România sălbatică. Cea frumoasă, nu cea urâtă

Cam câte zile ați stat/fotografiat în natură în acești zece ani de muncă?

Noi am calculat vreo 450, dintre care 150 au fost pentru partea fotografică a proiectului din primii ani, iar restul de 300 au fost dedicate filmului documentar. Poate par multe, dar au trecut repede.

Iarna e ca vara?

Nicidecum. Iarna este mai greu pe teren, dar este mai scurtă ziua și ai timp să te odihnești nopțile. Vara este mai complicat cu dormitul. Când ai răsăritul foarte devreme și apusul foarte târziu, ziua de muncă este mult mai lungă și rămâi restant cu somnul. Dar recuperezi iarna, deși, știm cu toții că nu se pune. Cu toate astea, probabil că vara este cel mai puțin fotogenic anotimp, iar multe dintre cele mai interesante momente din natură vin primăvara și toamna.

În științele sociale, în zece ani se schimbă realitatea pe care o studiezi. În natură, lucrurile probabil se schimbă mai încet. Zece ani au fost programați de la bun început?

Lucrurile se schimbă și în natură, chiar dacă mai lent și uneori mai puțin vizibil. Nu m-am gândit la început că o să dureze atât de mult, însă mi-a plăcut că am avut acest răgaz să fac lucrurile așezat și să le dezvolt odată cu experiența. Inițial ideea a fost să merg să fotografiez parcurile timp de doi ani, lucru care s-a și întâmplat. După, însă, au venit noi și noi idei care au mai adăugat restul de ani. Categoric filmul documentar a fost cea mai mare provocare, chiar dacă nici albumul de fotografie nu s-a lăsat mai prejos. Ar fi arătat cu totul altfel dacă îl terminam după doi ani, ar fi fost cu siguranță incomplet.

De unde pasiunea pentru fotografie?

Aș putea spune că a evoluat odată cu pasiunea pentru munte și natură în general. A fost o trecere treptată de la a aduce acasă pietre din drumeții către a aduce imagini. Întotdeauna am fost atras de vizual, însă, până la fotografie și mai apoi la film documentar, nu am realizat forța pe care aceste două forme de exprimare o pot avea în încercarea de a spune povești frumoase despre lumea vie ce ne înconjoară.

Care e mai puternică: pasiunea pentru natură sau cea pentru fotografie?

Pasiunea pentru natură o domină un pic pe cea pentru fotografie din simplul motiv că fotografia mea nu ar exista fără natură. Sămânța inițială a fost sădită din dragostea pentru natură. Ce este interesant la această pasiune este că se dezvoltă continuu, mai ales pentru că natura este ceva foarte dinamic, iar progresele care se fac în înțelegerea ei sunt mereu uimitoare. Nu cred că o să fie vreodată pe deplin înțeleasă și nu cred că o să înceteze să ne uimească.

Presupun că studiați comportamentul și habitatul animalelor pe care urmează să le fotografiați. Totuși, câtă „improvizație”, spontaneitate permite sau impune fotografia wildlife?

Mi-a plăcut întotdeauna să spun că fotografia wildlife ține de trei lucruri: noroc, cunoștințe și perseverență. Exact în ordinea asta. Degeaba ești perseverent dacă nu știi unde să mergi să pozezi și degeaba știi foarte multe lucruri dacă nu ai și norocul să se întâmple în fața camerei. Pe lângă toate astea, trebuie să ne mai gândim și la faptul că natura este mereu imprevizibilă și, deși nouă ne place să o judecăm în termenii noștri umani și să încercăm mereu să ne-o explicăm, ea face ce știe ea mai bine să facă pentru a ne uimi constant. Nimic nu este o certitudine când ieși pe teren, iar asta te obligă să fi mereu pregătit și spontan în abordarea ta.

Suntem mulți laici în domeniu. Cum pregătiți, de fapt, o ședință (documentare, camuflaj etc.)?

