Dacă festival nu e, nimic nu e…

De când au anunțat că au fost anulate toate spectacolele și festivalurile la Montreal pe toată durata verii, parcă s-a instalat așa… un sentiment de „nimic nu e”. În primele zile după ce anunț, vorbeam între noi, montrealezii, ce ne facem. Cum va fi orașul ăsta atât de viu pe timpul verii fără… nimic. Dar primărița noastră, femeie strașnică, ne tot îmblânzește angoasele cu vești îmbucurătoare. Cică va face ea și va drege niște chestii și vom avea o vară animată. Și, zău, parcă ne-am mai liniștit.

Spunea ceva de genul că va închide circulația pe străzile centrale și va deschide comerțul cu restaurante și cafenele. Mesele vor fi puse la distanță, astfel încât să putem ieși din case și să susținem în felul acesta și comerțul. Spun de genul, pentru că pandemia asta fără naționalitate obligă pe fiecare sa se organizeze local, provincial, federal... și tot așa.

Deja ne visăm așezați la mese distanțate regulamentar, savurând cu nepăsare trucată starea asta nouă care ne-a luat prizonieri pe toți. Virusul ăsta e mondial, e egalitar, te vizitează și când nu vrei. Învățăm să trăim cu el, să-l domesticim așa cum ne învață Micul Prinț să facem cu prietenii.

Pentru mine, e și mai grav pentru că în cei 21 de ani de emigrație canadiană, nu am petrecut nici o vară în Montreal. De cum începea vacanța, mă urcam în primul avion și plecam în România. Migrantă.

Și, deodată, mă aflu parte a solidarității montrealeze fară festivaluri și mă întreb, ca în Micul Prinț „unde sunt oamenii”? Cum va fi Montrealul fară cele peste 120 de etnii care să coloreze zi de zi și, mai ales, seară de seară zonele rezervate animației estivale. Montrealul găzduiește, an de an, popularul Festival Internațional de Jazz, Festivalul Juste Pour Rire, Festivalul Francofoniei, Formula 1 și nu mai știu câte zeci, poate sute de spectacole multiculturale, concerte pentru tineri etc. Centrul orașului este închis și pe străzi sunt, în fiecare zi, activități culturale. E ceva divin Montrealul pe timpul verii.

De când a început pandemia, ni s-a sugerat, foarte drăguț, să susținem pe cât posibil micul comerț. Soluții naționale, agricultură locală... Și așa și facem așa. Eu, de exemplu, merg în fiecare săptămână în Outremont, cartierul artiștilor cum e numit aici, și cumpăr cafea à emporter. Cafea etiopiană. Ce gust fantastic are cafeaua cumpărată pe timp de pandemie! E cafea cu gust de libertate #stamincasa. A, și comand și falafel de la Falafel Saint Jacques. E restaurantul cel mai renumit de falafel din Montreal. Nu vreau să dea faliment. Fară el, Montrealul nu ar mai fi la fel. Sunt câteva cafenele și restaurante care aparțin Montrealului pentru totdeauna. Montrealului meu.

După cum am spus și în postarea precedentă, suntem un popor tare ascultător și disciplinat. Dacă ne-au cerut să susținem comertul, de ce nu ? Dacă am fost îndemnați să cumpărăm roșii de Québec, de ce nu? Un fel de „dacă trebuie, cu plăcere”.

Canadienii, în general, nu suferă de sindromul drobului de sare. Nu-și imaginează ce ar fi dacă ar fi. Sunt concreți. Sunt învățați să aibă totul foarte ușor și clar. Nici de sindromul labirintului nu sunt atinși. Nu le plac încâlcelile și, dacă mă gândesc bine, este și vina istoriei care nu i-a pus față în față cu situații grele. Le spui clar ce au de făcut și fac. Dar să nu-i zăpăcești. Ei vor să știe unde ne aflăm, ce facem și, mai ales, cum facem. Nu le cere inițiativă, să se descurce etc. Nu au talentul ăsta. În schimb, sunt executanți perfecți.

Astăzi au anunțat peste 32 000 de contaminări numai în Quebec, iar în Montreal, peste 16 000. Aș spune că, deși sunt multe cazuri, montrealezii nu și-au pierdut încă cumpătul. La o adică, am întâlnit doar situații răzlețe de oameni mai iritați când făceam cumpărăturile la Provigo, un lanț de magazine de aici. Se supăraseră cei care urmăreau săgeata și erau în direcția bună printre rafturi pe cei care nu remarcaseră săgeata și erau pe direcția inversă. Se supăraseră, adică le spuneau așa, pe un ton cum sună la noi „Vă rog frumos, dacă nu vă suparăți, ați greșit direcția”. Mie, obișnuită cu politețea canadiană, mi-a sunat a ditamai agresivitatea. Și mi-am zis, gata, pandemia asta a schimbat total relaționarea canadiană. Nu ne mai zâmbim când oprim mașina la stop, nu ne mai așteptăm unul pe altul când suntem la o intersecție de stopuri și atât ne mai invităm care să treacă primul ori prima, de trec doua minute și suntem toți acolo. Devenim și noi agresivi. Dar agresivi canadieni… s’il vous plaît.

