„Diaspora este foarte importantă!”

Octavian Micu este cercetător, specializat în fizica găurilor negre (modele teoretice). A terminat facultatea la Cluj, la UBB, și din 2000 a fost 11 ani plecat din țară, la studii post-universitare în Statele Unite (masterat și doctorat) și Germania (post-doctorat). Acum e cercetător la Institutul de Științe Spațiale de la Măgurele.

În rest, dansează salsa, e fotograf amator și îi place să umble pe coclauri după imagini reușite, cu care și ilustrez acest text. Sau poate îl știți de pe blogul cu nume urmuzian Doi Mici și un Anc, scris de trei specialiști care spun lucrurilor pe nume despre atrofiatul sistem de cercetare românesc.

Hai să începem mai „sucit”. Scrie în CV-ul tău că te-ai născut la Santău, în județul Satu Mare, unde văd că s-a născut și Leontin Sălăjan. Știi vreo poveste locală despre generalul comunist care a dat numele cunoscutului cartier din București?

Din păcate, nu prea știu povești despre Leontin Sălăjan. Sunt mulți cu acest nume de familie în zonă, însă nu știu dacă provin din strămoși comuni sau e doar o coincidentă de nume. Știu însă o altă personalitate născută în Santău: matematicianul Gheorghe Chiș. Și pentru a ține răspunsul scurt, aici este  un link spre un profil creat în amintirea lui în pagina UBB Cluj.  

Ai postat pe Facebook un articol al cărui  titlu sună așa: „Cel mai mare succes în viață îl au tinerii cu note de 7 sau 8”. Tu ce elev, student ai fost?

He-he! (ca să citez un clasic în viață). Îmi amintesc articolul acela. Cred că e necesar să spunem și de ce l-am postat. Am făcut-o pentru că văzusem că toată lumea îi dădea share pentru acel titlu, în timp ce mie mi se părea că titlul este o prostie. N-am văzut acolo nicio statistică pe care se se bazeze acele afirmații. Definiția succesului este oricum relativă. Pentru unii înseamnă bani, pentru alții înseamnă altceva.

Sunt de acord cu o parte din ce scrie acolo, mai precis cu faptul că învățământul românesc are probleme, însă nu sunt de acord cu multe dintre punctele din acel articol. Cireașa de pe tort e fraza cu „elevii de 7-8 deprind școala vieții”. Autorul este un practicant NLP, chestie care nu are nicio validare științifică solidă până în prezent. Ba mai mult, comunitatea științifică categoriseste NLP la pseudoștiințe. Atenție, însă: ce nu spun este că elevii de 7-8 nu pot ajunge la un succes ca al celor de 9-10.

Revenind la mine, până la terminarea liceului am fost elev de 9-10. În facultate, am avut, însă, oscilații mai mari în amplitudine. :)

L-am întrebat pe Liviu Giosan cum ajunge un bucovinean oceanograf. Te întreb și pe tine: cum ajunge un băiat din Sătmar, celălalt colț din care se agață harta, expert în ceruri? Ce te-a atras spre domeniul găurilor negre și al gravitației cuantice?

În școala generală îmi plăcea matematica și chimia. Mai apoi, în liceu, a început să îmi placă tot mai mult fizica. Am avut și norocul unei profesoare de fizică excelente, doamna Dorina Mitracska. În anul 4 (am făcut fizică tehnologică, care dura pe atunci 5 ani) am decis să plec. M-a ajutat și sfatul unuia dintre profesorii mei de atunci, Prof. Dr. Ion Vasile Vancea. Am dat testele TOEFL, GRE și am aplicat la mai multe universități din USA. Așa am ajuns la The University of Alabama.

Ai fost plecat din țară 11 ani. Nu pot să nu te întreb: de ce te-ai întors?

Așa s-a nimerit. Au fost mai multe circumstanțe care au contribuit la asta. Se termina postdocul din Germania, trebuia să îmi găsesc o altă poziție postdoctorală, și în 2010-2011 părea că lucrurile o iau în sus în cercetarea din România. Este vorba de perioada Funeriu, când se lansau anual competiții de proiecte. Am aplicat la una dintre acestea, am câștigat un proiect de reîntoarcere și așa am ajuns în Măgurele.

