Ultimul interviu de pe blog a fost cu un futurolog. M-am gândit ca următorul să nu schimbe prea mult registrul, așa că am ales o conversație cu un autor de science fiction, unul clasic: Jules Verne. Interviul a apărut în iunie 1904, în revista britanică Temple Bar. Autor: Gordon Jones. Traducere: Andreia Bruckner.

sursă: Wikipedia

Îi scrisesem veteranului romancier pe când eram la Paris, cerându-i să îmi facă onoarea de a-mi acorda un interviu, și am fost încântat când, la întoarcerea în Amiens, i-am găsit cartea de vizită așteptându-mă cu o simplă notă: „Mâine, joi, la orele 10 dimineața“.

La ora desemnată m-am prezentat la reședința sa din Bulevardul Longueville, nr. 44. O casă mare, dar fără pretenții, tipic franțuzească, cu ferestre ferecate. I-am spus fetei cum mă numesc și am fost imediat introdus în sufragerie pentru a-l aștepta.

Peste câteva minute a intrat și domnul Verne. După câteva amabilități de bun venit, s-a așezat într-un fotoliu larg și am început cât se poate de natural conversația.

Autorul celebrului Cinci săptămâni în balon e un tip solid, de statură medie, cu ochi albaștri, calzi și o barbă scurtă, argintie. Se îmbracă mereu într-un costum negru, modest și comod, și în casă poartă o pelerină de pânză care îl ajută să facă față frecventelor atacuri de reumatism, vechiul său inamic.

N-are absolut nimic ostentativ. Ca vorbă și purtare, e de o modestie exemplară și toată viața lui, așa cum o poate confirma orice locuitor din Amiens, este liniștită și fără pretenții; o viață de gentilom de țară, care rareori merge în vizite, rareori primește musafiri și e devotat familiei și cărților sale.

Prima mea întrebare s-a referit, firesc, la presupusele sale probleme de vedere la care s-a tot făcut aluzie în ziarele englezești.

Jules Verne: Da, e adevărat, am probleme din ce în ce mai mari cu vederea, dar nu atât de mari pe cât se spune. Cu ochiul stâng văd aproape la fel de bine ca în tinerețe, dar la cel drept se formează o cataractă, iar doctorii îmi recomandă o operație la care, însă, sunt hotărât să nu mă supun, pentru că la vârsta mea pot apărea complicații serioase.

Gordon Jones: Evident că în această situație munca vă este îngreunată.

Jules Verne: Sigur, nu mai pot lucra ca odinioară. Am scris cam două cărți pe an în ultima vreme, iar acum am încă o carte în lucru. Totuși, simt că a venit vremea să mă și odihnesc un pic. Această ultimă lucrare va încheia un total de o sută de romane. Presupun că la ritmul acesta, din punct de vedere al calității, s-ar putea spune că mi-am câștigat dreptul la repaus.

Gordon Jones: Când a început cariera dumneavoastră de autor?

Jules Verne: Permiteți-mi două răspunsuri laîntrebare. Încă de la doisprezece sau paisprezece ani, nu mă vedeai niciodată fără un creion în mână, iar în perioada școlii scriam mereu, în mare parte poezie. Toată viața am fost pasionat de poezie și de teatru, iar în tinerețe am publicat un număr considerabil de lucrări, unele cu un succes rezonabil.

A doua și principala mea carieră a început abia după vârsta de treizeci de ani și a pornit dintr-un impuls. M-am gândit într-o zi că aș putea profita de educația mea științifică și să combin știința și romanul într-un format avantajos, care să placă publicului. Ideea m-a entuziasmat atât de mult încât m-am așezat imediat la masă ca să o pun în aplicare. Rezultatul: Cinci săptămâni în balon. Cartea a avut un succes incredibil și câteva ediții s-au epuizat imediat, așa că editorii au insistat să mai scriu câteva volume în același stil. Deși n-am fost din cale afară de încântat de idee, le-am îndeplinit dorința. De atunci am renunțat complet la vechea mea pasiune și mi-am dedicat toată energia și atenția celei noi.

Este într-adevăr un noroc pentru tineretul de azi că o inspirație de moment a adus această schimbare de durată în literatura domnului Verne. Care băiat sau fată din noua generație ar prefera, fie și pentru o secundă, versurile cele mai înălțătoare în fața călătoriilor fabuloase ale unor personaje precum Căpitanul Nemo sau aventurilor lui Robur și a Albatrosului său?

