Ultima oară l-am intervievat după ce dezlegase, împreună cu interdisciplinații săi colegi, enigma dispariției uneia dintre cele mai însemnate civilizații din Antichitate. Se întâmpla acum șase ani. Concluziile studiului făcuseră destule valuri. Acum, motivul discuției este altul, valurile însă, par chiar mai mari: un studiu din Nature despre istoria multiseculară a inundațiilor fluviale made by Mississippi. Ca să vă faceți o idee despre importanța lucrării, ultimul articol despre inundații apărut în Nature e de acum 35 de ani. Liviu Giosan, oceanograf la Woods Hole Oceanographic Institution, una dintre cele mai prestigioase instituții de profil din lume, este inițiatorul și unul dintre coordonatorii echipei care realizat cercetarea ce stă la baza studiului despre inundații. L-am căutat ca să discutăm puțin despre proiect.

Întâi de toate, o întrebare legată de format: de ce e important să publice un cercetător în Nature? Ce are Nature și nu au alte publicații similare? Mai exact, publicând în Nature vrei să fii citit în primul rând de lumea științifică sau de pasionați? Sau de amândouă segmentele?

Dă-mi voie să îți fac un binemeritat compliment: întrebările tale sunt încântătoare. sfredelesc spre sâmburele chestiunii. Sunt proaspete în comparație cu chestiunile stas pe care le primesc de la jurnaliști specializați pe știință. O să încerc să rămân în același registru.

Revista Nature are ștaif, seriozitate, profesionalism. De când a fost înființată, la zece ani după unirea Valahiei cu Moldova (sic), a marcat multe eurogoluri, dacă pot să spun așa... I-a publicat pe Watson și Crick cu structura ADN-ului. L-a publicat pe Tuzo Wilson cu tectonica plăcilor. Nu există săptămână în care să nu publice ceva cu greutate într-un domeniu sau altul al știintei.

În contextul în care numărul publicațiilor științifice a explodat în număr în ultimii ani, din păcate în dauna calității, Nature rămâne cel mai înalt reper. E adevărat că au trebuit să schimbe și ei ceva, dar au făcut asta tocmai pentru a rămâne neschimbați: au înființat jurnale subsidiare precum Nature Communications și Scientific Reports sau specializate, precum Nature Geoscience, ca să dau exemplul din domeniul meu. Criteriile de publicare la aceste subsidiare sunt întrucâtva mai relaxate, iar rolul lor este să preia din fluxul imens de studii care nu are loc în jurnalul mare.

Ca să-ți faci o imagine despre problema aceasta de supra-producție: Nature publică, de regulă, doar un singur articol din geoștiințe în fiecare număr! Și acest termen general de geoștiințe acoperă o grămadă de domenii: geologie, geofizică, climatologie, geochimie, oceanografie, planetologie... Aș putea continua înșiruirea, dar se termină foaia... Un articol ca al nostru despre istoria inundațiilor nu a mai fost publicat din 1983! În comparație, în fiecare număr sunt publicate 5-6 studii pe medicină și biologie. L-am auzit pe editorul-șef la o conferință explicând situația: medicina și biologia țin jurnalul la suprafață financiar. Așa se explică de ce un articol de medicină din Nature este de multe ori complet incomprehensibil unui cititor de rând, fie acela și alfabetizat științific.

Iată un exemplu de titlu din numărul în care a fost publicat studiul nostru: „Architecture of the human GATOR1 and GATOR1–Rag GTPases complexes”. Ceață totală! În contrast, la geoștiințe și alte domenii mai puțin aglomerate, se insistă pe faptul că studiul trebuie să fie prezentat mai prietenos publicului educat. Eu cred că oricine înțelege titlul studiului nostru: „Climatic control of Mississippi River flood hazard amplified by river engineering”. Editorii chiar antamează jurnaliști de știință și alți cercetători cu talent publicistic pentru a scrie articole de întâmpinare, așa cum au făcut și în cazul nostru.