Scrii, împreună cu Mihai Miclăuș și Lucian Ancu, un blog con cojones, cum spun băieții prin redacții, despre cercetarea și învățământul românesc. De ce nu ies cercetătorii, profesorii de marcă din România (măcar) atunci când „țara arde”, în momente critice, să își spună păsul? De ce nu își asumă atitudini politice? Îi văd destul de retrași. Cum e în SUA, în Germania?

Mulțumim pentru acel „con cojones”. Am discutat de multe ori subiectul acesta cu colegii de blog și cu câțiva dintre colegii mei de la muncă. Chiar suntem și noi curioși să aflăm de la ceilalți cercetători de ce nu se implică mai mult. Să încerc totuși un răspuns.

Am scris la un moment dat un articol de blog în care am evidențiat modul diferit în care se face selecția resursei umane în cercetarea din România față de alte țări. În concluzie, am estimat că un procent de 80% dintre cei care lucrează în cercetare la noi în țară, probabil nu se simt suficient de competitivi și le este frică să se pună de-a curmezișul. Le place actualul status quo, cu evaluatori români, pentru că toată lumea cunoaște pe toată lumea și, vorba aia, „daca nu curge, picură”. E necesar doar să fii băiat de comitet. Ba mai mult, conștientizează că dacă banii ar urmări performanța, nu ar avea acces la finanțare. Cred că nefiind expuși la alte sisteme, mulți nici nu înțeleg cum trebuie să funcționeze un sistem de cercetare puternic.

Ce se intamplă cu puținii cercetători performanți? Foarte puțini încearcă să opună rezistență. Posibil să se concentreze pe cercetare și să facă abstracție de ce se întâmplă în jur. Poate se simt învinși de sistem. Tot ce pot spera e că nu fac compromisuri doar de dragul unei mai bune finanțări. Oricum, eu nu înțeleg această pasivitate față de acțiunile politicienilor prin care se distruge sistemul de cercetare. Am dedicat acestui subiect și un al doilea articol, accesibil aici.

Cum ai descrie unui american sau unui francez, pe scurt, Academia Română?

Hmm, încep cu o precizare: există și cercetători excelenți în Academia Română pe care nu aș vrea să îi jignească răspunsul meu, însă, sunt o minoritate. Din cauza majorității, alese pe nu știu ce criterii (poate politice sau pe tot felul de afinități), aș prefera să nu fiu nevoit să fac asta, că mi-ar crăpa obrazul de rușine. Le-aș face trimitere la articolul nostru de blog și i-aș ruga să folosească Google Translate.

Let’s play: ce priorități ai avea dacă ai fi vreo 10 ani președintele Academiei?

Că tot se vorbește în ultimul timp despre alegeri anticipate, ceea ce ar presupune ca parlamentarii să piardă o parte din mandat: dacă nu aș avea condiționări exterioare care să mă limiteze, aș renunța la cei 10 ani de mandat și aș dizolva-o imediat cu condiția să fie reconstruită pe principii similare cu cele ale academiilor din alte țări.

Cât despre celelalte Academii răsărite mai recent, acestea ar trebui dizolvate și punct. De ce abordarea aceasta radicală? Cred că este foarte greu să o cârpești în starea actuală.

Mai trebuie să fac o precizare: toate acestea ar trebui făcute într-un mod care să nu afecteze Institutele de Cercetare ale Academiei Române, eu referindu-mă strict la „cel mai înalt for de consacrare”. Dar nici Institutele nu ar scăpa de o evaluare independentă, la sânge, urmată de o restructurare, dacă rezultatele o impun.

Sistemul e îmbibat de „foști”: educația, afacerile, sportul, presa ș.a.m.d., ca să nu mai spun de administrație sau politică. Cum stăm cu cercetarea? Cum arată profilul acestui mediu?

Nici în cercetare lucrurile nu stau diferit. Chiar recent a apărut în presă informația cum că rectorii de la câteva universități din țară au găsit tertipuri pentru a putea beneficia de un al treilea mandat din două posibile. Au făcut în așa fel încât al doilea să fie incomplet pentru a putea beneficia de încă unul. Aceștia sunt tot un fel de foști.