Depinde foarte mult de subiectul abordat. Uneori pur și simplu pleci și explorezi cu camera pregătită, alteori aștepți la pândă într-un loc bine stabilit. Dacă ai cunoștințe minime despre natură, poți recunoaște ușor locurile prin care trec animalele. Normal că iarna este mai simplu pentru că vezi mai multe urme, însă și în alt anotimp poți vedea urme pe lângă o baltă de adăpare unde solul este mai moale. Ce nu dă greș niciodată este o zonă umedă, o baltă sau un lac, unde o să găsești mai mereu câte ceva de pozat.

Partea cu camuflajul este și ea în funcție de zonă și loc. Unele păsări, de exemplu, te acceptă lângă ele și fără camuflaj, însă la mamifere este mai greu. Eu prefer cortul de camuflaj, fie el terestru sau plutitor. Acesta din urmă te lasă să fii mai flexibil și să te repoziționezi constant pe apă față de subiect. Ce am învățat, însă, în toți anii mei de fotografiat animale este că niciodată nu poți să fii atât de bine ascuns încât subiectul să nu te simtă. Știe că ești acolo, dar alege să te ignore pentru că nu reprezinți un pericol. Cel mai adesea este suficient să maschezi silueta umană. Orice ai face, însă, depinde nu de specie, ci de individul aflat în fața camerei. Uneori unele exemplare ale aceleași specii sunt mult mai prietenoase decât altele, așa că trebuie să ai norocul să le găsești pe acelea.

Deci, ca o concluzie, pregătirea ține de o etapă de explorare în care găsești locuri și specii, iar mai apoi urmează o etapă de „exploatare” în care încerci să vezi dacă intuiția ta a fost suficient de bună.

Ce calități sau trăsături esențiale trebuie să aibă un fotograf de viață sălbatică?

Esențială este răbdarea, fără ea mai bine nu te apuci de așa ceva. Nimic în natură nu merge după instant gratification-ul cu care suntem obișnuiți astăzi. Ar mai fi importantă și setea permanentă de cunoaștere care să ducă la curiozitate și la plăcerea de a fi mereu într-o permanentă căutare. Dacă mai combinăm totul cu mult „storytelling” cred că ne apropiem de o oarecare rețetă.

Bacovia spunea că numai proștii se plictisesc. Cum gestionați timpul de așteptare în teren? Vi se întâmplă să aveți halucinații, să vedeți/auziți „lucruri”? :)

Și câtă dreptate avea. Eu nu știu cum unii oameni au timp să se plictisească. Când stau la pândă, deși timpul acela pare mort, este de fapt un timp foarte creativ și un moment de învățare continuă. Simțurile tale sunt deschise la maxim, pentru că fiecare sunet poate să îți spună ce se întâmplă în jurul tău, iar fiecare adiere de vânt să îți aducă un miros care să îți atragă atenția. Ești mereu în alertă. De multe ori mi-am luat la mine câte o carte, dar niciodată nu am putut să citesc. Am preferat mereu să stau să privesc și să ascult.

De câte ori ai ocazia să stai și să fii atent la natură atunci când nu se întâmplă ceva fabulos în fața ta? Sunt multe de învățat și din momentele astea de „liniște”. Cât despre halucinații... nu am avut, dar de multe ori mi-am imaginat de unde vine animalul, cum o să-l pozez, care să fie încadrarea și toate cele. Uneori acest studiu de imaginație ajută, te pregătește. Este bine și să ai anumite imagini în minte, o să îți vină mai ușor să le vezi apoi în teren, dacă se întâmplă. Dar mare atenție: să nu exagerezi pentru că șansele sunt mici și nu are rost să pleci mereu dezamăgit acasă.

Cât de important este fundalul în fotografia wildlife?

În urmă cu ceva timp îmi spunea un fotograf foarte apreciat că pentru el cel mai important este fundalul, apoi lumina și apoi subiectul. De ce? Le poți avea pe ultimele două, dar dacă fundalul este aglomerat și distrage atenția, atunci imaginea ta nu o să arate nicicum bine. De multe ori în fundal este povestea, acolo se fac conexiunile care fac dintr-o imagine obișnuită una spectaculoasă, dincolo de acțiunea pe care ai surprins-o.