În comparație cu alte jurnale, Nature este multidisciplinar și face publicitate lucrărilor publicate. Asta din credința că acestea au un potențial ridicat de a schimba un domeniu științific, un mod de gândire, sau propun o soluție la o problemă importantă. Pe scurt, merită a fi cunoscute de lumea largă și asta cât mai repede, nu doar de un cerc restrâns de specialiști.

Când negociați publicarea unui studiu, discutați cu un editor specializat pe felia voastră (oceanografie) sau cu un editor priceput, să spunem, la toate? Ce condiții trebuie să satisfacă o lucrare științifică pentru a-l convinge pe editor și cât de mare este bătălia între studiile propuse?

Nu e vorba de negociere. Cel puțin nu în sensul în care se folosește cuvântul zi de zi. Când trimiți un studiu la Nature, ca de altfel la orice alt jurnal care se respectă, adaugi o scrisoare unde argumentezi de ce este important. Sistemul editorial nu e cu mult diferit față de jurnale de specialitate serioase, dar editorii, care sunt mai mulți pe fiecare domeniu, fac o triere inițială mult mai drastică prin care resping peste 90% din ce primesc. Urmează analiza studiului de către referenți anonimi, unde Nature excelează, pentru că are acces la cei mai buni. Din acest moment, lupta e pe viață și pe moarte! Referenții trebuie convinși cu argumente și date solide că studiul este corect metodologic și ideatic. De obicei, există câteva runde de corespondență la nivel anonim pentru a mări independența referenților. Editorii acționează ca niște arbitri și la fiecare rundă pot scoate cartonașul roșu! Dacă supraviețuiești acestui măcel, revista publică studiul. De la trimiterea studiului spre publicare până la apariția articolului poate să treacă și mai bine de un an...

Cum s-a născut ideea cercetării voastre și care este, pe scurt, istoricul ei până ați ajuns la publicare?

Împart biroul cu vechiul meu prieten Jeff Donnelly, specializat pe istoria geologică a uraganelor. Acum vreo zece ani, discutam cu el la o bere despre subiectul lui preferat și am pus o întrebare: dacă tehnicile lui nu s-ar putea aplica și la istoria inundațiilor fluviale. Eu fiind specializat pe delte și râuri, m-am pus pe documentare și împreună am ajuns la concluzia că merită încercat. WHOI, institutul nostru, ne-a finanțat cu bani de start și am purces la colectat carote, cilindri de sediment de câțiva metri lungime, extrași de pe fundul lacurilor din jurul Mississippi-ului. Datele inițiale nu au fost promițătoare pentru că, spre surprinderea noastră, sedimentele nu aveau resturi organice de plante, cum am sperat. Fără resturi organice nu puteam folosi radiocarbonul pentru a data evenimente înregistrate în carote. De aceea, carotele au stat frumos în frigider până o nouă metodă de datare a fost dezvoltată și aplicată cu succes la acest tip de sedimente. Atunci l-am adus în laboratoarele noastre pe Sam Munoz, ca postdoc, pentru a lucra exact pe aceste carote. Sam s-a potrivit ca o mănușă pe proiect: tocmai publicase pentru doctorat un studiu care a arătat că singurul oraș pre-columbian de la nord de Mexic a fost afectat de inundațiile fluviului Mississippi înainte de fi abandonat. Și, ca niciodată, lucrurile au mers șnur de atunci până la publicare.

18G0195-Mississippi-River-Map-B_1280x720_487493

Cine a mai venit în echipă?

A trebuit să mai chemăm un specialist pe datare și unul pe dendrologie. De ce dendrologie? Pentru că metoda noastră de reconstrucție a istoriei inundațiilor este nouă și trebuia verificată cumva. Dendrologia are posibilități similare, dar independente metodologic. Din păcate, copacii nu trăiesc foarte mult, deci istoria pe care o pot înregistra este scurtă. Dar dacă reconstrucția dendrologică coincide cu cea geologică, și într-adevăr coincide, atunci suntem siguri că ambele sunt valide.