Ecaterina Andronescu este o fostă, nu? Distruge cercetarea românească de vreo două decenii. Mulți dintre funcționarii de la toate agențiile executive care țin de cercetare sunt în exact aceeași situație. Vi-l amintiți pe tipul care la revoluție striga la televizor că „Apa este OTRĂVITĂ”. Ei bine, s-a învârtit prin multe locuri din cercetarea românească. A ajuns să fie angajat și la institute de pe platforma Măgurele. Dar el e revoluționar, nu e „fost”. Ar mai fi multe exemple, însă mă opresc aici.

Care e relația comunității științifice de la noi cu oamenii de afaceri? De ce nu sunt finanțate, de exemplu, publicații științifice?

Nu știu dacă înțeleg bine întrebarea, însă publicațiile științifice reprezintă rezultatele cercetării. Cercetarea poate fi finanțată de stat sau de mediul privat.

De obicei, cercetarea care are ca rezultat publicații e încă departe de a putea fi aplicată în industrie și e finanțată de stat. În general, mediul privat/oamenii de afaceri sunt interesați de rezultatele aplicative cu care, implementându-le, ar putea genera profit. Asta înseamnă, de exemplu, patente de invenție.

Ei, la capitolul acesta cercetarea românească stă foarte prost. Mai apar patente la OSIM, însă acelea sunt de obicei slăbuțe și cred că extrem de puține ar prezenta interes pentru industrie. Patentele serioase sunt cele înregistrate în UE, SUA și Japonia, desigur că pe bani mai mulți, însă pot aduce și venituri pe măsură.

Pentru a face oamenii de afaceri interesați de știința din România, în primul rând Statul ar trebui să investească o perioadă bună de timp în cercetare, care ar trebui să devină competitivă la nivel mondial. Asta se face prin competiții de proiecte evaluate internațional, atrăgând cercetători buni de peste tot și oferindu-le condiții excelente. În timp, ar apărea și rezultatele acelea bune care ar putea fi interesante pentru oamenii de afaceri.

Ce ar fi de făcut pentru o mai bună vizibilitate, comunicare a științei?

Există câteva inițiative de acest fel: Noaptea Cercetătorilor, Școala de vară de Stiintă și Tehnologie de la Măgurele, sunt cei de la Fondul Științescu, care acordă finanțări pentru proiecte menite să atragă elevii spre științe, emisiunele de la Radio România Cultural, sunt câțiva bloggeri și vloggeri care discută despre știință în mediul online, etc.

Cred că presa mainstream (aici mă refer la toate tipurile de presă) ar putea face mult mai mult. Să dau un exemplu. Când a fost eclipsa de soare din SUA, TVR a avut printre invitații din platou o doamnă astrolog. Acest lucru mi se pare strigător la cer. În loc să ducă în platou doar profesioniști care să explice fenomentul, o tanti spunea tâmpenii. Mai sunt emisiuni și pe alte posturi unde se propovăduiește pseudoștiința. Cred că tot acest timp de emisie ar putea fi convertit, cu suficientă voință și poate cu ajutorul unor experți, de la pseudoștiința la știință. Doar horoscopul din ziare dacă ar fi înlocuit cu niște informații generale din știință tot ar fi ceva.

Cum vezi relația cu Diaspora din cercetare? Merită să consumăm energii în acest sens sau să îi lăsăm în pace, e doar populism?

Relația cu Diaspora este foarte importantă! În opinia mea este foarte important pentru formarea cercetătorilor să petreacă câțiva ani (nu luni) în străinătate, la doctorat sau postdoctrat. În felul acesta își formează o imagine completă legată de ce înseamnă cercetarea la nivel mondial.

Colaborările cu cercetători din străinătate, români sau străini, sunt foarte importante pentru că cercetarea nu are granițe. Degeaba publici într-o revistă locală pe care nu o citește nimeni la nivel internațional. Rezultatele acelea, cu foarte puține excepții, sunt și vor rămâne irelevante.