Care a fost locul în care v-a plăcut cel mai mult să fotografiați?

O să fac referire doar la România ca să fie mai simplu. Îmi place foarte mult Delta Dunării pentru că este o redută de biodiversitate, unul dintre puținele locuri din Europa unde poți simți o sălbăticie încă destul de aproape de puritate, chiar dacă și aici omul a reușit să strice destul de mult. Mai sunt și multe locuri din zonele montane care îmi plac: Făgăraș, Piatra Craiului, Ceahlău și multe altele unde revin mereu cu drag. Este destul de greu să fac un top, cu cât vezi mai mult din sălbăticia României cu atât este mai greu să alegi locuri favorite.

Dar animalul cel mai greu de fotografiat, provocarea cea mai mare?

Dacă la întrebarea anterioară a fost mai greu de răspuns, aici este mult mai simplu. Râsul mi-a dat cele mai mari bătăi de cap, ca și lupul de altfel. Deși pe acesta din urmă nu am avut încă oportunitatea să îl pozez, cu râsul chiar am avut parte de o întâmplare fabuloasă.

Cea cu imaginea din campaniile de promovare a filmului?

Da. Eram aproape de finalul proiectului, albumul era deja gata de print, filmul intrase în post-producție, când un prieten ranger în Piatra Craiului mi-a zis că ar face o pândă la râs într-o zonă unde văzusem pe camera traps că apare destul de des. Am acceptat pentru că eram deja după multe pânde nereușite în mai multe zone din țară. Prima zi am stat 12 ore cu el într-un cort de camuflaj, însă, deși am avut parte de o atmosferă superbă de iarnă, nu s-a arătat nimic. Am înghețat bocnă, dar am zis să venim și în următoarea zi.

După alte 12 ore de frig, exact când ne pregăteam să plecăm am auzit râsul cum striga după pereche prin pădure. Ce a urmat a fost magie pură. A venit către noi, complet dezinvolt, s-a oprit la câțiva metri și ne-a pozat ca și cum nici nu am fi fost acolo. S-a comportat exact ca o mâță curioasă. În momentul acela s-a născut și finalul documentarului, inspirat de această întâlnire. Pentru a adăuga imaginea în album a trebuit să modific grafica și să mai ajustez câteva pagini pentru a se așeza perfect. A fost genul de experiență pe care nu o credeam vreodată posibilă în România, probabil una care nu se va mai repeta niciodată.

V-a fost vreodată teamă în toată această experiență?

Niciodată. Deși am petrecute multe momente singur prin pădure, pe creste de munte, ba chiar și prin peșteri, am fost mereu încrezător că natura nu ne este nicidecum dușman. Normal că trebuie să nu îți asumi riscuri inutile, să știi care îți sunt capacitățile și să cunoști un pic mediul în care te afli, însă, în rest, natura pentru mine este acasă. Acolo mă simt cel mai bine, acolo sunt înțeles cel mai bine.

Câtă presiune pun fotografii pe natură?

Presiunea pe care fotografii o pun pe natură poate fi uneori considerabilă, însă este incontestabil mai mică decât cea pusă de turismul de masă sau de cei care exploatează natura doar din interes comercial.

Există mereu această dilemă morală legată de cât de mult să promovezi prin fotografie un anumit loc și cât de rău îi faci dacă ajung acolo din ce în ce mai mulți oameni. Eu cred cu tărie că nu se poate face conservare prin bariere și restricții, ci mai ales prin educare și conștientizare, iar aici fotografia și filmul documentar chiar au un rol foarte important.

Ne arogăm destul de des ideea asta de a salva natura, când, de fapt, ea nu are nevoie să fie salvată, are nevoie doar să nu fie deranjată. Uneori putem face bine dacă nu facem nimic rău. Așadar, aș zice că este important să ne implicăm în această muncă de conștientizare. Alături de colegii din Forona (Organizația Fotografilor de Natură din România) am conceput un Cod Etic pe care orice fotograf sau iubitor de natură ar trebui să îl respecte. Dacă reușim să ne autoimpunem acest cod și să avem mai mult respect față de natură, atunci poate nu o să mai fie nevoie de bariere și restricții. Din păcate, pentru moment, acestea sunt și ele necesare.