Cam ce buget presupune o astfel ce cercetare și de unde ați strâns arginții?

Institutul nostru ne-a finanțat. Arginții, în asemenea cazuri, sunt puțini și trebuie să fii foarte precaut când îi cheltuiești. Am încercat să convingem National Science Foundation (NSF), dar fără sucess. Până acum câteva luni. Studiul nostru era încă în revizie atunci, deci NSF nu putea fi influențat de notorietatea acestuia. Așa că, din vară, extindem proiectul pentru a obține o istorie și mai lungă a inundațiilor pe Mississippi.

Care au fost, de fapt, pașii mai importanți ai cercetări?

Problema este simplă, dar greu de rezolvat. În particular, întrebarea care ne-am pus-o este aceasta: sunt râurile influențate de climă? Putem reconstrui câtă apă și cât mâl a cărat un fluviu când clima era altfel decât astăzi? Fără o mașină a timpului nu poți decât să cauți materiale geologice care înregistrează asemenea parametri. În cazul nostru, aceste medii sunt sedimentele din lacuri și copacii din zonele de inudații ale fluviului. Lacurile acționează ca o capcană și primesc mai mult nisip la inundații. Straturile cu nisip așternute pe fundul lacului înregistrează numărul și intensitatea inundațiilor. Deci, atâta timp cât poți să extragi și să citești această înregistrare, este teoretic posibil să călătorești în trecut.

Munca de teren este întotdeauana partea cea mai plăcută în asemena proiecte. Pentru acest studiu am fost în lungul fluviului Mississippi și am oprit pe lacuri pentru a carota. Am văzut o bună bucată de țară pe care altfel nu aș fi vizitat-o, ca de exemplu patria blues-ului...

Acum te invidiez... Ce satisfacții ai mai trăit?

Satisfacția vine din mai multe direcții: din rezolvarea unei probleme spinoase care nu te lasă să dormi, din mândria de a vedea că noua generație, reprezentata de Sam și tinerii studenți implicați în studiu, începe cu dreptul, și din colaborarea cu oameni inteligenți și dedicați.

Care sunt rezultatele științifice cele mai importante ale studiului? Sunt altele decât cele din titlurile de presă și care gâdilă în mod plăcut urechea amatorilor?...

Aici m-ai prins. Ce a avut priză la Nature și la presă este că studiul nostru diferențiază în creșterea numărului și intensității inundațiilor în ultima sută de ani între ce e natural și ce este datorat omului. Nu zic că nu e important, pentru că este! Deja ecoul studiului este cu mult mai puternic decât mă așteptam. Dar ce m-a încântat pe mine cel mai mult este extraordinara relație pe care am descoperit-o între inundații și climă. Metodele pe care le folosim vor putea fi aplicate pentru a extinde astfel de reconstrucții de inundații în timp (pentru cel puțin câteva mii de ani) și în spațiu (pentru fluvii de pe întreaga planetă). Asta poate schimba cursul studiilor hidroclimatice pentru că predicțiile de inundații sunt făcute acum cu modele care nu au acces decât la cel mult 100-200 de ani de măsurători. Iar aceste măsurători sunt în parte viciate pentru că vin din perioada când omenirea a transformat complet râurile cu diguri, baraje, dragaje, canale și canaluțe.

Unde este România, țară „eminament inundabilă”, în toată povestea asta?

Dacă autoritățile sunt interesate de binele populației, ar fi bine să investească în știința inundațiilor. E un „dacă” retoric, dragă Marius! Adevărul e însă, că știința este ieftină. Inundațiile, în schimb, sunt scumpe: vieți distruse, economii ruinate. Într-un spirit optimist, hai să zicem că îi va veni și României rândul cândva...