Revenind la Diaspora, pornind de la premisa mea anterioară că plecarea în alte țări ajută cercetătorii să se dezvolte și să exceleze, ceea ce ar ajuta foarte mult la creșterea calității cercetării din România ar fi un plan coerent care să susțină reîntoarcerea celor dispuși să o facă. Aici văd eu tragedia acestei țări: nu există niciun plan pentru inversarea brain drain-ului. Mai vine ministerul cu idei ridicole de a da burse olimpicilor încercând să îi lege de glie ulterior (am scris și despre asta aici).

Tinerii trebuie lăsați să plece, să acumuleze cunoștințe și singura problemă a guvernanților ar trebui să fie cum să îi motivăm să se întoarcă. China are un astfel de program numit „1000 de talente” (Thousand Talents Plan) prin care și-a readus acasă o bună parte din cercetătorii școliți la marile universităti americane, dar a atras și cercetători de altă naționalitate. Am propus cu colegii de blog și asta pe undeva.

Fiecare țară mai de Doamne-ajută are stabilite anual câteva domnii prioritare în cercetare. Care crezi că ar trebui să fie ele pentru noi, acum?

Hmm, nu știu ce să spun în privința unor domenii prioritare. De asta avem nevoie de un Consiliu Național al Cercetării Științifice, populat exclusiv pe baze meritocratice, nu din pixul ministrului. Să lăsăm experții să traseze prioritătile, nu pe Octavian Micu de capul lui, sau ascultând cuminte de un ministru ce neagă teorii științifice.

Aproape toate domeniile din cercetare pot fi prioritare. Hai să vă dau, punctual, un exemplu de domeniu în care nu ar trebui să investim bani în opinia mea: reactorul nuclear de generația a patra ALFRED, în care se pompează momentan zeci de milioane de lei și în care se vor mai pompa mulți. Va fi un eșec colosal și o mare risipă de bani.

Revenind, ceea ce este extrem de important este să nu dezavantajăm cercetarea fundamentală și să ne axăm doar pe cercetare aplicativă. Cam asta au propovăduit și făcut miniștrii cercetării din guvernarea PSD. Chiar au încercat să își găsească o scuză spunând că cercetarea aplicativă este noua orientare la nivel de UE, cu toate că nu este așa. Ca dovadă, în cadrul pilonului 1 (Excellent Science) din Horizon Europe se spune: „Support to basic research will remain a cornerstone of the Programme”.

Știu că ați investigat popularul, la noi, Salon de Inventică de la Geneva, unde, printre altele, la una dintre ediții a câștigat o medalie de aur și Andreea Marin, pentru un Body cu chiloţel extensibil Violet by Andreea Marin Bănică. Ați vrut să continuați investigația și chiar să mergeți să vedeți la fața locului „minunile” de acolo. Ați ajuns până al urmă în Elveția?

Am avut la un moment dat o idee și mai năstrușnică. Să concepem și noi o invenție cât mai ieșită din comun, ceva ce să combine fizica cu biologia  (că la astea ne pricepem), cu care să mergem apoi la Geneva și să documentăm totul, iar ulterior să dăm cărțile pe față. Doar că ar fi necesistat o grămadă de timp din partea noastră și nu merită investiția. Viața e prea scurtă pentru a ne bate capul cu aceste prostii. Am atenționat lumea asupra acestui lucru și am spus celor de la MCI ce se întâmplă, defapt. Așadar, ne-am făcut treaba.

Ca să ne întoarcem de unde am plecat, o curiozitate: ce știi despre povestea tancurilor sovietice topite, conform legendei, de laserul românesc în timp ce încercau, se spune, să treacă granița la noi, în toamna lui 1956?

Știu ce știe tot românul despre acea poveste: că românii au topit tancurile sovietice cu ajutorul laserului. Mai știu, însă, că e la fel de adevărată ca Experimentul Philadelphia. Ca să nu existe vreo urmă de confuzie și să mă trezesc cu știri de genul „cercetător român confirmă…”, precizez că ambele sunt la fel de adevărate ca și faptul că Pământul ar fi plat. Am intrat și mai adânc în belele?