Latura poetică a Domnului Verne este, însă, adesea vizibilă în multe din descrierile sale, așa cum se întâmplă, de exemplu, în încântătorul roman Indiile negre, unde găsim o delicată prezentare a micuței Nell, care ieșind din închisoarea subterană în care își petrecuse viața, vede pentru prima dată, de pe Tronul lui Artur, splendoarea apusului scoțian.

Cu obișnuita sa modestie, Domnul Verne refuză să recunoască că este un inventator.

Jules Verne: Doar am sugerat niște lucruri, sugestii despre care, după o evaluare atentă, am crezut că au un temei real și le-am transformat apoi, într-un mod mai mult sau mai puțin creativ, pentru a se potrivi scopului pe care îl aveam în vedere.

Gordon Jones: Dar multe dintre sugestiile dumneavoastră, care în urmă cu douăzeci de ani au fost respinse ca imposibile, sunt acum puse în practică.

Jules Verne: E adevărat, dar ele sunt doar rezultatul natural al tendinței moderne către gândirea științifică și probabil că au fost prezise de mulți alții. Apariția lor era inevitabilă, indiferent dacă au fost sau nu anticipate. Pot spune cel mult că am privit un pic mai adânc în viitor decât majoritatea criticilor mei.

În acest moment ni s-a alăturat și doamna Verne, o femeie încântătoare, cu părul argintiu, care se bucură enorm de reușitele soțului ei. Am întrebat-o dacă vreuna dintre cărțile sale se datorează și contribuției ei.

Doamna Verne: Ah, nu, eu nu am nici o contribuție la munca lui. Doar le citesc atunci când sunt terminate și, până la publicare, știu prea puțin despre ele. Poate că ați observat că multe dintre personajele principale sunt englezi. Îi admiră foarte mult pe compatrioții dumneavoastră și declară că sunt foarte potriviți pentru aventurile sale.

Jules Verne: Da, englezii, prin independența și sângele lor rece, fac eroi excepționali, cum este cazul Domnului Phileas Fogg, care, prin felul în care se desfășoară acțiunea cărții, trebuie mereu să se confrunte cu dificultății neprevăzute și extraordinare.

I-am declarat domnului Verne că acest compliment nu a trecut neobservat dincolo de Canal, și că nu există prea mulți britanici cu minte sănătoasă care să nu fi petrecut, la un moment dat, lungi ore de încântare în compania unuia sau altuia dintre romanele sale.

Jules Verne: Sunt mândru că așa stau lucrurile. Nimic nu mă bucură mai mult decât să aflu că scrierile mele au fost folosite pentru a inspira și instrui - pentru că mereu mi-am dorit să instruiesc într-un fel - tineri cu care altfel nu aș fi putut veni în contact. În ultimele luni, de când sunt bolnav, am primit numeroase telegrame și mesaje de simpatie de la cititorii englezi și, nu cu mult timp în urmă, am avut plăcerea de a primi cadou un foarte frumos baston sculptat de la unul dintre tinerii mei prieteni de acolo.

Gordon Jones: Nu mă îndoiesc că ați fost în Anglia.

Jules Verne: Da, cu mulți ani în urmă, când eram mult mai tânăr. Am făcut un voiaj cu iahtul meu în Southampton. Am vizitat și Londra, cu obiectivele turistice de acolo, și am fost și la Brighton, un loc încântător, cu digurile și promenadele sale magnifice. Dar orașul englez pe care îl cunosc cel mai bine este Liverpool. Am și locuit acolo o vreme, la prieteni, așa că am avut ocazia să îl și studiez, în special portul și Mersey, a cărui imagine am încercat să o reproduc în Un oraș plutitor.

Gordon Jones: Ați fost vreodată în Scoția sau în Irlanda?

Jules Verne: Da, am făcut o excursie foarte frumoasă în Scoția și, printre altele, am vizitat și Peștera lui Fingal, pe Insula Staffa. Această peșteră imensă, cu umbrele ei misterioase, camerele întunecate acoperite cu vegetație și splendidele coloane de bazalt, mi-a lăsat o impresie extraordinară și au stat la originea cărții mele … Moment în care Domnul Verne se oprește. Am uitat numele. Către soția sa: Tu ți-l mai amintești?

Doamna Verne: Raza verde, cred.

Jules Verne: Da, așa este, evident, Raza verde. Trebuie să mă scuzați dacă din atât de multe titluri mai uit câte unul (râde).

Multe din romanele Domnului Verne își au sursa într-o inspirație de moment. Pe lângă Cinci săptămâni în balon și Raza verde, Un oraș plutitor a fost inspirat de o călătorie în America pe vasul Great Eastern, iar Ocolul Pământului în optzeci de zile, poate cea mai de succes lucrare a sa, are la origine o reclamă la o agenție de turism văzută din întâmplare într-un ziar.