În making of am văzut că s-a râs mult, atmosfera părea destinsă. O întâmplare haioasă din timpul producției?

Nu ai cum să faci un proiect de peste 10 ani și să te iei mereu în serios. Nu știu dacă a fost o anume întâmplare foarte haioasă, ci mai degrabă mult umor de situație, care de altfel reiese foarte bine din documentarul de making of. Dar ca să dau un exemplu, după ce am filmat printr-o peșteră cu un acces destul de complicat, unde ne-am târât destul de mult pe jos și de unde am ieșit seara târziu, ne-am dat seama după ce am bătut vreo oră de drum că ne-am uitat o parte de echipament la ieșirea din peșteră și am fost nevoiți să ne întoarcem, să-l recuperăm. Este, însă, mai bine să descoperiți toată aventura din spatele proiectului în filmul Povestea România Sălbatică pe care îl puteți vedea pe TIFF Unlimited.

Ce le-ați recomanda carnivorelor mari, în gestionarea relației cu homo sapiens, dacă ați fi regele animalelor?

Interesantă întrebare. Să fie mult mai prietenoase cu fotografii de natură care le respectă habitatul și cu cei care luptă pentru conservarea lor și să îi sperie mai des pe cei care le vor răul.

Dar tinerilor care vor să se apuce de fotografie wildlife?

Să fie pregătiți pentru expresia: „Fotografia de natură înseamnă 90% cărat și 10% fotografiat”. Chiar dacă nu este un gen fotografic ușor, aduce satisfacții enorme și, cu multă perseverență și pasiune pentru natură, oricine poate face imagini frumoase. Atenție mare și la etică, este extrem de importantă. Și, ca un ultim sfat, ar fi bine să ne gândim mereu să dăm ceva înapoi, poate fotografiile noastre să fie donate pentru ONG-urile de mediu, poate timpul nostru să fie oferit pentru a ajuta proiecte de conservare, nu totul trebuie să fie doar despre a exploata fotografic natura, pentru că atunci nu suntem departe de cineva care se gândește doar la profit, chiar dacă pentru noi nu este neapărat unul comercial, ci mai degrabă unul de imagine.

Ionuț Mareș spune că România Sălbatică este un film spectaculos, dar inofensiv; că atitudinea de a fi doar „pe pozitiv”, ușor corporatistă, dăunează de fapt scopului și face ca filmul să fie defazat, într-o epocă a activismului ecologic şi a pericolelor uriașe la adresa mediului. Cum comentați?

Sincer, am citit cu atenție această critică și am fost un pic luat prin surprindere pe alocuri pentru că, fiind unul dintre doar cele două filme despre natură realizate la noi în țară care au ajuns în cinematografe în ultima vreme, eram foarte curios cum îl văd cei din afara bulei noastre.

Eu personal cred că greșim când credem că totul trebuie să fie despre activism. De când am scris scenariul am preferat să mă plasez într-o altă zonă, aceea de a arăta poveștile cu animale, de a crea o empatie pentru aceste povești și de a trage singuri mai departe o concluzie despre cum este bine să ne implicăm. A păta un film care se vreo a fi despre natură cu mesaje care să te ducă prea mult către ideea că totul este pierdut și că ceea ce prezentăm noi este doar o mică parte din țara noastră nu mi se pare că ajută foarte mult. Ba din contră, te lasă cu un gust amar.

Noi am pledat pentru optimism, pentru că fără el nu poți face conservare. Este ușor să vorbești despre probleme de mediu fără să le cunoști cu adevărat sau privind totul doar din prisma știrilor sau a rețelelor de socializare. Cine crede că aceea este realitatea din teren se înșală.

Am avut onoarea de a vedea toate parcurile naționale și naturale de la noi și multe alte arii protejate mai mari sau mai mici și cred că sunt în măsură să spun că avem foarte multe zone care fac cinste unei Românii care este exact ca în film. Nealterată, spectaculoasă, sălbatică. Cine crede că am încercat să cosmetizăm totul se înșală. Da, am evitat anumite aspecte antropice pentru că nu își aveau rostul, dar nu pentru a altera realitatea, ci pentru a spune povestea naturii, nu a oamenilor care cred că fără ei aceasta este pierdută.

