aici, în drumul său spre Ladakh. Am vrut să-i urmez traseul.

Cu două thailandeze (1 martie)

Kașmirul este deseori denumit paradis pământesc, datorită ambianței sale naturale. Este o vale largă, înconjurată de Himalaya și Karakorum, cu piscuri semețe, multe dintre ele acoperite de zăpadă eternă. Are apă din belșug și o climă plăcută, cu patru anotimpuri, fără excesele termice din alte zone ale Indiei. Chiar și musonul, care adesea are caracter de potop în alte regiuni ale Indiei, este mai temperat în Kașmir.

Srinagar, capitala regiunii se întinde pe malurile lacului Dal, o minunăție cu sute de case plutitoare, majoritatea fiind hoteluri, pe lângă care stau de obicei și proprietarii.

Localnicii sunt cu toții vâslași desăvârșiți, barca fiind singurul vehicul cu care pot ajunge în lumea de dincolo de luciul de apă al lacului. Am stat și eu într-un hotel plutitor, o experiență plăcută, în pofida faptului că odaia mea semăna cu o cameră frigorifică: deși în decembrie și ianuarie, ninsorile sunt frecvente în Kașmir, în casele oamenilor de rând nu există încălzire.

Din păcate, și acest ținut paradisiac a fost stricat de oameni, fiind agitat de focuri de arme și de văpăile urii. Fiind un ținut cu o majoritate covârșitoare musulmană într-o țară hindusă, Kașmirul este răvășit de un conflict politico-religios încă din momentul nașterii Indiei moderne.

Soldații sunt omniprezenți, anul trecut armata a transformat în cazarmă până și măreața cetate a Srinagarului, deși este monument istoric.

Internetul este blocat de guvern, iar penele de curent sunt frecvente, cam trei pe zi și durează în jur de câte o oră. Toate acestea îi întărâtă împotriva guvernului chiar și pe acei localnici care altfel sunt loiali Indiei.

Tensiunea este palpabilă în oraș. Oriunde mă duceam, gazdele mele mă însoțeau, deși le-am comunicat că sunt descurcăreț și, oricum, nu am asemenea pretenții. Era evident că singur-singurel nu mă vedeau în siguranță. Nu am văzut nici un turist străin, am auzit doar de două thailandeze care erau în Srinagar când am fost și eu acolo.

Iarna, în tricou (3 martie)

Ladkahul este un podiș înalt, cu o altitudine medie de 3 000 metri, fiind legat de lumea exterioară doar prin două șosele: una dinspre Srinagar, cealaltă dinspre Manali.

În această perioadă a anului ambele sunt închise din cauza zăpezii, urmând să fie deschise circulației pe la mijlocul lunii mai. Resursele mele financiare nu-mi permit o ședere atât de îndelungată, așa că am luat avionul din Jammu și iată-mă în Leh. Un zbor deasupra munților Himalaya este în sine o experiență specială, iar capitala Ladakhului pare să fie dintr-o altă lume față de ce am văzut până acum din India. Se află la 3.500 metri deasupra nivelului mării, într-un deșert rece și izolat, extrem de spectaculos, înconjurat de munți cu versanți stâncoși, golași și piscuri înzăpezite.

Ladakhul, denumit și Micul Tibet, este aparte în India și sub aspet cultural, băștinașii fiind adepții variantei tibetane a buddhismului. Cultura locală este puternic impregnată de buddhism: steagurile de rugăciune flutură pe case, iar de-a lungul drumurilor, orașul e plin de mori de rugăciune de dimensiuni considerabile și de stupa, monumente buddhiste simbolizând iluminarea.

Zilele acestea, în timpul nopții sunt -18, -19 grade C, dar mercurul termometrului nici în timpul zilei nu urcă peste 0. Chiar și așa, umblu doar într-un tricou cu mâneci scurte, cu puloverul la șold. Aerul fiind rarerfiat și curat, soarele încălzește cu o putere extraordinară.

La destinație (4 martie)

După 5,1 milioane de pași și 4 062 km parcurși, în Leh, capitala Ladakhului, drumul meu a ajuns la final. Deși mi-am propus Zangla, ca destinație finală, nu pot să ajung în localitarea izolată din Valea Zanskar deoarece unicul drum care-l leagă de lumea exterioară este blocat de zăpadă, urmând să fie practicabil abia spre sfțrșitul lunii mai.

Ladakhul este un ținut unde autentica cultură tibetană este încă vie. Această cultură este una buddhistă prin excelență, practica religioasă putând fi urmărită în spațiul public la tot pasul.

Morile de rugăciune de dimensiuni considerabile sunt învârtite aproape necontenit de trecători, localnicii înconjoară de câteva ori stupele, recitând mantre, după care își văd de treburi, iar în fața marii statui de Buddha practicanți devotați ai meditației, femei și bărbați, tineri și vârstnici deopotrivă, fac prosternări cu schimbul de dimineața până seara.

Peisajul din jurul orașului este dominat de stupa Shanti, o bijuterie arhitecturală de un alb imaculat, construit pe vârful unui deal, având în fundal creste înzăpezite. Această stupa, simbol al iluminării, al stării desăvârșite a condiției umane, le poate inspira o stare de serenitate și celor care nu au cu buddhismul nici în clin, nici în mânecă.