L-am întrebat pe Domnul Verne care dintre cărțile sale este favorita sa.

Jules Verne: Este o întrebare care mi se pune des. După părerea mea, un autor, ca și un tată, nu trebuie să aibă favoriți. Toate operele sale trebuie să-i fie la fel de dragi, pentru că sunt produsul eforturilor sale, și chiar dacă au fost create în stări de spirit și temperamente diferite, fiecare reprezintă limita maximă a efortului și creativității sale la momentul la care au fost scrise.

Cu toate acestea, chiar dacă eu nu am preferințe, nu înseamnă că nici cititorii mei nu ar trebui să aibă. Fără îndoială, dumneavoastră, de exemplu, puteți selecta una care vă place mai mult decât altele.

Gordon Jones: Douăzeci de mii de leghe sub mări prezintă cu siguranță cea mai mare atracție, deși, Michel Strogoff, care a fost dramatizată și este acum jucată la Theatre du Châtelet din Paris, este și ea printre favorite.

Dl. Verne a fost interesat să audă că fusesem să o văd în seara precedentă, și se ridică din scaun întrebându-mă ce impresie mi-a făcut.

Jules Verne: Spune-mi, a fost bine dramatizată? A fost bine primită de public?

L-am asigurat că așa a fost. Într-adevăr, scena imensă de la Châtelet permite piesei să fie reprezentată la o scară extraordinară. La un moment dat, pe scenă sunt prezenți peste trei sute de actori și figuranți, mulți dintre ei călare.

Jules Verne: Merg foarte rar la Paris în ultima vreme, deși am o lojă la teatru acolo. Sunt foarte mulțumit de Amiens, atmosfera sa calmă mi se potrivește și am pierdut dorința de a mă umbla prin lume în căutarea unei schimbări de decor. Am locuit în această casă peste douăzeci de ani și aici am scris marea majoritate a cărților mele. Acum câțiva ani ne-am mutat într-o reședință mai mare, la colțul străzii Charles Dubois, dar era prea mare pentru noi și în scurt timp ne-am întors.

Gordon Jones: Presupun că atunci când scrieți, ideile nu vă vin dacă nu sunteți complet singur?

Doamna Verne: Din contră,soțul meu nu e deloc un om dificil din acest punct de vedere. Nu e nevoie de precauțiuni speciale. Lucrează în liniște sus, la etajul doi, dar zgomotul nu pare să îl deranjeze, iar fetele noastre și cu mine facem ce dorim fără să ne temem că vom fi luate la rost.

Gordon Jones: Și care e metoda dumneavoastră de lucru, domnule?

Jules Verne: Metoda de lucru? Ei bine, până de curând mă trezeam la ora cinci și lucram cel puțin trei ore pline, până la micul dejun. Cea mai mare parte a operei mele a fost scrisă așa și, deși mai lucram încă două ore spre după-masă, romanele mele au fost aproape în întregime scrise atunci când marea majoritate a oamenilor dorm. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc, în special ziare și reviste și am un obicei ca atunci când îmi place un paragraf sau un articol să îl decupez și să îl păstrez pentru a-l putea reciti în viitor. În acest fel îmi adun ideile și, în același timp, sunt la curent cu multe din descoperirile științifice moderne. Sarcina este, recunosc, laborioasă, dar rezultatele răsplătesc efortul, și dacă sunt corect etichetate, nu am niciodată probleme în a găsi articolul de care am nevoie, chiar și după mai mulți ani.

Poate că îi va șoca pe cititori să afle că aceasta este metoda adoptată de Charles Reade și promovată de el ca fiind singura modalitate pe care o are la dispoziție un autor pentru a se ține la curent cu progresul din toate domeniile.

Gordon Jones: Prin urmare, citiți și multe lucrări ale autorilor englezi.

Jules Verne: Am citit foarte multe dintre ele, aproape pe toți marii voștri scriitori, inclusiv poeții, dar, din păcate, doar în traducere. Simt că am pierdut foarte mult datorită faptului că nu am învățat niciodată limba engleză, dar am ratat acest prilej și acum este prea târziu să mai încep.

Gordon Jones: Care este autorul dumneavoastră favorit?

Jules Verne: Dintre cei vii sau cei morți?

Gordon Jones: Dintre cei morți.