Nu contestăm că sunt probleme și, alături de alte ONG-uri de mediu, sprijinim orice demers putem pentru a ajuta, însă acest film a fost despre o viziune, despre a înțelege ce avem și ce gol imens ar rămâne în fiecare dintre noi dacă am pierde toate astea. Și cred că publicul a înțeles ce am vrut să spunem.

Fotografia este un indicator al maturității unei culturi. Cam pe unde suntem în acest domeniu la nivel continental/global, în privința fotografilor de viață sălbatică?

Începem să fim bine. Ideea mea de la începutul proiectului a fost să îl duc mai departe alături de o comunitate mai mare, însă ea era inexistentă atunci și puținii fotografi care erau pasionați de acest domeniu nu erau uniți.

Lucrurile s-au schimbat mult. Pe lângă faptul că din ce în ce mai mulți fotografi români sunt apreciați în afară, am început să avem cumva și o voce mai unită. Un vis al meu a fost să avem și noi o asociație a fotografilor de natură și în 2015 a luat naștere Forona, unde în ultimii ani chiar am reușit să facem câteva proiecte interesante.

Lucrurile se mișcă în direcția bună. Astăzi pot spune că o parte din colegii de breaslă sunt alături de proiect și ajungem, în sfârșit, către ideea aceea de la început de a avea o comunitate în spate. Galeriile foto de pe website și cele din aplicația de mobil recent lansată se bucură acum de imagini de la foarte mulți fotografi. Mai avem mult să devenim influenți la nivel mondial prin proiectele noastre, dar dacă lucrăm împreună sunt sigur că nici acest lucru nu este imposibil.

Puțin patriotism: în materie de biodiversitate și resurse naturale suntem o putere mondială. De ce nu are România o revistă de natură/wildlife autohtonă pe măsură?

Pentru că este foarte greu să susții un astfel de demers și spun asta din experiență proprie. Proiectul România Sălbatică a plecat de la o idee venită când scriam un articol în Photo Travel, o revistă autohtonă pe care am editat-o prin 2008. Deși această revistă a fost foarte apreciată de fotografii din afară cu care am colaborat, a fost foarte greu de susținut pe piața românească. Suntem astăzi în momentul în care vedem că și National Geographic și-a încheiat activitatea în România, deci greu de crezut că poate susține cineva un astfel de demers. Dar, cu toate astea, există oameni curajoși care încearcă lucruri.

Anul trecut s-a lansat Biosferis, o revistă online la care au pus umărul unii dintre cei mai buni oameni care lucrează în conservare în România și pe care o ilustrez alături de colegii din Forona. Este un început. Dacă mai punem la socoteală și aplicația România Sălbatică, unde ne dorim să avem informații despre toate ariile protejate importante de la noi, unde avem un calendar al naturii care să ne arate ce se întâmplă interesant cu fauna și flora sau unde va exista în curând și o secțiune de știri de mediu curatoriată de ONG-uri, putem spune că există resurse interesante, doar că nu sub forma clasică pe care o îndrăgim.

Mi-aș dori o astfel de revistă, îmi place hârtia, motiv pentru care am ales să editez un album de fotografie clasic, dar probabil că trebuie să facem pasul către aceste unelte mai noi și, de ce nu, poate mai prietenoase cu mediul.

Ce înseamnă fericirea sau un moment astral pentru Dumneavoastră, ca fotograf?

Întotdeauna am fost fericit din lucruri simple. Faptul că pot să călătoresc, că pot să merg în natură, că pot să explorez, dar și faptul că munca mea este o pasiune care chiar poate schimba anumite lucruri este uneori mai mult decât suficient pentru a fi fericit cu drumul pe care mi l-am ales. Nu cred că trebuie să fim mereu nemulțumiți de ce avem, uneori bogăția naturală din jurul nostru ar trebui să ne fie de ajuns.