Shot with Fuji Xt3 16 f1.4
Photo by Jeffrey Grospe / Unsplash

Am spus despre montrealezi că sunt oameni ascultători și disciplinați. Dar și riguroși, aparținători ai unei societăți bazate pe solidaritate și încredere. Poate că așa sunt societățile care sunt luate în grija unui stat protector, un stat Providențial.  În fiecare zi, la ora 11 fix, premierul Canadei face un rezumat al situației și anunță măsurile care vor fi adăugate celor deja existente. Măsurile au, de obicei, un caracter pozitiv, de ajutor, de suport economic și social. Tonul a rămas încurajator. Doar Justin Trudeau apare, din solidaritate, cred, cu barbă, cu aer obosit, îngrijorat…

Are o bună echipă de PR-iști în spate. Mai deunăzi a dat, așa, cu mâna prin părul ciufulit de vânt și imaginea a circulat pe tot mapamondul. Ca virusul. E un Trudeau pe care canadienii îl iubesc și au și de ce.

La ora 13 fix, premierul Quebecului anunță măsurile pentru Quebec. Dr. Arruda, directorul național de Sănătate publică al prim-ministrului, ne învață cum să ne spălăm pe mâini. Ne spune, și noi așa facem, să cântăm O clair de la Lune pentru o spălare eficientă care să dureze 20 de secunde. A, și ne dă si  rețeta pentru tartelettes portugaises ca să nu ne plictisim acasă. A spus că face și el. Important este că tonul rămâne încurajator, iar noi cântăm O clair de la Lune și facem tartelettes portugaises.

Până acum, măsurile au fost bine primite de populație. Măsuri protecționiste, pornite dintr-o grijă financiară față de cei care au nevoie acum. În primul rând, s-a început cu susținerea financiară a populației aflate în situația delicată de șomaj sau venit foarte mic. Apoi, s-a trecut la susținerea cu 75% a micilor companii. Au beneficiat și studenții de măsuri financiare de susținere. Aproape în fiecare zi, premierul anunță fondurile care vor fi deblocate pentru susținerea economică și socială. Se colaborază între guvernul federal și provincii. Nu sunt orgolii de putere. În timpuri normale, însă, sunt. Guvernul federalul canadian și cel al provinciei Quebec trăiesc ca într-o căsătorie cu divorțul anunțat, dar uite că nu divorțează niciodată. Acum, lasă impresia că ambele priviri sunt îndreptate spre interesul canadian. Și face bine, mai ales în situația asta de teamă și nesiguranță. Nimeni nu caută țapi ispăsitori.

Până în prezent, Ottawa a deblocat peste 200 de miliarde de dolari pentru pandemie. Canada a cunoscut, în ultimii ani, trei perioade de recesiune: 1981-1982, 1990-1991 și 2008-2009. Cea de acum, a patra, este estimată de specialiști ca fiind cea mai dură după marea recesiune din anii 1930, care a durat nu mai puțin de patru ani. Canada, ca toate țările, cunoaște acum o recesiune provocată, deci relativ controlată de guvern. Și guvernul canadian pare că își face treaba. Recesiunea actuală a găsit Canada, din fericire, într-o situație economică foarte bună și cu o rată a șomajului aproape cea mai mică din istoria Canadei. Canada se așteaptă la o rată a șomajului intre 10-15% în trimestrul al doilea al anului, ceea ce este controlabil pentru guvernul federal.

De săptămâna trecută, aici a reînceput să repornească economia. Singura teamă a specialiștilor este că un al doilea val de pandemie ar putea arunca țara în derizoriu  și rata șomajului ar crește peste 15%. Evident, Canada depinde și de redresarea economică a Statelor Unite.

La nivel global, Canada arată ca o țară protectoare, o societate solidară și în care încrederea încă este resimțită. Aceasta este Canada cosmetizată. Sunt și multe non-dits, însă sunt înțelese doar daca vrei și te țin nervii. Deocamdată, de săptămâna viitoare, Quebecul se pregătește să-și reprimească elevii de nivel primar și copiii de grădiniță. Decizia de a-i trimite la școală aparține, în exclusivitate, părinților. Cei mari vor intra la cursuri abia din toamnă.

Cum va fi ieșirea din pandemie, rămâne de văzut. Până atunci, continuăm să cântăm O clair de la Lune și mai facem, din când în când, tartelettes portugaises.