Jules Verne: Aici nu am nici un dubiu. Pentru mine, operele lui Charles Dickens sunt fără pereche, depășindu-le pe toate celelalte prin uimitoarea lor forță și fluență a exprimării. Ce umor și ce patos se găsesc contrastând în paginile sale! Cum reușește să facă personajele să pară reale, iar dialogurile scrise să pară vorbite! I-am citit și recitit capodoperele de multe ori, ca și soția mea. David Copperfield, Martin Chuzzlewit, Nicholas Nickleby, Magazinul de curiozități. Le-am citit pe toate, nu-i așa?

Doamna Verne: Ah, oui! Il a vraiment du coeur.

Este foarte plăcut să auzi un autor vorbind cu atâta admirație de un altul, mai ales atunci când, așa cum se întâmplă acum, sunt separați nu doar prin stilul abordat ci și prin formidabila barieră a naționalității.

Gordon Jones: Și dintre cei vii, pe care îl preferați?

Jules Verne: E o întrebare mai dificilă. Trebuie să reflectez înainte de a vă răspunde... Cred că știu. Există un autor ale cărui opere m-au atras foarte mult din punct de vedere al imaginației și ale cărui cărți le-am citit cu mare interes. Vorbesc de Dl. H. G. Wells. Unii dintre prietenii mei mi-au spus că opera lui e întrucâtva similară cu a mea, dar aici cred că ei greșesc. Îl consider un scriitor plin de imaginație, care merită toată aprecierea, dar cred că metodele noastre sunt foarte diferite. Eu m-am bazat întotdeauna în romanele mele pe invenții și concepte care au o bază reală și am folosit în construcția lor metode și materiale care își trag esența din cunoștințele și abilitățile ingineriei moderne.

Să luăm ca exemplu Nautilus. Acesta este, la o examinare atentă, un mecanism submarin care nu are nimic extraordinar și nu e nici pe departe de neconceput cu cunoștințele actuale. Se ridică și se scufundă prin procese perfect vizibile și bine cunoscute, detaliile sistemului de ghidare și propulsie fiind perfect raționale și ușor de înțeles. Nici forța sa motoare nu este secretă: singurul punct în care am chemat în ajutor imaginația este în metoda de aplicare a acestei forțe, și aici am lăsat intenționat un loc gol pentru ca cititorul să își formeze propriile concluzii, o simplă omisiune pe care o minte practică și bine cultivată din punct de vedere tehnic o poate rezolva imediat.

Pe de altă parte, operele Domnului Wells aparțin unei epoci și unui nivel de cunoaștere științifică foarte îndepărtate de prezent, deși, nu spun că sunt dincolo de limitele posibilului. El nu doar că își elaborează construcțiile doar din materia primă a imaginației, dar creează și materialele din care le construiește. Vezi, de exemplu, povestirea sa Primii oameni pe lună. Vă aduceți aminte că aici el introduce o substanță antigravitațională complet nouă, al cărei mod de preparare și compoziție chimică ne sunt complet necunoscute, și nimic din cunoștințele noastre actuale nu ne permite să concepem o metodă prin care am putea ajunge la un asemenea rezultat. În Războiul lumilor, din nou, o operă pentru care am o mare admirație, suntem lăsați în totală necunoștință referitor la ce fel de creaturi sunt marțienii sau în ce mod produc ei acele raze de căldură extraordinare cu care își distrug cu atâta eficiență adversarii.

Țineți cont că atunci când spun aceste lucruri nu îl desconsider în nici un fel pe Domnul Wells sau metodele sale. Din contră, am cel mai mare respect pentru geniul imaginației sale. Pun doar în contrast stilurile noastre și vreau să subliniez diferența fundamentală care există între ele, și aș vrea să înțelegeți foarte clar că nu exprim nici o opinie în ceea ce privește superioritatea uneia dintre ele. Dar acum, mă tem că v-am obosit. Minutele trec atât de repede în conversație și văd că vorbim de peste o oră.

L-am asigurat pe Dl Verne că ar fi nevoie de multe asemenea ore pentru ca cineva să obosească de prezența domniei sale, dar grija pentru timpul său mă fac să îmi scurtez vizita.

Cu o șarmantă politețe de modă veche, și el, și Doamna Verne au insistat să mă conducă. Ieșind în lumina soarelui, ultima mea imagine cu faimosul autor a rămas cea a unei siluete plăcute, cu părul alb, stând în cadrul ușii și al cărui vesel „Au revoir!“ m-a urmărit de-a lungul străzii pavate cu piatră și mi-a sunat plăcut în urechi mult după ce Amiens-ul a rămas în urma roților expresului de Dieppe.